O (altă) şansă ratată

Aproape că nu-mi vine să cred ceea ce s-a întâmplat duminică 6 decembrie în Transilvania. Pot găsi scuze eventual în oraşul Sibiu în sensul că sibienii au votat cum au votat pentru că nu au vrut să-şi piardă primarul gospodar. Dar în restul provinciei, ce au făcut ardelenii, bănăţenii, crişenii, maramureşenii care îşi arogă cu emfază uneori o oarecare superioritate şi înţelepciune faţă de regăţeni? De ce nu l-au votat pe ardeleanul Klaus Johannis care a făcut dovada faptului că este un bun gospodar mai mult decât un mandat, cât a avut la îndemână primarul-premier Emil Boc! De ce au refuzat ardelenii perspectiva clară de a avea un alt premier ardelean, fiindcă este limpede că actualul premier demis Emil Boc nu va mai fi la Palatul Victoria pentru mult timp? S-au lăsat aburiţi de minciuni şi promisiuni deşarte ori au votat ardelenii conştient împotriva propriului interes?
Am auzit de multe ori înainte şi după 6 decembrie că Mircea Geoană ar fi un preşedinte slab, că nu are forţa şi tăria lui Traian Băsescu. Nu discut aici această afirmaţie. Cu atât mai mult nu i-am înţeles pe aceştia de ce nu l-au votat pe Mircea Geoană, presupunând că este aşa cum îl caracterizează, fiindcă deciziile majore care ne privesc viaţa de zi cu zi le ia guvernul, ori un preşedinte slab, nejucător, nu l-ar fi putut domina pe un premier puternic cum este Klaus Johannis, iar deciziile executivului nu le-ar fi luat premierul de capul lui, ci împreună cu echipa sa, după îndelungi analize şi proiecţii.
Nu ştiu cum va arăta viitorul guvern şi nici cine îl va conduce. Ştiu însă fără să am dovezi palpabile că de pierdut am pierdut nu doar ardelenii, ci toţii cetăţenii României că nu îl avem până la Crăciun premier pe Klaus Johannis. Acesta a demonstrat în ultimele zile că are caracter, aşa cum ne-am fi aşteptat dealtfel de la un reprezentant al minorităţii germane. România a avut o şansă enormă de a beneficia cu Klaus Johannis premier de un imens capital de simpatie nu numai în Germania şi Austria, ci şi în restul Europei. Ce ar fi însemnat aceasta pentru o Românie răvăşită de criză îi las pe cititorii mei să aprecieze. S-ar fi putut repeta istoria din primele săptămâni de după Revoluţia din decembrie 1989, până la prima mineriadă, când ţara noastră s-a bucurat de multă simpatie şi sprijin în cercurile internaţionale. Apoi, un premier german ar fi putut aduce în Palatul Victoria şi în fruntea ţării un alt stil de muncă, unul saxon, care înseamnă în primul rând ordine, fermitate, respectul faţă de lege, planificare riguroasă etc. Ar fi putut da numeroşilor cetăţeni oneşti din această ţară oropsită o şansă la schimbare şi o nouă modernizare. Nu s-ar fi schimbat lucrurile vizibil imediat, fiindcă răul este prea mare. Dar am fi avut o altă luminiţă la capătul tunelului. Cel puţin câteva milioane de cetăţeni am fi avut o motivaţie solidă pentru a accepta senini noi curbe de sacrificiu şi le-am fi acceptat mai uşor ştiind că banii care ni s-ar fi reţinut câteva luni nu ar mai fi fost irosiţi pentru perdele, scene sau concerte inutile la malul mării...Dar poate ca in viitorul nu prea indepartat (sa zicem ca un Mos Craciun 2009 isi va arata totusi fata spre romani) sa ni se arate intr-un alt fel o varianta "saxona" care sa ne acorde o noua sansa...

După 20 de ani

Silviu Brucan profeţea la începuturile anilor 90 că România are nevoie de două decenii pentru a scăpa de moştenirea comunismului şi a deveni o democraţie funcţională. Cu siguranţă că majoritatea românilor am fost indignaţi de acea profeţie, fără să-i bănuim atunci tragismul care avea să însoţească şi să acopere uneori aceşti ultimi douăzeci de ani din existenţa noastră. Nu ştiu câtă inspiraţie sau informaţie era în previziunea lui Brucan (sau poate l-o fi cunoscut bine pe Tudor Muşatescu!), dar cele două decenii de tranziţie de la dictatură la democraţie au fost marcate decisiv la nivelul conducerii ţării de nume (...escu)care invariabil au avut, mai multă sau mai puţină legătură (vizibilă) cu trecutul comunist: Iliescu, Constantinescu, din nou Iliescu şi apoi Băsescu. Să fie o simplă coincidenţă, să fie ceva mai mult de atât? Cert este că majoritatea populaţiei României nu este deloc mulţumită acum, la 2 decenii de la revoluţia din decembrie 1989 de felul în care au evoluat lucrurile la noi. De vină pentru această situaţie sunt în primul rând cei trei Escu, cei care în fruntea României fiind nu au reuşit să găsească soluţiile potrivite pentru ca şi ţara noastră să aibă un alt parcurs, dacă nu precum cel al Sloveniei, Poloniei sau Cehiei, măcar precum cel al Ungariei, Slovaciei, Letoniei etc. Ne aflăm acum, în prag de decembrie 2009, la o răscruce. Putem continua cu un (acelaşi) Escu, într-o manieră asemănătoare scrisului ironico-satiric al lui Tudor Muşatescu, sau putem rupe vraja lui Escu şi să alegem altceva. Nu cred că lucrurile se vor îndrepta imediat, fiindcă răul este prea adânc, dar cel puţin putem spera la altceva, la un nou început...Şi numai pentru atât, pentru şansa unei speranţe, merită să încercăm să scăpăm de blestemul lui Escu...

Delapidare sau mită electorală

Am văzut recent pe mai multe posturi de televiziune imagini cu zeci de persoane care se înghesuiau într-o curte privată din Bucureşti, situată în sectorul 2, pentru a primi gratuit făină şi zahăr. Evident, doamna care le împărţea nu pierdea ocazia să-i îndemne pe beneficiarii darurilor în natură să nu uite că trebuie să voteze pentru referendum şi ... partidul aflat la putere, mai ales că pe uşa garajului unde se aflau depozitate alimentele era postată poza actualului preşedinte. Discuţiile din presă au arătat că zahărul şi făina proveneau din ajutoarele primite din fondurile europene de solidaritate, pentru a fi împărţite celor cu venituri modeste. Ziariştii, interogându-i pe oamenii ce ieşeau cu ajutoarele, au aflat că doamna ar fi angajată a Primăriei sectorului 2, ceea ce Primăria a negat apoi cu vehemenţă. În acest caz se ridică întrebarea: dacă doamna respectivă ar fi totuşi angajata respectivei primării (şi asta se poate afla uşor, fiindcă organigrama este una de interes public), cum de a permis conducerea acestei instituţii să fie depozitate şi oferite alimentele dintr-o curte privată, pentru a putea fi folosite în interes de partid? Să fie vorba cumva de delapidare? Dacă nu este angajata primăriei, cum de au ajuns acolo alimentele venite de la instituţiile europene? În fine, dacă doamna nu este angajata primăriei, iar alimentele nu sunt de provenienţă europeană, atunci cum se numeşte oferirea în plină campanie electorală a unor bunuri cu scop de a stimula clar o anume opţiune de vot? Nu este vorba cumva în acest caz de mită electorală? Oricum, pariez cu oricine că acest caz va rămâne închis, nimeni, nici ziariştii (care, firesc, zilnic vânează alte subiecte de senzaţie) dar nici autorităţile (ale administraţiei şi internelor, judiciare etc.) nu vor avea curiozitatea (sau oare curajul?!!!) să ducă o anchetă până la sfârşit. Şi uite aşa, mai trece un ciclu electoral, câinii latră, caravana trece!
Îmi aduc aminte că în urmă cu ani buni, cu prilejul altor alegeri, rectorul unei universităţi de stat dintr-un oraş din vestul ţării a fost filmat cu mai multe buletine de vot în mână (cică vota pentru mai mulţi membri ai familiei aflaţi în străinătate). Deşi legea era foarte clară în acest sens, prevăzând pedepse aspre pentru votul multiplu, rectorul respectiv nu a păţit nimic, nici cât e negru sub unghie, ba mai mult, a păstorit în continuare ani buni universitatea respectivă (mai mult, după ce el nu a mai putut îndeplini alte mandate fiindcă legea nu-i permitea, şi-a lăsat funcţia „moştenire” fiului său) şi a patronat inimaginabil de multe acte de corupţie care au ieşit la iveală în ultimii ani (diplome de licenţă false pentru străini care nici nu au frecventat cursurile, doctorate facile etc.).
Din păcate şi de astă dată, ca şi dăţile trecute şi poate ... cele viitoare, se încalcă flagrant legea şi nimeni nu acţionează pentru a restaura legalitatea, pentru a reda oamenilor corecţi şi oneşti încrederea în instituţiile statului român.

Din nou despre multiculturalitate şi multiperspectivitate

Recent, consilierii clujeni ai UDMR au înaintat deliberativului local pentru dezbatere o serie de 11 propuneri care ar rezolva, în opinia iniţiatorilor, problema multiculturalităţii în oraşul nostru. Printre altele, se propune îndepărtarea de pe monumente a unor plăcuţe ce fac referire la evenimente din trecut care ne-au dezbinat ori rememorează întâmplări tragice din istoria convieţuirii românilor cu maghiarii, dar şi aplicarea de plăcuţe “în amintirea unor evenimente în care am lucrat împreună pentru bunul comun al tuturor”. Aşa ar fi european cică-se, iar UDMR acţionează astfel într-o viziune europeană, democratică. Să fie oare chiar aşa, sau mai precis numai aşa?

Atunci când consilierii UDMR doresc să fie îndepărtată de pe monumentul lui Baba Novac de lângă Bastionul Croitorilor placa pe care se află inscripţionată informaţia conform căreia căpitanul lui Mihai Viteazul “a fost ucis în chinuri groaznice de către unguri în data de 5 februarie 1601”, ei consideră că acţionează într-o manieră europeană. Raţionamentul lor însă mă duce cu gândul la alte vremuri de tristă amintire, în care alte clişee de genul “cine nu este cu noi este împotriva noastră” au provocat multă suferinţă. Cam aşa par să stea lucrurile şi cu propunerile multiculturale ale consilierilor clujeni ai UDMR. Atunci când ceva nu este în interesul lor să fie păstrate în memoria generaţiilor posterioare, fapte referitoare la istoria Transilvanei, trebuie să ştergem orice urmă. La polul opus, ei nu-şi pun problema că poate nici majoritatea românească din Transilvania nu se simte confortabil să vadă statui sau plăcuţe ridicate în amintirea unor evenimente sau personaje maghiare care au fost implicate direct în acţiuni îndreptate împotriva românilor (să nu reducem aici ecuaţia doar la anii revoluţiei de la 1848-1849, care au culminat cu manifestări sângeroase în urma cărora zeci de mii de români au căzut victime intoleranţei unor lideri maghiari, sau la anii 1918-1919, 1940-1944 etc.).

Consilierii UDMR uită că între recomandările Consiliului Europei cu privire la predarea istoriei există un îndemn clar în sensul că „predarea istoriei într-o Europă democratică ar trebui să permită cetăţenilor Europei să îşi formeze şi să îşi afirme propria identitate individuală şi colectivă prin cunoaşterea moştenirii istorice comune în aspectele sale locale, regionale, naţionale, europene, globale”(Anexa la Recomandarea nr. 15 2001). Aceasta înseamnă desigur cunoaşterea moştenirii istorice comune a românilor, maghiarilor, germanilor, rromilor, evreilor ş.a.m.d. cu tot ce a fost bun şi rău în relaţile interetnice de-a lungul secolelor, pentru a nu mai repeta greşelile trecutului. Nu există evenimente, fapte sau personalităţi care să nu se fi intersectat, influenţat cu istoria mai multor popoare. România, la fel ca şi cele mai multe state europene este caracterizată de diversitate în plan etnic, lingvistic, religios, ceea ce obligă istoricii dar şi politicenii care uzează (sau abuzează de istorie) la sporirea gradului de analiză a evenimentelor şi a situaţiilor din istorie printr-o multitudine de perspective (Robert Stradling, Să înţelegem istoria secolului XX, Bucureşti, 2002, p. 117). Stradling defineşte perspectiva multiplă ca un mod de a gândi, de a selecta, de a examina şi de a utiliza dovezi provenind din diferite surse pentru a lămuri complexitatea unei situaţii şi pentru a descoperi ceea ce s-a întâmplat şi de ce. Ne permitem să adăugăm că, este şi un mod de a cunoaşte şi accepta diversitatea. Este corect să auzim, să vedem şi să înţelegem şi alte puncte de vedere, într-un cuvânt altă perspectivă asupra aceleiaşi probleme. Nu există o variantă unică a unui eveniment, acelaşi eveniment istoric poate fi descris şi explicat în moduri diferite de istorici, de popoare. Orice eveniment istoric poate fi prezentat în diferite moduri în funcţie de punctul de vedere al celui care-l relatează (politicieni, ziarişti, producători de televiziune, martori oculari, nu în cele din urmă profesioniştii: istoricii). Pentru a evita unilateralitatea, trebuie să folosim perspectiva multiplă în cunoaşterea istoriei, a moştenirii comune.

Recent, mai mulţi maghiari membri ai unor ONG au protestat vehement în Piaţa Unirii împotriva conducerii municipalităţii că acest loc public din oraş le-a fost „confiscat” din trecutul lor, că în urma lucrărilor de modernizare şi extindere a zonei pietonale a fost alterat „vechiul aspect maghiar”. Nimic mai greşit în această acţiune decât să-ţi însuşeşti în memoria/identitatea proprie un loc public precum este acea piaţă. Poţi fi sau nu de acord cu anumite intervenţii arhitecturale (poate că nici mie nu îmi place cum arată Piaţa Unirii ori Piaţa Avram Iancu, sau zona pietonală de pe strada Eroilor), depinde de gustul fiecăruia, dar nu te poţi opune timpului şi viziunii diferite a fiecărei epoci. Este însă profund nociv să îţi arogi monopolul, exclusivitatea asupra unui monument, asupra unui spaţiu public. Ce, în epocile medievală târzie şi modernă, autorităţile maghiare din Cluj i-au consultat pe saşii din oraş când au refăcut arhitectural peisajul citadin? Printre cei care au pus bazele bisericii Sfântul Mihail din Piaţa Unirii au fost şi foarte mulţi colonişti saşi, catolici, care au populat destul de masiv oraşul la începuturile Evului Mediu. Au protestat ei ieri, sau au vociferat azi descendenţii acelor germani că actuala Piaţa Unirii nu mai arată ca acum şase secole?

Fără îndoială, trecutul în general, cel al Transilvaniei în special, este complicat, el nu este nici numai imaculat şi pur, nici exclusiv întunecat şi presărat de fapte oribile. Oricum, urmaşii de azi nu au nicio vină pentru ceea ce au făcut înaintaşii odinioară şi nu pot fi făcuţi responsabili. De aceea trebuie să ne asumăm ferm, atât împlinirile, cât şi ororile, de la înfrângeri lamentabile pe câmpurile de luptă până la xenofobie şi rasism. Românii, maghiarii, germanii şi alţii care au populat Transilvania, ca orice alt popor de pe faţa pământului, nu au fost nici îngeri, nici demoni, ci oameni. Să ne asumăm cu toţii, şi majoritari, şi minoritari, atât greşelile cât şi împlinirile trecutului, să punem plăcuţe şi pentru evenimentele luminoase dar şi pentru cele întunecate, tocmai pentru a evita în viitor repetarea greşelilor.

Are viitor fotbalul românesc?

Am ezitat câteva zile să scriu acest articol, fiindcă reacţia imediată, la cald, era să îl scriu săptămâna trecută, în toiul nopţii de joi spre vineri, după dezastrul înregistrat în Europa League de cele 4 reprezentante ale ţării noastre. Mi-am luat inima în dinţi şi am cedat  până la urmă impulsului de a face parte şi eu din acei români care, mai toţi, se pricep la fotbal, politică şi istorie.

            Mare parte a spectatorilor prezenţi la Cluj au scandat după finalul meciului dintre CFR şi echipa pragheză „plecaţi acasă mercenarilor”, şablon adoptat şi la Bucureşti de unii fani dar şi de unii gazetari. Oare să fie de vină pentru situaţia actuală a fotbalului românesc doar străinii (fie ei jucători sau antrenori)? Să nu respingem ab initio această variantă, dar să nu reducem cauzele dezastrului doar la această variantă. În fotbalul românesc sunt oameni la cârma echipelor (acţionari, preşedinţi de cluburi etc.) care se aseamănă perfect cu mentalitatea noului îmbogăţit de tranziţia noastră: azi să pui un leu şi mâine să scoţi trei, chiar patru dacă se poate.  Fenomenul „Caritas” ne reprezintă poate cel mai bine în acest sens. Oamenii de afaceri doresc să obţină după banii investiţi cât mai repede un profit, şi nu unul mic, ci unul cât mai consistent. În fotbal, ca şi în economie, trebuie să ai răbdare ca investiţia să producă pui, bani, eficienţă. Vreau să văd care echipă românească din ultimii ani se poate lăuda că a păstrat pe bancă acelaşi antrenor cel puţin două sezoane pline? Cum să fie performanţă când după câteva etape mai puţin faste pentru o echipă de club, primul care cade este antrenorul. Bulversările repetate ca urmare a unor concepţii strategice diferite, perioada de tatonare până la cunoaşterea complexă a tuturor jucătorilor, alternarea momentelor de randament maxim cu perioade mai slabe, fireşti în existenţa tuturor fiinţelor vii, toate conduc la ceea ce vedem în ultima vreme. Oare când vom avea o echip românească cu an antrenor la fel de longeviv ca Manchester United bunăoară, care îl are pe Sir Alex Fergusson pe bancă de circa două decenii? Şi Sir Alex a avut momente bune şi mai puţin reuşite, dar nu a fost mazilit fiindcă a avut câteva etape proaste!!!

            Apoi, mai este ceva şi cu plata jucătorilor noştri, autohtoni. Cred că sunt cea mai bine plătită categorie socio-profesională din societatea noastră (nu intru în complicata problemă  prin ce tertipuri financiare, care eludează de regulă finaţele publice!). Uneori chiar este frustrant pentru alte categorii socio-profesionale cum aceşti destul de mulţi fotbalişti îşi etalează veniturile cu maşini unicat în România! Problema este că ei nu muncesc, sau nu sunt puşi să muncească la fel de mult şi bine ca şi confraţii lor din ţările cu fotbal puternic şi performant. Am auzit deunăzi că un jucător de la Dinamo Bucureşti a solicitat concediu două luni că este obosit. Păi jucătorii de la Chelsea sau Inter nu sunt obosiţi cu tot atâtea, dacă nu mai multe jocuri pe sezon? Şi şi cu performanţe! Au pretenţia la salarii mari jucătorii noştri, dar rezultatele nu mai contează! Dacă le vom schimba mentalitatea, poate că vom obţine în viitor şi rezultate.

            Apoi, la noi s-au făcut puţine investiţii în continutatea de generaţii, în clădirea pe lângă toate cluburile, a unor şcoli de copii, care să furnizeze viitoarele generaţii. S-a făcut câte ceva de către Gheorghe Popescu, sau Gică Hagi sau...Dar prea puţin.

            După aceea să vedem cum stăm şi cu arbitrii care nu o dată viciază rezultatele din campionatul intern. A încercat vreodată garda financiară să stabilească cum au reuşit unii arbitri să acumuleze averi nejustificat de mari în puţini ani din veniturile oficiale cu mult mai modeste? Înainte de a-i acuza doar pe străini, specific unei mentalităţi rudimentare, intolerante, să căutăm la noi şi printre noi cauzele pentru care suntem unde suntem (şi nu doar în fotbal!!!).

Familia din România încotro?

Am rămas siderat azi când pe un post de televiziune se prezentau fragmente de la un miting electoral organizat pentru actualul preşedinte undeva în judeţul Dolj, iar mai multe femei (bănuiţi care!) strigau în gura mare că noi îl votăm pe preşedinte (se înţelege că pentru încă un mandat) că „ne măreşte alocaţia şi socialu”!!!
Poate că revolta nu mi-ar fost atât de mare şi reacţia atât de imediată dacă nu aş fi asistat în urmă cu puţină vreme la sediul din Bucureşti al Fondului ONU pentru Populaţie la o expunere extrem de interesantă a unui reputat demograf austriac pe tema politicilor demografice din Europa şi din România. Rezumând aici ce ne interesează, distinsul demograf arăta că în România ajutorul de stat pentru familiile cu copii se concentrează aproape exclusiv în oferirea de bani direcţi părinţilor (alocaţii, ajutoare sociale etc.), în timp ce în restul ţărilor UE este o repartizare echilibrată între banii daţi oarecum direct, impozitele diferenţiate aplicate părinţilor cu 1 sau mai mulţi copii, serviciile oferite familiilor pentru îngrijirea copiilor etc. Cu multă eleganţă, aşa cum o fac de regulă străinii atunci când vor să ne transmită că oareceva nu merge bine la noi, oaspetele austriac a sugerat că s-ar impune şi la noi o rapidă redimensionare a politicii familiale fiindcă altfel banii oferiţi direct părinţilor nu produc întotdeauna efectele dorite.
Mass-media ne oferă zilnic ştiri cu părinţi alcoolici, neîncadraţi în muncă, dar care sunt foarte harnici în a produce copii. Oare acesta să fie ţelul politicii demografice în România, cât de mulţi copii cu orice preţ? Ca pe vremea lui Ceauşescu? Să fim oare la acelaşi nivel, să conducem ţara şi să gândim la fel ca acum 20 de ani? Din păcate, ajutoarele financiare pe care le oferă actualmente statul român părinţilor pentru îngrijirea copiilor sunt doar într-o mică măsură utilizate pentru o mai bună educaţie şi un nivel de trai mai decent. Cei mai mulţi părinţi care nu lucrează folosesc aceşti bani în interes strict personal, să-şi asigure „nevoile bachice” pentru câteva zile, iar viaţa şi sănătatea deficitară a copiilor, afectate şi de această irosire a banului public, rămâne să fie rezolvată tot de societate. Nu este firesc să încurajăm lenea şi trândăvia, alcoolismul şi promiscuitatea. Da, să mărim alocaţiile şi ajutoarele pentru părinţii care muncesc, care trudesc să asigure familiilor lor un trai decent. Să le oferim nu doar bani mai mulţi, şi nu neapărat bani direcţi în mână, ci reducându-le impozitul pe salariu, pe casă etc., precum şi servicii care să le uşureze creşterea a cât mai mulţi copii sănătoşi.
Domnule viitor preşedinte al României, indiferent care dintre actualii candidaţi va izbândi să meargă la Cotroceni, aplecaţi-vă urgent asupra familiei din România şi nu mai irosiţi banul public, ci utilizaţi-l cu maximum de eficienţă pentru ca România să aibă cetăţeni sănătoşi şi bine educaţi.

Mi-a ajuns...

Nu am de gând să scriu că m-am săturat de România din mai multe motive: aş demonstra lipsă de inventivitate. Apoi, nu pot să scriu că m-am săturat de România fiindcă în viziunea mea România este mai mult decât o simplă realitate cotidiană palpabilă, este o stare de spirit care încoporează deopotrivă cadrul fizico-geografic (care este atât de armonios proporţionat încât puţine ţări se pot lăuda că îl au), trecutul milenar ce ne-a modelat identitatea, valorile spirituale şi personalităţile impuse în cultura mondială care au văzut lumina zilei în acest spaţiu etc.
Dar cu siguranţă pot afirma că mi-a ajuns cât am îndurat în statul român, care înseamnă în primul rând instituţii (compuse din oameni care le conduc…) care m-au adus la exasperare în ultima vreme şi nu cred că sunt singurul în această situaţie (mă refer aici la ultimii douăzeci de ani de democraţie, înţeleasă de fiecare după mărimea portofelului şi a grosimii obrazului). Da, pot spune acum că m-am săturat de statul român şi dacă aş avea 20.000 de Euro mi-aş lua o căsuţă modestă în Austria, sau Germania, sau altundeva unde aş trăi într-o comunitate de oameni normali unde instituţiile statului îi respectă pe cetăţeni, unde nesimţirea şi grobianismul ar fi imediat amendate atât de comunitate cât şi de autorităţi, unde m-aş simţi respectat ca om, ca simplu cetăţean...
De ce instituţiile abilitate ale statului român nu l-au reţinut pe Nati Meir cu ani în urmă când zeci de oameni simpli au fost traşi pe sfoară de acest individ care le-a promis locuri de muncă în Israel dar până la urmă le-a luat doar banii şi i-a lăsat cu ochii în soare. Abia acum când nişte manelişti au fost păcăliţi s-au sesizat şi instituţiile statului. Oamenii simpli nu au fost apăraţi de nimeni. Întâmplător sau nu această arestare a lui Nati Meir a avut loc şi în precampania prezidenţială? De altfel acum, în aceste zile aud tot felul de acuze la adresa unora sau altora dintre prezidenţiabili ori despre alţi oamnei politici că au afaceri oneroase şi că vom vedea ce dosare se vor ivi! Am auzit şi cu ocazia altor campanii electorale aceleaşi lucruri dar nu am mai văzut niciun „om greu” condamnat!!!
La instituţia unde lucrez cu cumul am avut parte în ultima vreme de altă experienţă care m-a făcut să fiu sceptic în legătură cu asanarea morală a oamenilor şi a instituţiilor statului. Un director de bancă şi-a croit prin curtea clădirii unde se află sediul instituţiei noastre (unde activăm împreună cu alte două instituţii publice) un drum pietruit, pentru a ajunge la garajul din curtea/grădina sa. Las la o parte faptul că atât noi cât şi ceilalţi ocupanţi ai sediului am fost împotriva acestei amenajări, ea s-a realizat cu sau fără acordul nostru. După câteva săptămâni în care am putut intra în curtea unde aveam sediul, de ceva zile dumnealui directorul a decis că drumul este Al LUI şi noi nu avem ce căuta pe el. Nota bene, noi parcam şi înainte în acea curte înainte de a fi amenajat acel drum de 20 m, şi nu ne-a deranjat nimeni. Fiindcă personajul nostru este director de bancă, a decis că putea să închidă cu lacăt o curte ce aparţine domeniului public, noi plătind chirie pentru sediul care îl ocupăm şi terenul aferent din curte. Aroganţa şi arbitrariul sunt la ele acasă la majoritatea celor care se văd cocoţaţi într-o funcţie publică. Cred că li se permite orice, că pot să facă tot ce vor muşchii lor. O colegă a sunat la poliţie să vină cineva să constate că o persoană fizică (domnul nostru director de bancă) a blocat accesul altor persoane pe domeniul public deşi nu deţine şi nu plăteşte niciun leu pentru acel teren pe care doar trece să ajungă la garajul lui. Când a venit poliţistul şi colega i-a explicat despre ce este vorba, domnul poliţist a primit un telefon...şi dus a fost. Am solicitat şi Primăriei Cluj-Napoca să vină să constate acest abuz. Deocamdată poliţiştii primăriei au avut în aceste zile alte lucruri mai urgente de făcut, decât să vină să constate un abuz pe domeniul public (probabil trebuiau să plimbe prin alte locuri mapele care le au de regulă sub braţ).
În aceste zile am avut parte din plin de ploaie. Deşi îmi place să cred că ploaia are farmecul ei dacă ai starea de spirit adecvată după cum nimeni nu contestă că este benefică pentru noi, am ajuns să urăsc din toată fiinţa mea ploaia. Aceasta deoarece obişnuiesc să umblu mult pe jos, iar în aceste zile ploioase sunt de câteva ori pe zi udat/stropit...din picioare până spre cap. De maşinile care trec pe carosabil şi la tot zece metri trec printr-o groapă plină de apă care apoi se revarsă pe pantalonii şi hainele trecătorilor. Clujul are în toate cartierele denivelări de teren şi diferenţe de nivel, vizibile cu ochiul liber bunăoară şi între Piaţa Păcii şi Piaţa Unirii. De aceea, ploaia ar trebui să se scurgă firesc la vale, dacă ar fi amenajate corespunzător rigolele, poziţia canaului de colectare a apei, dacă... la recepţia lucrării ar fi de faţă un profesionist sau cineva care merge de regulă pe jos şi ar fi deranjat să fie împroşcat de apă la trecerea maşinilor pe lângă el (nu mai vorbesc de gropile din trotuar - le puteţi găsi fără problele pe străzile Napoca, Eroilor, Piaţa Unirii şi evident şi în alte părţi). Voi ajunge oare să trăiesc într-un Cluj unde să nu mi se prăfuiască pantofii la câteva minute după ce ies din apartament (locuiesc în zona parcului într-o zonă oarecum „curată”), unde să nu fiu stropit din două în două minute pe trotuar de maşinile care gonesc pe lângă mine, unde să nu calc eu într-o groapă plină cu apă pe trotuar?
Ca să pună capac disperării mele, zilele trecute un inconştient a distrus în câteva secunde o întreagă familie. Este vorba de un îmbogăţit al tranziţiei noastre care, la volanul unui jeep, cu alcool bine amestecat în sânge şi cu viteză mult peste limita legală, a intrat în plin lângă hotelul Napoca într-o maşină ce se deplasa regulamentar. Tatăl şi fetiţa morţi, mama în comă. Iar neruşinatul nu a chemat la telefon ambulanţa ci a dat două telefoane la avocaţii săi şi a plecat de la locul accidentului. Acest nemernic a fost prins anul trecut în localitatea Gilău cu 78 Km pe oră şi a fost amendat pentru depăşirea vitezei legale. Nesimţitul, ştiindu-se cu bani şi tupeu, aşa cum avem din păcate exemple zilnic mediate de mass media, l-a dat în judecată pe poliţistul ce l-a amendat motivând că acesta nu avea aparatul radar verificat. O judecătoare i-a dat dreptate şi l-a achitat. Sper că acum doarme liniştită că individul „pur şi nevinovat” pe care l-a declarat nevinovat anul trecut a trimis în neant o familie de oameni nevinovaţi.
La slujbă ni se spune că nu vom primi lunile viitoare salariile integral, că este criză şi trebuie să înţelegem situaţia dificilă în care se află ţara. Înţeleg că este criză şi trebuie să strângem cureaua. Ce nu pot să înţeleg însă este de ce anumite ministere achiţionează pe bani publici în aceste vremuri mii de sticle de wisky, vinuri scumpe, de ce anumite ministere şi primării organizează concerte la malul mării sau aduc dansatoare de samba din Brazilia pentru atrage turiştii care oricum nu vin la noi ci merg la bulgari sau turci, de ce mai construim stadion scump în condiţiile în care oraşul dispune de unul situat la standarde UEFA?
Aş avea numeroase alte exemple din umila-mi existenţă care să le invoc în continuare. Ar fi prea obositor pentru cititorii mei. Ce este cert, sunt OBOSIT şi DEZAMĂGIT de statul român. Nu ştiu ce voi face în viitor dar în prezent sunt dezamăgit, dezgustat, furios şi nemulţumit de instituţiile statului român. De va fi să plec de aici, voi duce cu siguranţă cu mine în suflet România dar în niciun chip statul român!

Remember

A fost al patrulea membru al familiei noastre, cu drepturi depline. Am suferit alături de el când s-a întors rănit din „lupte” şi a trebuit să-i stau aproape la doctor pentru a-i repara ochiul, piciorul sau alte organe afectate. A suferit la rându-i alături de noi atunci când am avut probleme de sănătate şi a căutat să ia asupra lui o parte din durerile noastre. Ne-a vegheat somnul mai bine de 13 ani şi a anihilat energile negative din noi şi din casă. Am râs de el când era mic şi adorabil, dar am râs şi cu el şi alături de el după ce a devenit adult. Am trecut împreună prin vremuri grele dar şi prin momente bune şi cu siguranţă s-a bucurat şi el de împlinirile noastre. Ne-a aşteptat, în suferinţă, să ne încheiem cu bine problemele cu care ne-am confruntat în aceste ultime zile şi s-a mobilizat să nu ne afecteze programul extrem de încărcat din timpul conferinţei pe care am organizat-o. Împăcat parcă şi el că totul a ieşit bine, a încetat să mai lupte. A remarcat acest lucru şi doctorul care, după ce i-a administrat seria de injecţii, a zis alaltă seară (după ce conferinţa se încheiase şi oaspeţii au plecat), că Maurice jr. nu mai vrea să lupte pentru viaţă. Suferinţa îi era prea mare. Era momentul să se despartă de noi, să nu-l mai vedem şi să-l compătimim pentru suferinţa lui. A avut mândria lui...
A fost generos cu noi şi cu cei pe care-i simţea buni şi prietenoşi. A fost extrem de inteligent şi diplomat (cu siguranţă mulţi din cei ce ne conduc astăzi nu au profunzimea sentimentelor şi a inteligenţei cu care Creatorul l-a înzestrat). De astăzi, 14 octombrie, Maurice nu mai este fizic alături de noi, dar amintirea lui ne va însoţi atâtea zile câte ne va mai da Dumnezeu. Cei care l-au cunoscut şi ne cunos c îşi vor aduce şi ei aminte, cu siguranţă, de cel care ne-a luminat viaţa în ultimii treisprezece ani.

“Minciuna stă cu regele la masă”

În urmă cu destulă vreme, într-un alt regim politic, cineva din România lansa această expresie care din păcate rămâne la fel de valabilă şi astăzi. Ideea de bază este că în ciuda aparenţelor, a demagogiei şi propagandei abile, realităţile din ţară, atunci, şi acum, sunt foarte contrastante. Acum mai bine de un secol, cu ocazia marii expoziţii naţionale din 1906 prilejuită de marcarea a 40 de ani de domnie a regelui Carol, organizatorii s-au străduit să arate lumii o Românie prosperă şi înfloritoare, o societate modernă şi avansată. Şi trebuie să o recunoaştem, au avut la îndemână suficiente exemple pentru a arăta lumii că la acea vreme România era cel mai dezvoltat şi puternic stat din zona balcanică. Din păcate însă, cealaltă Românie, rurală şi subdezvoltată, tăcută în 1906 cu prilejul serbărilor regale, a „vorbit” din plin după nici mai puţin de un an, în primăvara anului 1907, provocând cea mai mare răscoală ţărănească din secolul XX!
Au scris alţi distinşi analişti şi gazetari despre cele două Românii de azi. Nu cred că mai este cazul să invocăm argumente în acest sens. Nu pot însă să nu constat, cu dezamăgire şi multă tristeţe, că în aceste zile expresia din titlu este mult mai aplicabilă României contemporane, României contrastelor. Începând cu cel mai înalt nivel şi poate până la cele mai de jos structuri. Cum altfel să interpretăm poziţiile exprimate în mai puţin de 24 de ore de lideri ai un(ui)-(or) partid(e) aflate în prim-planul vieţii politice româneşti. Cum să nu ne întrebăm în acest caz de ce pe un ministru îl destituim că a crescut alarmant infracţionalitatea şi datorită crizei s-au înmulţit spargerile şi atacurile înarmate, în vreme ce pe alt ministru, ce răspunde de securitatea transportului a milioane de români, îl lăsăm bine mersi, deşi în decurs de câteva zile au avut loc mai multe deraieri de trenuri şi accidente rutiere grave cât într-un mandat normal?!
Deja minciuna a devenit atât de deranjantă în ultimele luni încât aproape că nu-mi mai vine să deschid televizorul sau să răsfoiesc presa. Mai sper doar că voi găsi câte o analiză onestă, un editorial inteligent, că voi mai întâlni şi câte un material despre minunaţii noştri copii care câştigă premii peste premii la olimpiadele internaţionale, că vor fi intervievaţi şi alţi oameni (de afaceri, cărturari, turişti etc.) care zilnic, în tăcere, aduc imense servicii ţării prin prestaţia şi comportamentul lor normal. Minciuna care ne inundă viaţa cotidiană şi se revarsă din declaraţiile oamenilor politici produce românilor mult rău pe termen scurt, mediu şi lung. Pentru cei care sunt încă puri, naivi, aflaţi în căutare de modele, declaraţiile contradictorii din weekend şi cele de luni ale liderilor aflaţi la cârma ţării sunt exrem de nocive. În politică acceptăm cu toţii până la un punct că este nevoie de formulări diplomatice, că trebuie lăsată întotdeauna o portiţă de întoarcere. Dar dacă ne propunem deliberat să plasăm minciuna la rang de strategie politică atunci cred că suntem iremediabil pierduţi, iar viitoarelor generaţii de politicieni le-ar trebui mijloace foarte sofistificate de a escamota atari practici...

De la dictatura proletariatului la dictatura magistratului

În timpul regimului comunist funcţiona din plin formula „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Azi, în plină democraţie, magistraţii din Români aplică o formulă asemănătoare: „cine nu aplică legea (noastră de salarizare), e împotriva noastră şi îi pedepsim”. Am ezitat multă vreme să scriu acest articol deoarece ştiam că îi voi supăra pe prietenii mei care activează ca şi judecători sau procurori (întâmplător toţi sunt oameni de a căror probitate profesională şi morală nu m-am îndoit nicio clipă). Dar, conform dictonului antic „Mi-e prieten Platon dar mai prieten mi-e adevărul”, am decis să îmi exprim şi public punctul de vedere. Până una alta există deocamdată, până va fi abrogată, o lege de mărire a salariilor cadrelor didactice cu 50%. Să intrăm şi noi în grevă, cadrele didactice, şi de mâine să nu-i mai educăm, să nu-i examinăm şi să nu-i trecem clasa pe copiii magistraţilor (şi de ce nu, ai politicienilor!!!).
Conform fluturaşului meu de profesor universitar titular la UBB, am un salar de încadrare de 2613 lei, şi asta nu de o lună, ci de circa un an. Se mai adaugă sporurile (singurele care le am) de vechime şi de doctor, rezultând un total de 3658 lei. După ce mi se scad impozitele pe salariu, CAS, şomajul etc. rămân în portofel cu 2533 lei!!! Se poate verifica la direcţia economică a UBB! E mult sau puţin după 23 de ani de activitate didactică, după ce am publicat zeci de cărţi în ţară şi străinătate şi am devenit membru în diverse organizaţii profesionale inernaţionale, îi las pe cititori să aprecieze. În aceste zile se vehiculează în mass media că potrivit noii grile de salarizare ce se discută, salariul profesoriului universitare va scădea, afişându-se şi suma de circa 5000 de lei. Oameni buni, acea sumă este nivelul maxim de salarizare pentru un profesor universitar, dar eu, şi ca mine alte sute şi sute de profesori nu au avut niciodată acel salariu pentru că ministerul alocă din bani publici doar fonduri pentru salariul minin de profesor universitar, care este 2613 lei. Dacă există în România profesori universitari care au salariu de peste 5000 de lei (şi mai bine), este că aceştia sunt fie la facultăţi care au mulţi studenţi cu taxe şi realizează astfel venituri extrabugetare de unde au salarii frumoase, fie au funcţii de conducere şi multe alte sporuri care noi muritorii de rând nu le avem. Oricum, şi aşa nu toţi profesorii universitari ajung la plafonul maxim. Dacă noua grilă unică de salarizare a profesorilor universitari va scădea, vă rog să aveţi în vedere nu vârful, ci baza. Adică mie şi altor colegi nu o să ni se mai dea 2613 ci poate 2400 lei!
Se plâng astăzi magistraţii de eventuala înjumătăţire a salariilor. Săptămânile trecute mie mi-a fost jenă de jena unui fost student de-al meu ajuns judecător la Turda, care mi-a spus că salariul lui în mână este aproape dublu decât al meu! Oameni buni, este ok ca el să aibă aceşti bani, dar eu (şi ca mine alte sute de profesori de istorie, filosofie, limba română, sociologie etc.) cu ce am greşit că ne facem treaba corect şi la timp, conform criteriilor de evaluare pe baza cărora suntem remuneraţi. Or fi profesori pe la Ştiinţe Economice, Ştiinţe Politice sau Drept, unde sunt foarte mulţi studenţi cu taxe care au salarii rezonabile, dar ce ne facem cu „paraziţii” de dascăli de la Istorie, Litere, Filosofie ş.a. care în opinia multora nu produc nimic. Aşa să fie oare? Ne putem dispensa de aceste categorii de intelectuali care nu produc altceva decât viitorii dascăli care să formeze şi să perpetueze la copii identitatea noastră etnică, care să disemineze în lume cultura şi civilizaţia românească!?
Nu contest responsabilitatea socială a muncii magistraţilor, dar oare de justiţie socială au auzit ei? Sau sunt închişi într-un turn de fildeş de unde nu se văd decât pe ei înşişi!

Provocare sau/şi dezinformare

De câteva zile mass media vuieşte, pe bună dreptate, în legătură cu declaraţiile Madonnei făcute la concertul susţinut la Bucureşti în seara zilei de 26 august, în legătură cu discriminarea rromilor/ţiganilor în Europa de Est şi, firesc, în România. Nici Madonna şi nici trupa de rromi/ţigani care a însoţit-o pe scenă nu au perceput corect (sau nu au vrut acest lucru) sensul real al huiduielilor românilor.
Reacţia imediată a spectatorilor nu trebuie interpretată ca o manifestare de intoleranţă, ci mai degrabă ca un răspuns de suprasaturare la acuzele periodice adresate până nu demult României şi românilor de state şi organizaţiile internaţionale, referitoare la aşa zisa persecutare şi discriminare a rromilor/ţiganilor din ţara noastră. Constituţia şi legislaţia României nu are nicio prevedere care să justifice o asemenea acuză, mai mult ţara noastră este singura din lume, dacă nu mă înşel, în care un reprezentant al rromilor/ţiganilor are asigurat un loc de deputat în Parlament (la fel cum au şi alte 17 minorităţi naţionale care unele numără doar câteva mii de membri!!!). De ani buni, statul român dar şi ONG-uri interne şi externe au investit miliarde de Euro în programe educaţionale, economico-sociale şi culturale pentru sprijinirea rromilor/ţiganilor, însă efectele se lasă aşteptate. De ce? Pentru că nu întotdeauna rromii/ţiganii doresc să se schimbe. Dar noi majoritarii suntem de vină pentru că ei nu sunt civilizaţi. Da, suntem de vină, pentru că uneori exagerăm, din dorinţa de a face pe voia mai marilor Europei şi ai lumii, şi comitem aberaţii peste aberaţii. Bunăoară, într-o inspecţie de gradul I la o şcoală într-un judeţ din Transilvania, profesoara mi-a spus că în urmă cu un an au primit de la minister bani cu indicaţia precisă ca să se cumpere viori şi costume populare pentru toţii copiii rromilor/ţiganilor din localitate – în număr de circa 90 -, iar la vremea respectivă aproape nimeni nu le mai avea fiindcă le vânduseră. Păstrarea tradiţiilor nu se face la comandă şi nici toţi copiii rromilor/ţiganilor nu au ureche muzicală încât să fie muzicanţi.
Apoi, cu siguranţă că imaginile proiectate la concert au amplificat starea de nemulţumire a spectatorilor. Le-a fost atât de greu celor care au realizat montajul să găsească şi câteva din miile de „bordeie” opulente din marmură, cu zeci de camere, care sunt răspândite în toată ţara, dovadă că rromii/ţiganii au tot dreptul să-şi construiască locuinţe luxoase dacă au bani. Ba în plus, şi le construiesc de cele mai multe ori în dispreţul legilor, fără avize şi aprobări, cu racordări ilegale la utilităţi pe care nu le plătesc! Dacă voiau să fie oneşti oamenii Madonnei, puteau găsi suficiente imagini cu familii ale rromilor/ţiganilor care sunt deplin integraţi în normele fireşti de convieţuire socială, cu copii care merg la şcoală şi obţin rezultate de excepţie la învăţătură, cu persoane care muncesc şi îşi câştigă onest existenţa etc.
De ce nu a intervenit Madonna pentru apărarea drepturilor fetiţelor rromilor/ţiganilor care sunt obligate să se căsătorească la 10-12 ani (să nu mai vorbim de faptul că unele nunţi-petreceri sunt organizate şi pe domeniul public deranjându-i pe vecinii şi locatarii din zonă). Căsătoria obligatorie a minorilor este o practică specfică ariilor culturale subdezvoltate, a populaţiilor ancorate profund în realităţi arhaice şi înapoiate. Nu şi-a putut găsi cuvintele potrivite Madonna pentru a-i îndemna pe rromi/ţigani să renunţe la aceste obiceiuri dăunătoare tinerilor? Sau să-i îndemne să nu mai cerşească prin gările, staţiile de metrou, în faţa bisericilor din Occident etc. S-au întrebat dumnealor activiştii pentru respectarea drepturilor rromilor/ţiganilor câţi dintre aceştia prestează muncă în servicul comunităţii pentru ajutoarele sociale care le iau lunar? Să meargă prin satele României şi să vadă cum arată majoritatea acestora: şanţuri înfundate, iarbă necosită, mizerii peste tot, lucruri pe care le-ar putea face fără probleme rromii/ţiganii care se scuză că nu au şcoală ca să ocupe slujbe în sectorul economic (de ce nu au şcoală este altă problemă, nu au pentru că de regulă nu vor, şi pentru că nici autorităţile locale nu sunt întodeauna ferme, dar despre asta se poate discuta la nesfârşit).
Vreau să cred că Madonna & comp. au fost de bună credinţă, că nu au avut suficient timp de documentare, şi nicidecum că şi-au propus cu bună ştiinţă să provoace, să manipuleze şi apoi să ne acuze din nou, prin intermediul presei internaţionale...

O jumătate de … decalog

Criza cu care ne confruntăm în ultima vreme a afectat toate categoriile sociale din România. Printre cei care au avut de suferit de pe urma măsurilor de austeritate se numără şi cadrele didactice universitare cărora le-au fost diminuate salariile, iar cei aflaţi la vârsta pensionării au fost nevoiţi să se retragă la pensie. Unii dintre ei, savanţi recunoscuţi şi apreciaţi pe plan internaţional, dar nu numai, au primit momentul respectiv cu destulă nemulţumire şi indignare, considerându-se nedreptăţiţi deoarece nu au avut posibilitatea ca prin cererea anuală de prelungire să-şi poată continua activitatea până la împlinirea vârstei de 70 de ani. Cu siguranţă poziţia lor este una discutabilă, depinde de unde şi cum privim lucrurile.
Nimeni nu le neagă competenţele şi prestigiul dobândit de-a lungul unei activităţi didactice şi ştiinţifice de peste patru decenii. Va fi destul de greu pentru cei care rămân în urma lor la catedre să acopere la fel de bine cursurile şi toate celelalte responsabilităţi cu care au fost investiţi. Dar cred cu toată convingerea că nu există fiinţă vie care să nu poată fi înlocuită la un moment dat. Sistemul, fie el socio-profesional sau politico-economic, nu se bazează niciodată pe un singur om, cu atât mai mult în lumea contemporană şi cea viitoare. Tocmai de aceea m-a întristat atitudinea acelor iluştri colegi, unii dintre ei foştii mei dascăli cărora le datorez o parte a devenirii mele intelectuale, care au reacţionat emoţional în ultimele zile, cele care le-a adus, din păcate, pensionarea. Pentru că şi eu pot fi “surprins” în viitor, la vremea pensionării, de o posibilă criză, la fel ca în zilele noastre, care să provoace efecte socio-profesionale identice cu cele relatate anterior, m-am hotărât să redactez acum un îndreptar pe care să îl am în minte peste ... ani. Sper ca dacă eu îl voi uita, cititorii mei să îmi reamintească aceste reguli scrise într-o perioadă de detaşare emoţională şi deplină raţionalitate.

Nu voi redacta nicio cerere de prelungire a activităţii mele profesionale, fiindcă trebuie să lăsăm culoar liber de promovare tinerilor colegi
Nu voi rămâne nicio zi în activitate peste vârsta legală de pensionare (oricare ar fi aceasta la momentul respectiv), fiindcă trebuie să ne mai şi odihnim după zeci de ani de activitate
Nu voi mai candida/accepta funcţii de conducere după vârsta de 65 de ani (cel mult voi finaliza mandatele pentru unele funcţii care au început înainte de 65 ani), fiindcă trebuie să ne folosim energia şi dinamismul care ne-au rămas pentru a ne creşte nepoţii şi a fi la fel de energici pentru/ca ei
După pensionare nu voi mai participa activ decât la acele manifestări ştiinţifice la care voi fi invitat, fiindcă trebuie să lăsăm spaţiu de afirmare generaţiilor tinere
După pensionare nu-i voi mai deranja pe foştii colegi de catedră cu prezenţa mea decât atunci când voi fi solicitat să le fiu aproape (dacă va fi absolută nevoie)

PS: Aceste reguli le voi aplica şi în viaţa politică, ele fiind general valabile şi în acest domeniu de activitate

Ruşine, ruşine, şi iarăşi ruşine

După cum bine se ştie, domnul George Becali a ajuns europarlamentar şi va reprezenta România în areopagul european. Nu comentez aici şi nu asta este relevant, cum a ajuns acest cetăţean al României să obţină calitatea respectivă. Simplu putem spune, în mod democratic, ca urmare a votului exprimat de câteva sute de mii de cetăţeni români, al căror vot şi opţiune trebuie respectată. În fond, fiecare are dreptul să-şi aleagă reprezentanţii şi nu putem reproşa atâtor sute de mii de compatrioţi că au avut altă opţiune politică decât am avut eu sau vecinul Costel. Aceasta este în fapt democraţia şi nu doresc deloc să o combat, îi respect regulile chiar dacă uneori unele dintre aceste reguli nu îmi plac personal, fiindcă permit producerea unor aberaţii şi a unor fenomene contra naturii.
Auzindu-l în direct astăzi pe domnul George Becali la un post de televiziune, am simţit dintr-o dată că mi se taie respiraţia. Câteva clipe am crezut că se prăbuşeşte cerul peste mine. Acest cetăţean mă va reprezenta la Bruxelles şi Strasbourg, el va interacţiona cu alţi reprezentanţi ai naţiunilor europene. Nu am nimic cu cetăţeanul George Becali, nu mă interesează şi nu mă deranjează deloc faptul că unii dintre cei ce populăm ţara românească suntem bruneţi sau blonzi, suntem mai înstăriţi sau mai săraci, suntem mai rafinaţi sau gregari. Accept că într-o societate normală nu putem fi toţi uniformi. Dar am o problemă de conştiinţă şi de imagine când ştiu că europarlamentarul George Becali va fi unul dintre cei care timp de 5 ani va fi reprezentantul României.
După ce mi-am revenit din „duşul rece” de care am avut parte, am stat şi mi-am spus că omul George Becali nu este vinovat cu nimic în toată această afacere. Vinovaţi sunt însă mulţi alţii. Vinovaţi şi iresponsabili. Chiar trădători ai interesului naţional. Mai contează acest lucru pentru cineva în ţara românească? Îi mai pasă cuiva de acest lucru? Cei care l-au creat (politic, nu biologic) pe George Becali au ştiu de la bun început ce fac. Au ştiut că întotdeauna un asemenea experiment scapă de sub control. Nu au avut la îndemână exemple „ilustre” din istoria contemporană? Pe Sadam Hussein sau Bin Laden cine l-au creat? Au ajuns să se întoarcă împotriva profesorilor lor. La fel şi George Becali, care odată creat şi dezvoltat, se va întoarce împotriva celor care din umbră au conceput în laborator naşterea sa. Dar cine va plăti costurile acestei schimbări la faţă? Evident că România, nu unii indivizi care poate acum îşi freacă bucuroşi mâinile de bucurie că le-a reuşit experimentul. George Becali a fost scos basma curată din multiple scandaluri care aveau iz de corupţie, încălcarea legii etc. (scandalul cu terenurile MapN, cazul „valiza” ş.a.). A fost acuzat de sechestrare de persoane şi încarcerat într-o perioadă mult prea îndepărtată de producerea faptelor încât să nu ridice semne de întrebare de ce tocmai atunci când se pregăteau alegerile europarlamentare şi trebuia făcut ceva pentru a-i creşte popularitatea. Prin urmare, prea mulţi oameni s-au interferat în cariera politică a lui George Becali în ultimii ani. Tuturor acestora le spun să le fie ruşine şi să aibă conştiinţa încărcată că au trădat România şi i-au făcut pe oamenii oneşti să se jeneze (şi de această dată) că trăiesc în România. Nu îmi fac prea mari probleme că toţi cei care sunt vinovaţi de crearea lui George Becali îşi vor face mustrări de conştiinţă că au trădat România. Aştept însă ca justiţia divină, singura în care mai cred, să intre în acţiune. Şi ea nu va ierta, cu siguranţă, pe nimeni dintre cei care se fac vinovaţi de ceea ce ni se întâmplă şi în aceste zile românilor care încă mai credem în valori, în instituţiile statului de drept, în justiţie socială.

Sunt românii liberi?

Interogaţia din titlu o purtam demult în mine, însă evenimente recente m-au făcut să o şi exprim în această formă scrisă. În primul rând, este vorba de cutremurul de pământ din seara zilei de 25 aprilie, şi mai ales de efectul mediatic declanşat de acest fenomen natural. După multele materiale prezentate, interviuri, talk-show-uri etc. pe care le-am urmărit, am rămas stupefiat de modul în care au reacţionat oamenii, de felul în care au înţeles majoritatea concetăţenilor noştri să-şi asigure viaţa. În acele momente mi-au venit în minte cuvintele lui Seneca despre libertate şi care reflectau poate cel mai bine crezul meu: „Întrebi ce e libertatea? A nu fi sclavul nici unui lucru, nici unei necesităţi, nici unei întâmplări, a coborî soarta până la tine”. Într-adevăr, românii, în cazul de faţă bucureştenii intervievaţi, nu au înţeles deloc că libertatea lor, siguranţa vieţii lor depinde numai de ei. Că nu trebuie să lase pe seama unei întâmplări, dacă un viitor cutremur le va spulbera nu doar locuinţa ci şi viaţa. Fără excepţie toţi au acuzat autorităţile că nu dau bani pentru consolidarea celor câtorva zeci de mii de imobile însemnate cu bulina roşie şi care avertizează locatarii asupra pericolului prăbuşirii acestor blocuri. Acuză pe nedrept autorităţile că nu fac nimic. Din păcate trebuie să-i contrazic, autorităţile au conceput şi executat cu ani în urmă o vastă operaţiune de expertizare a imobilelor expuse riscurilor seismice, în urma cărora pe multe blocuri s-a aplicat bulina roşie. Apoi, prin contribuţia autorităţilor au şi fost consolidate câteva clădiri. Multe, puţine, nu ştiu exact şi nici nu contează acum. Mă întreb însă câţi cetăţeni din asemenea imobile, câte asociaţii de proprietari/locatari au luat iniţiativa contractării unor credite bancare, câte asociaţii au solicitat autorităţilor locale sau centrale să suporte dobânda acestor credite luate pentru a-şi consolida imobilul în care locuiesc. Câte asociaţii au oferit unor firme de publicitate spaţiu în schimbul efectuării de către acestea a unor lucrări ample de consolidare. Cred că românii nu sunt astăzi pe deplin liberi fiindcă sunt în continuare dependenţi: de preşedinte, de premier, de primar etc. Ei trebuie să vină la faţa locului să le rezolve problemele, ei au obligaţia de a se implica în toate mărunţişurile vieţii noastre cotidiene. Românii (majoritatea relativă, ca să nu fiu nedrept cu unii concetăţeni) nu concep să se implice ei înşişi, să lanseze iniţiative, să-i mobilizeze pe vecinii mai apatici, să transpire pentru a edifica ceva. Nu, autorităţile trebuie să facă acest lucru.
Nu cu multă vreme în urmă am asistat la o admirablă lecţie de civism şi care are legătură directă cu tema eseului de faţă. O personalitate a vieţii publice şi economice româneşti povestea cum şi-a dezvoltat afacerea, una de succes, făcând şi educaţie civică în acelaşi timp. Ne-a arătat ce înseamnă eficienţa muncii în România în general şi în firma lui în special. Ne-a relatat cum i-a educat pe angajaţii săi în spiritul respectului faţă de muncă, faţă de lege, faţă de client, transformându-i în profesionişti în domeniul lor de activitate. Am reţinut şi mi s-a părut extrem de interesantă afirmaţia acestuia atunci când le-a spus angaţilor din firmă că ei sunt cu adevărat oameni liberi. Că pot alege, dacă părăsesc firma lui, pe o rază de 1 km de la locul lor de muncă, cel puţin alte 10 slujbe fiindcă angajatorii nu-i vor scăpa din mână auzind de la ce firmă provin. Aceşti potenţiali angajatori ştiu că muncitorii respectivi sunt nu numai profesionişti, ci şi promotorii unor principii şi valori deprinse în cadrul firmei pe care au abandonat-o: competenţă, onestitate, corectitudine. Într-adevăr, în această perspectivă, libertatea de care vorbea personalitatea evocată încorpora nu doar posibilitatea de a alege, ci însemna şi exerciţiul respectării legalităţii, a onestităţii, a respectului faţă de semeni etc.
Astăzi libertatea în sens kantian îşi păstrează cu siguranţă actualitatea, însă în acord cu evoluţia societăţii trebuie să încorporeze şi alte conotaţii. Între acestea, implicarea responsabilă în folosul propriu şi al comunităţii, respectarea legalităţii şi a instituţiilor statului, toleranţa faţă de cel diferit şi acceptarea diversităţii etc. Nicolae Iorga avea dreptate când spunea că „libertatea e ceva care se merită şi se cucereşte”, fiindcă noi românii trebuie să depăşim pasivitatea şi trebuie să ne cucerim cu adevărat libertatea. Nu mai trebuie să ne luptăm ca eroii în tranşee sau pe câmpul de luptă cu tătarii, turcii, ruşii, ungurii etc. pentru a ne cuceri libertatea, ci trebuie să luptăm cu noi înşine, cu propriile mentalităţi şi deprinderi care sunt în general marcate de apatie, nepăsare, intoleranţă, sfidarea legalităţii, dispreţul faţă corectitudine şi faţă de lucrul bine făcut, fiincă acestea toate înseamnă abandonarea comodităţii, multă muncă, implicare, angajare responsabilă. Cred că românii nu sunt încă liberi şi aşa cum generaţiile anterioare care au asigurat prin jertfele lor independenţa şi unirea românilor, tot aşa generaţiile actuale şi viitoare de români trebuie prin sacrificiile lor să asigure LIBERTATEA românilor.

George Cristian Maior, Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, cu un cuvânt-înainte de Chris Donnelly, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2009, 283 pagini


Predicţia lui A. Malraux că „Secolul XXI sau va fi religios, sau nu va mai fi defel” este poate încă discutabilă, însă după ce am citit cartea lui George Cristian Maior cred că trebuie să ne punem foarte serios problema, în aceeaşi termeni de predictibilitate, că secolul XXI sau va genera noi strategii şi politici de apărare, de securitate, respectiv noi relaţii internaţionale la nivelul întregului mapamond, sau nu va mai fi deloc!
Autorul cărţii de faţă este un nume mult prea cunoscut în România, şi nu numai, pentru a-i dedica o prezentare biografică amplă, totuşi nu mă abţin să nu invoc aici, cu satisfacţie şi deferenţă, faptul că el este unul dintre produsele reuşite ale provinciei, în speţă ale capitalei Ardealului, în raport cu centrul. George Maior s-a născut şi a fost educat la Cluj-Napoca (absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, unde dealtfel şi-a susţinut şi teza de doctorat în drept internaţional), desăvârşindu-şi apoi formaţia intelectuală şi profesională la prestigioase universităţi din SUA şi Europa, şi acumulând încă de la începutul anilor 90 o vastă experienţă în serviciul diplomatic al României.
Prezenta carte care reuneşte mai multe studii şi articole publicate în perioada 2001-2004, precum şi conferinţe, evaluări şi analize de securitate realizate (şi unele publicate) până în 2006, exemplifică cel mai bine, în opinia mea, ceea ce cunoscutul istoric şi politolog american Arthur M. Schlesinger Jr. a întruchipat pentru disciplina şi vremea sa, respectiv postura de „istoricul ca participant”. În cazul lui George Maior însă, sintagma ce i se potriveşte ar putea fi, şi trebuie să fie cu siguranţă alta, respectiv cea de „juristul şi diplomatul ca participant”. Într-adevăr, conţinutul cărţii reflectă cu prisosinţă ipostazele multiple în care s-a aflat mai bine de un deceniu autorul cărţii, atât în ţară cât şi în străinătate. Actor dar şi regizor în acelaşi timp în complexul efort de integrare a României în structurile euro-atlantice, George Maior a deţinut responsabilităţi care l-au plasat în prim plan nu numai pe scena vieţii politice interne, dar şi internaţionale: între anii 2001-2004, a fost secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare în cadrul Ministerului Apărării, având statutul de co-negociator pentru aderarea ţării noastre la NATO (2001-2003), între anii 2005-2006, a fost ales senator şi preşedinte al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională din Senatul României.
Structura lucrării evidenţiază o organizare coerentă a materialului atent selecţionat şi prelucrat, capitolele curgând logic şi dezvoltând progresiv tema centrală: politica de alianţe, locul dar şi rolul României în relaţiile internaţionale de la începutul secolului XXI. Nu întâmplător, credem noi, cartea debutează cu un prim capitol având titlul „Două viziuni asupra provocărilor lumii internaţionale în secolul XXI – Robert Cooper şi Robert Kaplan”, şi se încheie cu un ultim capitol intitulat „Regândind politica şi strategiile de securitate”. Armata secolului XXI”. În şi între aceste capitole, George Maior a simţit nevoia să-şi expună propria concepţie în materie de relaţii internaţionale, de securitate naţională şi internaţională, să puncteze principalele etape ale efortului naţional de integrare euroatlantică, care a însemnat o mobilizare exemplară nu doar a instituţiilor statului ci şi a societăţii civile, proces la care autorul, în dubla ipostază de actor şi regizor, şi-a adus o contribuţie esenţială. Astfel, în opinia lui George Maior „realităţile geopolitice actuale sunt rezultatul unei balanţe dintre puterea hard şi soft, dintre conceptul de naţiune în sens realist şi anumite evoluţii de securitate postmoderne. Mai mult, există o tranzacţionare continuă şi dinamică între elementele geopolitice, de putere, militare (realiste), şi cele diplomatice, morale, soft (postmoderne, de negociere şi asumare a rolurilor, de construcţie de identităţi şi legitimitate politică a statului), între care trebuie identificate un echilibru, o balanţă potrivită care să asigure puterea şi influenţa unui actor în relaţiile internaţionale din secolul XXI. În acest sens, cea mai bună caracterizare a concepţiilor mele este realizată de sinteza, aparent paradoxală, dintre realism şi postmodernism” (pag. 13-14).
În cuprinsul celorlalte 4 capitole sunt refăcute aspecte ce ţin de parcursul anevoios al României către o structură de securitate (Alianţa Euro-Atlantică) ce şi-a dovedit viabilitatea în lumea contemporană, şi pentru care raţiunea de a exista şi a se adapta la schimbările aduse de o dinamică nemaiîntânită până acum în arena internaţională reprezintă o provocare fără precedent în istorie. Cu o nedisimulată mândrie arată George Maior că aderarea României la NATO a însemnat, pentru prima dată în istoria alianţelor politico-militare din care ţara noastră a făcut parte în ultimul secol, libertatea de opţiune şi mai ales posibilitatea de a avea un cuvânt de spus la masa deciziilor. În acelaşi timp, integrarea ţării noastre într-o organizaţie aflată în plină schimbare strategică a adus o plus valoare alianţei, fiindcă România a devenit nu doar un factor de stabilitate regională, ci şi un membru implicat cu responsabilitate în efortul transformnării şi ameliorării capabilităţilor NATO de recţie şi răspuns la crizele survenite. Autorul evocă în acest sens două din domeniile fundamentale prin care România a contribuit la schimbările şi redefinirea identităţii alianţei: „pe agenda geopolitică şi pe agenda de transformare a NATO” (pag. 18).
Faptul că ţara noastră a militat cu ceva vreme înainte de aderarea la structurile euro-atlantice pentru definirea unei politici de securitate în zona Mării Negre este relevant pentru rolul activ asumat de România în procesul de creştere a democraţiei şi securităţii în regiune şi în prefigurarea problemei resurselor energetice, teme care au dobândit recent o importanţă deosebită. Nu lipsit de interes este un alt aspect care ţine tot de arhitectura geopolitică a spaţiului caspian şi al Mării Negre şi care ar trebui să stârnească dacă nu îngrijorare, cel puţin interogaţii la nivelul factorilor responsabili: factorul demografic. Să nu uităm că aceste teritorii au reprezentat de câteva ori în istorie „poarta” de intrare spre Europa a unor mase semnificative de oameni care au adus transformări masive la nivelul vechiului continent: indoeuropenizarea petrecută cu multe mii de ani înainte de Christos, prăbuşirea Imperiului roman la sfârşitul antichităţii şi construirea unei alte Europe la începutul Evului Mediu prin marea migraţie a popoarelor venite din stepele Asiei. Unii demografi avertizează de pe acum asupra pericolului producerii unei noi „migraţii” la nivelul continentului european, de astă dată mult mai amplă şi mai complexă prin urmări decât celelalte anterioare. Să nu uităm că astăzi mai bine de jumătate din populaţia globului se află la est de acest spaţiu, iar problemele rezultate de pe urma unei explozii demografice care nu şi-a epuizat încă resursele sunt numeroase. Tocmai de aceea, dincolo de pericolele descrise şi analizate de specialişti şi care sunt generate de statele premoderne şi cele moderne (în accepţiunea hărţii conceptuale şi strategice al lui R. Cooper), se impune a se acorda o atenţie cuvenită şi acestui factor de risc, respectiv cel demografic. O gestionare necorespunzătoare a riscurilor aduse de o populaţie explozivă atât la baza cât şi la vârful piramidei (tinerii tot mai numeroşi ce nu pot fi absorbiţi şi integraţi, bătrânii tot mai mulţi care nu pot fi asistaţi social şi medical etc.), poate însemna un pericol pentru securitatea statelor şi a structurilor politico-militare viitoare tot atât de grav precum terorismul sau încălzirea globală.
Pregătirea intelectuală dar şi experienţa politico-diplomatică acumulată de George Maior i-au permis o tratare echilibrată şi coerentă a problematicii relaţiilor internaţionale la începutul secolului XXI, din perspective multiple. Lucrarea de faţă, cu valoare atât documentară cât şi prospectivă, aspiră la o privire sintetică şi transparentă asupra principalelor provocări cu care se confruntă nu doar România ci şi lumea contemporană în materie de securitate şi apărare. Cu siguranţă, cartea se adresează nu numai istoricilor, politologilor şi diplomaţilor, ci şi celor pasionaţi de o altă viziune asupra prezentului şi viitorului relaţiilor internaţionale decât cea tradiţională, adică de cea a războaielor şi eroilor, a tratatelor de pace şi a culiselor diplomatice. Cu siguranţă diplomaţia secolului XXI este şi trebuie să fie diferită de ceea ce tratatele clasice de diplomaţie o prezentau. Este o carte scrisă accesibil, cu informaţii interesante şi interpretări provocatoare, o lectură cu adevărat utilă tuturor celor care se ocupă de strategiile geopolitice ale prezentului dar şi de cele ale viitorului. Numai şi pentru aceste valenţe, ea este fără îndoială o carte care va fi mult citită şi citată în anii care vin de un public larg şi variat.

Istorie trăită, istorie scrisă*

* Ioan Rus, Tribut plătit speranţei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, 555 pag.

Acestui text i se potriveşte probabil foarte bine zicala „mai bine mai târziu decât niciodată”. Deşi am intrat în posesia cărţii şi am citit-o cu mult interes la sfârşitul lunii februarie, am tot amânat aşternerea pe hârtie a impresiilor din motive care ţin mai degrabă de subiectiv decât de altceva. Voiam în primul rând să descifrez sensurile profunde ale titlului cărţii lui Ioan Rus, să mă conving ce anume i-a inspirat o atare formulare. Apoi, mai era ceva în proria-mi stare de spirit care mă ţinea departe de însemnările fugare făcute la lecturarea celor câteva sute de pagini, ceva nedefinit ce mă împiedica să elaborez un text închegat. Se prea poate să fi fost cenuşiul predominant şi deprimant al unui oraş murdar într-o iarnă prea mult prelungită, mai ales că eu mă număr printre meteodependenţi. De câteva zile, soarele cald şi prietenos al unei primăveri întârziate şi care se grăbeşte parcă să recupereze frigul ce ne-a ţinut împresuraţi fizico-vestimentar şi psihic mai mult decât era firesc, precum şi revenirea la viaţă a naturii mi-au creat o dispoziţie propice reluării notelor despre această carte. Şi nu în ultimul rând, tocmai în martie-aprilie 2005, acum patru ani, într-o vreme asemănătoare cu cea din aceste zile senine de primăvară, s-a petrecut ceea ce presa a numit „Primăvara de la Cluj”, respectiv începutul unei transformări structurale a partidului din care făcea parte Ioan Rus. Această cheie de scriere a recenziei mele era mai mult decât necesară fiindcă în general eu sunt o fire optimistă, dar şi pentru că Ioan Rus a fost la rându-i un optimist, cel puţin în cei opt ani de experienţă politică pe care-i cuprinde prezenta lucrare. Şi cred că încă mai este un optimist, fiindcă în ultimele patru pagini ale cărţii a folosit de 14 ori cuvântul cred!
Revenind asupra titlului cărţii de faţă, primul lucru ca şi istoric, atunci când văd cuvântul tribut, este asocierea acestuia cu o lungă perioadă de timp din istoria medievală a românilor. Desigur, cuvântul tribut este mai vechi, de provenienţă latină, şi avea semnficaţia de dare, impozit. Însă la sfârşitul lucrării lui Ioan Rus nu am găsit nicio asemănare între ceea ce însemna tributul în antichitate sau în Evul Mediu în general, şi în cel românesc în special, respectiv obligaţia – de regulă în bani – pe care o putere cuceritoare (în cazul nostru Imperiul otoman) o impunea unui popor învins şi supus şi care se achita la date fixe. Domnii români plăteau tribut Înaltei Porţi pentru a răscumpăra pacea şi a-şi menţine stabilitatea domniei, pentru a conserva o realitate politică. Ioan Rus a plătit un tribut nu pentru a conserva ceva, dimpotrivă, pentru a schimba o realitate anacronică. Dacă domnii români şi apoi cei fanarioţi plătitori de tribut turcilor s-au complăcut în a menţine o stare de lucruri, Ioan Rus s-a ridicat împotriva comportamentelor fanariote şi a unui sistem instituţionalizat ce prelungea în viaţa politică din România practici şi cutume ce nu-şi mai aveau locul într-o ţară ce aspira să adere şi apoi să se integreze în structurile euro-atlantice. Aceasta este deosebirea funciară între cei care până mai ieri (sau poate că încă şi în prezent!) au plătit tribut pentru a se menţine la tron sau în funcţii, perpetuând slugărnicia şi umilinţa, incompetenţa şi iresponsabilitatea, şi Ioan Rus, care a plătit tribut (sacrificând suflet, energie, timp, chiar şi bani în campaniile electorale) pentru a schimba ceva în această ţară, pentru a promova valori precum demnitatea, onestitatea, competenţa. Paginile cărţii ne arată cum nu de puţine ori în cei opt ani descrişi în carte, Ioan Rus a pendulat între „speranţă şi disperare”, pentru a cita titlul unei documentate lucrări a lui Vasile Puşcaş, alt membru marcant al Grupului de la Cluj, la fel de implicat ca şi Vasile Dâncu în lupta dusă de Ioan Rus pentru schimbarea în bine a României. O arată fără echivoc autorul atunci când recunoaşte în mai multe rânduri că „diferenţa dintre vise şi dezamăgiri înseamnă viaţa cea reală, căreia îi plătim zilnic tribut” (pag. 40 şi 449).
Lucrarea este concepută în mai multe capitole, inegale ca şi cantitate dar la fel de egale ca şi relevanţă, semnificaţie. Simpla lor enumerare evidenţiază poziţia bivalentă în care s-a aflat timp de mai mulţi Ioan Rus, respectiv cea de actor dar şi regizor în viaţa publică din România: Toleranţă zero, Vise şi vize, Statul cetăţenilor, Lângă inima Transilvaniei, Grupul de la Cluj, Programe Politice, Agenda integrării europene şi euro-atlantice, Articole de presă, Epilog. Deşi materia primă a acestor capitole este variată (interviuri, articole în diverse publicaţii, declaraţii de presă, discursuri, materiale de analiză şi bilanţ, programe politice etc.), ea învederează o implicare totală a lui Ioan Rus în activităţile ce au decurs din îndeplinirea unor înalte responsabilităţi administrative şi politice: ministru de interne, vicepreşedinte al PSD, lider al curentului reformist din acelaşi partid ş.a. Fie că s-a angajat pe drumul greu al reformării Ministerului de Interne unde cel mai mare succes l-a reprezentat demilitarizarea poliţiei, fie că a vrut şi a reuşit să redea românilor demnitatea negociind cu partenerii europeni ridicarea vizelor, fie că a gândit şi orchestrat alegerea în mod cu adevărat democratic (şi pentru prima dată într-o asemenea manieră) a unui preşedinte al PSD, ceva l-a însoţit în permanenţă pe Ioan Rus. Ceva care trăda o personalitate ce i-a impresionat până şi pe cei ce se declaraseră împotriva stângii. O mărturisea foarte bine în iunie 2004, într-un editorial, şi regretatul Octavian Paler: „Fără să-l cunosc pe fostul ministru al Administraţiei şi Internelor, bazându-mă strict pe «impresii», nu l-am putut aşeza, mental, niciodată în galeria tipăteştilor, caţavencilor şi farfurizilor din PSD şi guvern. Ceva din aerul său serios, auster, din reţinerea foarte ardelenească, aş zice...m-a împiedicat să mi-l închipui sărind să-i ia o scamă de pe rever primului-ministru...Cineva care n-a vrut să linguşească pentru a face carieră la Bucureşti, într-o vreme în care slugile, trepăduşii, mercenarii şi papagalii abundă, dă semne că ar avea ceva foarte rar astăzi: caracter” (pag. 540).
Pentru toate acestea, câte le-a imaginat, exprimat şi materializat, Ioan Rus a plătit tribut. Fiindcă am plonjat la începutul materialului prin câteva comparaţii în istorie, putem remarca din aceeaşi istorie că mai mulţi domni români au decis la un moment dat stoparea plăţii tributului şi au încercat să se răzvrătească faţă de Poartă, unii reuşind pentru scurt timp să-şi impună poziţia în detrimentul turcilor. Chiar dacă au fost înfrânţi la un moment dat, faptele lor au rămas pentru posteritate drept un imbold pentru generaţiile viitoare. Mihai Viteazul a devenit chiar un simbol al luptei românilor în epoca modernă pentru realizarea statului naţional român. Cartea, şi implicit o perioadă lungă din viaţa lui Ioan Rus este o sursă de cunoaştere şi un suport important pentru înţelegerea timpului politic de la începutul mileniului trei; ele oferă modele ce nu trebuie neaparat copiate sau imitate, dar de la care trebuie pornit pentru a evolua şi dezvolta viitorul. Poate că optimismul l-a cam părăsit la finele cărţii pe Ioan Rus, poate că a obosit să lupte cu morile de vânt, sau poate că pur şi simplu a simţit nevoia să se retragă deliberat şi temporar din istorie pentru a supravieţui, ca să folosesc o expresie dragă lui Lucian Blaga. Dar pentru a rămâne la termenii blagieni, este nevoie (şi aşteptată în acelaşi timp) revenirea în istorie a unui om care poate da un alt curs realităţilor politice viitoare. La sfârşit dar nu în cele din urmă, amintesc că un condensat şi emoţionant text, intitulat “În loc de prefaţă” îi aparţine lui Vasile Dâncu, iar ediţia de faţă a fost îngrijită de Ancuţa Abrudan, doi apropiaţi ai lui Ioan Rus care i-au rămas alături dincolo de orice încercări pe care viaţa le-a aşezat înaintea lor. De ce am făcut această menţiune, simplu, atitudinea celor doi este simptomatică pentru o altă valoare pe care Ioan Rus a aşezat-o la temelia construcţiei sale: loialitatea. O carte document dar şi o carte formativă deopotrivă, Tribut plătit speranţei merită să fie citită de toţi cei care-i suntem contemporani lui Ioan Rus pentru că în ea ne regăsim parţial fiecare dintre noi.

Din inimă pentru minte

Câţiva oameni cu inimă, au dăruit din tot sufletul pentru ca o elevă să poată beneficia de un ajutor pentru...minte, pentru a se descurca şi a învăţa la nivelul anului 2009. Prin contribuţia dezinteresată şi voluntară a câtorva persoane - şi am să-i pomenesc pe toţi în ordine alfabetică (Sorina Paula Bolovan, Ovidiu Crişan, Ştefan Damian, Raveca Divricean, Ciprian Lar, Remus Lăpuşan, Ioan Aurel Pop, Robert Preda, Marcela Sălăgean) – o tânără ce suferă de o boală incurabilă şi are şi o situaţie socială delicată, a primit un „iepuraş”: un calculator, o cameră web şi un ajutor material pentru ca Sfintele Paşti care se apropie să o găsească un pic mai fericită decât până acum. Un celebru filosof a surprins în câteva cuvinte bucuria gestului nostru colectiv (dăruind vei dobândi) şi care mi-a creat astăzi, în ciuda vremii mohorâte, o stare de bine şi împlinire. Ochii tinerei au însemnat pentru mine mai mult decât cuvintele rostite de ea sau de mama ei. Se spune că ochii refelectă cel mai bine starea de spirit (chiar şi pisicile – prietenii ştiu de ce – au în priviri o expresivitate care nu lasă nicio îndoială asupra stării lor de spirit). Într-adevăr, în ochii ei am văzut lumina şi soarele care ne-au cam lipsit astăzi, am văzut reaprinsă o luminiţă. Stă în puterea noastră să aprindem cât mai multe asemenea luminiţe pentru semenii noştri care sunt în nevoie. Şi din păcate sunt mulţi oameni care au nevoie şi aşteaptă o mână întinsă de la noi. Să profităm de apropierea Sfintelor Paşti şi să aprindem cât de multe luminiţe se poate.
Sărbători Pascale Fericite!

Haiduci sau/şi infractori

Am citit recent în revista Cultura un interesant articol al Mihaelei Grancea, cunoscut istoric şi eseist sibian, despre justiţiari şi predatori, în esenţă un material consacrat reflectării haiduciei în literatura epocii moderne (în speţă în cea populară). Spicuiesc din această profundă analiză câteva fragmente care mi se par relevante pentru tema prezentei intervenţii: „brigandajul însemna sfidarea autorităţii, a oricărei autorităţi lumeşti, contestarea acesteia...Banditismul, aşa cum a fost acesta perceput şi imaginat în creaţia folclorică şi în variantele ei culte, era o formă de putere personală, bazată pe carismă, pe impresia stârnită de înfăţişare, pe forţă brută şi pe legăturile de ordin personal”.
Era oare justificată în epocă simpatia de care se bucurau haiducii în rândurile mulţimii şi modul în care erau valorizate acţiunile acestora, sau era mai degrabă rezultatul unei „manipulări” inteligente, a unei imagini construite cu mult profesionalism de nişte buni comunicatori şi formatori de imagine, cu limbajul şi intrumentele specifice vremurilor respective? De cele mai multe ori, acţiunile haiducilor, unii mai mult alţii mai puţin celebri, se pot rezuma în formula „să luăm de la cei bogaţi şi să păstrăm/cheltuim noi”. În general, acţiunile haiducilor de confiscare a unor bunuri de la cei înstăriţi se finalizau cu constituirea unor averi personale impresionante, ori risipirea lor prin petreceri şi chefuri în care erau antrenaţi şi unii muritori de rând, şi abia în ultimul rând însemna împărţirea averilor confiscate la cei mulţi, săraci şi umili. Aceasta nu înseamnă că nu au fost destui beneficiari în rândul celor mulţi de pe urma faptului că haiducii i-au jefuit pe boieri şi negustori, aflându-se am putea zice la locul şi momentul potrivit pentru a primi şi ei nişte bani, animale sau bunuri materiale. Dar cele împărţite ţăranilor de către haiduci, şi care le-au adus notorietate prin intermediul tradiţiei orale, a creaţiei folclorice, au fost de regulă firimituri, fiindcă la masa îmbelşugată stăteau şi consumau în primul rând doar ei, „justiţiarii”, luptătorii pentru egalitate socială! Fragmentul următor este semnificativ în acest sens: „patru zile cât a şezut Jianul (Iancu) a fost numai veselie şi petrecere: toată noaptea cântau lăutarii şi fetele întindeau hora şi bătuta cu flăcăii”. Şi totuşi, numeroşi haiduci s-au bucurat de o nemeritată imagine favorabilă, chiar şi atunci când în jurul lor li s-a creat o imagine de luptători pentru eliberare naţională, cum a fost cazul haiducilor care luptau împotriva domnilor fanarioţi, sau al lui Pintea Viteazul. Consistentele volume de documente editate în ultimii ani de doi distinşi colegi, istoricii clujeni Susana şi Avram Andea, aruncă o altă lumină asupra celui care, în Maramureş cel puţin, are o aură legendară. Documentele ni-l arată pe personajul real Pintea de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, un altfel de personaj decât cel din folclor, mai degrabă un fel de condotier ardelean, aflat în slujba celui mai puternic sau a celui care plăteşte mai bine, implicat inclusiv în culisele jocurilor politice în perioada în care regimul austriac căuta să se înstăpânească în Transilvania.
Şi astăzi, români foarte bogaţi, care nu-şi pot justifica legal averile acumulate într-un timp foarte scurt, par a se bucura de o imagine bună precum haiducii din epoca modernă. Sigur, ei nu sunt identici cu vechii haiduci fiindcă nu ies la drumul mare cu pistoale şi săbii să-i jefuiască pe cei avuţi. Ei „atacă” însă la drumul mare avuţia naţională. În primul rând, cei mai mulţi dintre aceşti parveniţi peste noapte, s-au îmbogăţit mai ales pe seama statului. Presa dezvăluie necontenit de aproape două decenii cazurile unor asemenea „haiduci”, în fapt infractori la drumul mare, care sfidează orice bun simţ. Însă aceşti haiduci ai timpurilor noastre ştiu să „împartă” milostenie bisericilor şi celor mulţi care-i idolatrizează. Televiziunile se întrec a ni-i prezenta în cele mai banale intimităţi, prezentându-i pe aceşti haiduci ai secolului XXI ca pe unele personalităţi fără de care România nu ar putea exista. Ştiu, aceşti „haiduci” contemporani, cu armele şi tehnicile de manipulare cele mai sofisticate, să pozeze într-un fel de „luptători” pentru egalitate şi dreptate socială. Şi cei mulţi sunt seduşi de asemenea personaje haiduceşti. De ce? Poate şi pentru că stă în firea noastră să-i „aplaudăm” pe cei care încalcă legea. Şi să aşteptăm mereu să primim ceva. Dimitrie Gusti, unul dintre cei mai valoroşi sociologi nu ai României, ci ai lumii secolului XX, arăta cu pertinenţă cu multe decenii în urmă că în România este o aplecare aproape atavică spre încălcarea legii. Mai mult, pentru a eluda într-un fel legea, am fi maeştri să introducem alte reglementări care să ne permită să ieşim basma curată. Hăţişul legislativ contemporan predispune parcă la încălcarea legii, dar şi firea românului rămâne un element de la care nu ne putem îndepărta atunci când constatăm zilnic exemple de încălcare a legii. De la banalul şi cvasi traversatul străzilor prin locuri nemarcate, la parcatul maşinilor în zona centrală a oraşului în cele mai nerecomandate locuri (deşi parkingurile amenajate sunt mai mereu goale, însă costă...chiar şi pentru cei care deţin maşini ce sunt cumpărate cu multe zeci de mii de euro!), la iresponsabilitatea celor care gonesc cu peste 120 Km/oră în oraş, până la cei care prin inginerii financiare şi legislative devalizează avuţia naţională etc. Prin urmare, ar părea că suntem condamnaţi pe vecie la o atare stare de haiducie sau complacere pasivă la încălcarea legii, la sfidarea autorităţii statului şi a bunului simţ. Şi totuşi, prin educaţie, prin înăsprirea pedepselor pentru cei certaţi cu legea, prin intervenţia rapidă şi onestă a celor care reprezintă instituţiile statului, se pot diminua dimensiunile haiduciei. Rămâne încă mult de făcut şi organizaţiilor societăţii civile care la noi abia recent prinde contur.

Bucureşti-Iaşi-Cluj, sau despre centru şi periferie.

Ofensiva şi, de la un punct, chiar ostilitatea mediatică şi mentală a Bucureştiului împotriva Clujului, care a cunoscut în ultimele zile o exacerbare ce poate fi periculoasă pentru evoluţiile politice viitoare dacă nu-şi va diminua resursele, are ca tip de reacţie o tradiţie de mai bine de un secol şi jumătate. Ea se încadrează cel mai probabil unui comportament pe care specialiştii îl descriu prin relaţia şi interacţia centru-periferie-centru. Capitala noastră şi cei care o populează astăzi, de la lideri şi până la cetăţenii obişnuiţi, s-au “călit” timp de circa 150 de ani în lupta pentru supremaţie şi apărarea simbolică a acestei poziţii în raport cu periferia, respectiv cu oraşele şi cadrele din celelalte provincii.
Bucureştiul, preferat de Al. Ioan Cuza din motive strategice şi geopolitice drept capitală în detrimentul Iaşiului, a trebuit să facă imediat faţă „ofensivei” de cadre venite din cealaltă provincie de peste Milcov. Bucureştenii nu au uitat uşor faptul că domnul Unirii a trebuit să înfiinţeze la 1860 prima universitate românească la Iaşi, pentru a da moldovenilor o compensaţie simbolică la pierderea statutului de capitală (cea din Bucureşti s-a înfiinţat abia câţiva ani mai târziu). Tulburările şi manifestările cu caracter separatist ce s-au derulat după înlăturarea lui Cuza în 1866 au speculat şi tema relaţiei centru-periferie, animozităţile, frustrările şi nemulţumirile acumulate în timpul domniei lui Cuza atât de moldovenii-ieşeni, cât şi de muntenii-bucureşteni. Treptat, până la 1918, statutul Bucureştiului de capitală şi centru (inclusiv cel de loc unde răsărea soarele pentru toţi românii, mai ales pentru cei aflaţi sub dominaţie austro-ungară şi ţaristă) nu a mai fost serios contestat, iar „infuzia” permanentă de cadre venite din toată ţara, inclusiv din Iaşi, aproape că nu a mai deranjat masiv pe nimeni. Este adevărat că dimensiunea cantitativă a acestei absorţii de cadre din periferie era destul de modestă, fiind de natură a nu mai stârni gelozii atât de mari în rândul bucureştenilor. Nici măcar faptul că în funcţia de premier s-au aflat şi moldoveni (Lascăr Catargiu, Petre P. Carp ş.a.), inclusiv un ardelean prin părinţi şi o parte a formaţiei intelectuale, însă afirmat intelectual şi politic în Vechiul Regat (Titu Maiorescu) nu a mai fost un motiv generator de tensiuni şi patimi politice.
La sfârşitul Primului Război Mondial, obiectivul unităţii naţionale s-a realizat prin voinţa naţiunii române exprimată în adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Dincolo de aspectul benefic şi triumfalist al Marii Uniri, care a adus naţiunii române o afirmare fără precedent în toate domeniile, perioada interbelică a scos la suprafaţă nu numai diferenţele în ceea ce priveşte dezvoltarea economico-socială a provinciilor unite cu România, dar şi cele de ordin cultural şi mental. Centrul, adică Bucureştiul, capitala, avea să facă faţă unei „invazii” de cadre din provinciile unite. În primul rând Bucureştiul şi bucureştenii l-au perceput cu destulă ostilitate pe primul premier ardelean al României Mari (Alexandru Vaida-Voevod), cel care la 1 decembrie 1919 îi succeda generalului Arthur Văitoianu, şi lui Ion I. C. Brătianu, politicianul ce se fusese încununat cu laurii unirii tuturor românilor. Întâmplător sau nu, la fel ca şi astăzi, premierul Al. Vaida-Voevod era tot clujean, născut în apropiere de Cluj, la Bobâlna! Din nou, după mai bine de jumătate de veac, se activa pentru capitală şi pentru bucureşteni teama că vor pierde primatul prin infuzia de oameni politici veniţi din Ardeal, Bucovina, Basarabia. Rămâne elocventă pentru mentalitatea clasei politice din Vechiul Regat scena cu generalul Averescu, ministru în cabinetul lui Vaida-Voevod, care i-a adresat şefului guvernului din care făcea şi el parte cuvinte ce nu lasă nicio îndoială asupra sentimentelor multor politicieni de pe malurile Dâmboviţei vremii: „Ce? Credeţi că v-am eliberat ca să fiţi stăpânii noştri? Nu vom tolera!” (cf. Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. II, prefaţă, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Al. Şerban, Cluj-Napoca, 1995, p. 24). Dincolo de temperamentul şi machiavelismul generalului, scena descrisă de Vaida-Voevod lasă să se întrevadă falia ce se produsese între politicienii din centru şi cei veniţi de la periferie.
Pe parcursul perioadei interbelice, şi chiar postbelice, în fruntea României au mai fost premieri ardeleni (Iuliu Maniu, din nou Vaida-Voevod, Octavian Goga, dr. Petru Groza), fapt de natură a amplifica rivalităţile, geloziile, orgoliile. Prea puţini politicieni români din capitală au perceput concurenţa celor din periferie ca fiind un lucru benefic pentru construcţia statală, acuzele lor la adresa ardelenilor nedepăşind decât rareori stadiul unor frustări personale. Să nu cădem în extrema cealaltă şi să-i idealizăm pe politicienii ardeleni care au condus România, să-i ridicăm pe un piedestal intangibil. Au fost şi ei supuşi erorilor umane, au avut limitele lor, însă, şi aceasta este o certitudine, au pus interesul naţional pe primul loc. Cât au reuşit să realizeze din ce şi-au propus, este o discuţie prea amplă care nu poate fi dezvoltată în acest spaţiu.

Primăvara dezamăgirii mele

Recunosc că în formularea titlului prezentului articol m-am inspirat după cunoscutul roman Iarna vrajbei noastre al celebrului John Steinbeck, formulare regăsită şi într-un material al unei blogger-iţe care „editează” în spaţiul virtual şi un Jurnal amar. Amărăciunea pe care am acumulat-o eu la începutul acestei proaspete primăveri nu are nimic de-a face cu natura, ci cu oamenii. Recent am citit în presa locală editorialul unui cunoscut ziarist care îşi exprima la rându-i dezamăgirea la venirea acestei primăveri, cauzată de praful şi mizeria oraşului care ne inundă viaţa, de cvasiabsenţa mărţişoarelor din pieptul doamnelor şi domnişoarelor, precum şi de lipsa zâmbetelor şi a speranţei pe feţele concitadinilor noştri.
În ce mă priveşte, dincolo de aspectele semnalate pertinent de gazetarul profesionist, la care subscriu în totalitate, altă experienţă umană mi-a provocat o profundă dezamăgire. E drept că ea a fost compensată simultan şi de câteva momente de satisfacţie şi bucurie, dar experienţa pe care am să o relatez în continuare mi-a lăsat mai mult un gust amar decât un sentiment reconfortant. La sosirea (convenţională) a primăverii, respectiv la 1 martie, am purces la a felicita cât mai multe doamne şi domnişoare, oferindu-le cu acest prilej şi ghiocei. În noaptea de 28 februarie spre 1 martie am expediat peste 300 de ghiocei virtuali tuturor doamnelor şi domnişoarelor pe care le aveam în baza de adrese de email, astfel încât dimineaţa, sau la deschiderea calculatorului, urările mele şi ghioceii trimişi virtual să le însenineze ziua şi să le deschidă o primăvară cât mai frumoasă. La prânz, împreună cu doi colegi mai tineri, am împărţit câteva sute de mărţişoare-ghiocei tuturor doamnelor, domnişoarelor şi fetiţelor care au asistat la slujba religioasă la una dintre bisericile din zona centrală. Biserica aleasă nu era una oarecare, ci cea la care merg de regulă şi eu fiindcă aparţin ca arondare parohială acesteia. Apoi, aici eram oarecum cunoscut fiindcă biserica se află situată pe raza colegiului senatorial unde am candidat şi eu pentru Senatul României la alegerile din 30 noiembrie.
Dincolo de numeroasele reprezentante ale sexului frumos care au fost încercate spontan de o bucurie sinceră la primirea acestor ghiocei-mărţişoare, au fost destule doamne care au privit şi primit cu rezerve darul nostru. Au început să ne pună întrebări, de unde suntem, de ce le oferim aceste mărţişoare, deşi noi nu am vrut să ne deconspirăm, considerând că am venit să oferim un ghiocel ca simpli cetăţeni pentru concetăţenele noastre. Când unele dintre persoanele de faţă care au auzit „interogatoriul” la care eram supuşi şi care mă cunoşteau din timpul campaniei electorale fiindcă mă văzuseră la televizor şi duminicile la liturghie alături de ei au spus că suntem de la PSD, unele doamne au avut o reacţie dezarmantă, vrând chiar să refuze darul nostru: „De ce ne daţi mărţişoare că doar nu sunt alegeri, au fost acum două săptămâni?”
Atari întrebări, şi din păcate nu puţine, mi-au indus iniţial o stare de iritare (pe care mi-am reprimat-o rapid fireşte, fiindcă nu cadra cu ceea ce aveam noi în mâini şi în suflet: albul, puritatea ghioceilor şi curăţenia primăverii). Imediat însă am trecut într-o altă dispoziţie sufletească, dezamăgirea cuprinzându-mă la fel de rapid precum iritarea. Nu atât dezamăgirea faţă de doamnele care se întrebau ce urmărim noi dacă le oferim aceste mărţişoare acum când au trecut alegerile, cât dezamăgirea faţă de clasa politică (din care fac şi eu parte în calitatea pe care o am de vicepreşedinte al organizaţiei municipale a PSD). Până la urmă reacţia oamenilor a fost firească ţinând cont de faptul că noi politicienii mergem de regulă în faţa poporului doar înainte de vreun scrutin electoral şi le „cumpărăm” votul prin gesturi şi promisiuni simbolice, demagogice ori materiale. Lumea românească (deşi cred că şi la alţii este cam la fel, sau cel puţin experienţa personală din toamna anului 2008 când am petrecut două săptmâni în Austria înainte de alegerile lor parlamentare de la sfârţitul lunii septembrie mi-a indus o atare concluzie) s-a obişnuit să primească înainte de alegeri ceva, care să-i satisfacă dorinţele imediate ori speranţele viitoare. Am creat cu alte cuvinte automatisme şi mecanisme prin care am distrus în mintea şi sufletul românilor reflexul de a accepta ceva dar ca fiind normal, firesc. Am pervertit, noi politicienii prin practicile noastre, conştiinţele oamenilor şi i-am adus în starea în care să nu se mai poată bucura de un gest de normalitate din partea unui semen. I-am adus pe români în ipostaza în care se întreabă de fiecare dată ce urmăreşti atunci când îi dai bună ziua pe stradă unui vecin al cărui nume nu îl ştii dar cunoşti că locuieşte câteva case/blocuri mai încolo, de ce îi zâmbeşti politicos unui necunoscut cu care intri în lift etc.
Quo vadis!?

Cele două Românii

Cu siguranţă că acestui episod din serie i s-ar potrivi mai bine un alt titlu, poate „Cele două Clujuri” sau poate şi mai bine „Cele două mall-uri”. Dar sunt convins că experimentul meu clujean este definitoriu şi pentru alte oraşe, şi pentru alte stări de spirit sau realităţi de pe cuprinsul ţării noastre. Sedus şi în acelaşi timp învins fiind de „asaltul” mediatic la care am fost supus în ultimele două zile (SMS pe telefonul mobil, publicitate la posturile locale de radio şi TV etc.), care ne îndemna să petrecem ziua de 8 Martie la Iulius Mall unde urmau să ne aştepte multe surprize şi un concert cu Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă, am cedat şi împreună cu soţia ne-am dus înspre seară la respectivul complex, mai cu seamă pentru a le revedea pe cele două vedete. La fel ca mulţi dintre concetăţenii noştri care am schimbat de câteva ori prefixul, am fost şi noi în urmă cu trei decenii fani ai celor doi folk-işti care ne-au încântat adolescenţa.
Fiindcă fusesem preveniţi de mass-media şi apoi de afişele care împânzeau mall-ul că la ora 18 urma să înceapă concertul live al celor doi, pe la ora 17,50 ne-am îndreptat spre holul de la intrarea principală unde era scena amenajată şi am aşteptat cu emoţie să vină ora 18. Care a venit rapid dar a şi trecut la fel de rapid fără ca pe scenă să apară cele două vedete aşteptate cu sufletul la gură de câteva sute de persoane. Între timp, în tensiune dar şi dezamăgire, aşteptând începerea concertului, am rememorat (de astă dată cu încântare şi satisfacţie) un alt concert al unei alte vedete, contemporane cu cei doi atât prin formaţie cât şi ca stare de spirit pentru generaţia mea. Este vorba de Ştefan Hruşcă, care pe la mijlocul lunii decembrie a anului trecut avea planificat un concert live la celălalt mall al oraşului, Polus Center. Atunci, la ora stabilită şi anunţată (respectiv 19), Ştefan Hruşcă era pe scenă şi şi-a început concertul aşteptat cu emoţie de câteva sute dar, mai sigur, câteva mii de oameni. Din nefericire, astăzi la Iulius Mall, au trebuit să se scurgă circa 25 de minute peste ora anunţată până să înceapă concertul celor doi amintiţi mai sus. Am trecut, nu fără o firească iritare, peste acest moment, şi ne-am zis că spectacolul va compensa penibilul acestei întârzieri deranjante. Din păcate, în loc să fim cuprinşi de o stare de satisfacţie şi încântare la începerea concertului, nervii ne-au fost din nou întinşi la culme. Sonorizarea era atât de proastă încât abia percepeam ceea ce spuneau artiştii. Noroc că multe din versurile primelor cântece aproape că le ştiam pe de rost, dar la un moment dat nu am mai rezistat şi am plecat. Nu fără regrete că ne despărţeam de cei doi artişti. Poate că nu era vina lor că sonorizarea lăsa de dorit. Şi din nou am rememorat concertul de acum 3 luni de la Polus Center al lui Ştefan Hruşcă. Comparaţia se impunea de la sine. Nu numai că artistul originar din Maramureş fusese punctual, dar avea la îndemână şi o sonorizare care făcea posibilă receptarea fără nicio dificultate a fiecărui cuvânt şi vers a lui Hruşcă. Poate şi de aceea asistenţa a cântat anumite piese alături de artist.
Ce pot să fac altceva în aceste circumstanţe decât să compar şi să mă întreb cum este posibil aşa ceva? Hruşcă, artist care în ultimii ani trăieşte mai mult în străinătate decât în ţară (dacă nu greşesc, în Canada), constrâns în acea lume să fie punctual şi ordonat, a început concertul la fix. Vintilă şi Baniciu, artişti trăitori în spaţiul nostru mioritic, şi-au început recitalul cu o întârziere de 25 de minute. La noi şi aşa merge. La Polus, sonorizarea a fost impecabilă, la Iulius Mall dimpotrivă, execrabilă. În acest caz ce să mai zic? Să pun acest lucru doar pe seama faptului că Polus Center se află din punct de vedere geografic mai la vest decât Iulius Mall, deci mai aproape de apus, unde se respectă nu doar timpul oamenilor ci se pune preţ şi pe aspectul material exterior? Să mă mai întreb dacă nu cumva sunt şi alte diferenţe, respectiv de mentalitate şi concepţie în ceea ce priveşte managementul celor două mall-uri? Mă opresc cu întrebările aici fiindcă s-ar putea să ajung într-o zonă mai sensibilă care ţine de culturi (economice...) diferite...

Cele două Românii (III)

Zilele trecute circula pe internet, forwardat-ă de la un amic la altul, o scrisoare a unui cetăţean elveţian rezident în România. În câteva cuvinte voi rezuma conţinutul acestei scrisori, poate reală, poate plăsmuită de cineva de la noi, dar oricum foarte realistă în analiză. Se exprima în scrisoare indignarea cetăţeanului elveţian faţă de excesiva mediatizare în România a rromilor, faţă de comportamentele verbale şi fizice extrem de violente, faţă de ţigănia cu care se ceartă pe unele posturi de televiziune unele pseudo-vedete etc. Concluzia era că reacţia italienilor de a-i cataloga în bloc pe români ca rromi era una firească din moment ce chiar în România prevalează telenovelele cu rromi, reportajele spumoase de la nunta nu ştiu cărei pirande, comportamentele îndoielnice ale unor personaje dubioase etc. Cu alte cuvinte, vinovaţi de imaginea mai mult decât proastă a românilor în străinătate se fac în primul rând românii (oamenii de rând fiindcă nu reacţionează, autorităţile, mass media etc.).
Poate că unii dintre cititorii acelei scrisori au fost indignaţi, alţii doar amărâţi din pricina adevărurilor reflectate. Eu mărturisesc că am fost încercat de un sentiment de vinovăţie şi neputinţă în acelaşi timp. De vinovăţie, că într-adevăr realitatea descrisă în scrisoare era traumatizantă pentru mine ca şi pentru majoritatea cetăţenilor oneşti ai acestei ţări, care ne-am complăcut în ultimii 20 de ani în a accepta aceste lucruri. De neputinţă, de lipsa unei perspective reale de a schimba rapid şi radical această situaţie mai mult decât stânjenitoare şi păguboasă pentru românii care călătoresc şi muncesc corect în străinătate.
Nu ştiu cât de multă vină au în perpetuarea acestei realităţi ziarele şi televiziunile care se întrec în a difuza ştiri ale groazei la o oră total nepotrivită, care difuzează toate trivialităţile şi subcultura care devine astfel cea mai importantă “marfă” vândută de mass media. Oare să fie patronii acestor trusturi ahtiaţi după profit cu orice preţ? Oare nu realizează că pe termen lung ceea ce vând acum cu asiduitate s-ar putea întoarce împotriva lor? Prea adesea se motivează faptul că dacă pe cutare canal este o emisiune cu o “vedetă” care îşi reneagă şi îşi înjură mama, că o altă “răsfăţată” a mai multor televiziuni ne arată în direct că este însărcinată şi ne asigură că fiica din pântece va fi la fel de “frumoasă” şi ...dolofană ca şi ea etc., aceasta este fiindcă se cere, aduce rating ceea ce înseamnă până la urmă profit pentru producători, realizatori şi proprietari. Nu neg că lucrurile stau altfel, că sunt destui cetăţeni cărora le plac asemena ţigănii, cărora le plac şi manelele. Este OK până la un punct, trebuie şi unor asemena consumatori de media să li se dea circ.
Dar oare când voi vedea pe două posturi de televiziune emisiuni despre 2 membri ai Academiei Române depănând amintiri despre lungul drum parcurs de la debut până la consacrare, fiind pus în dificultatea de a alege pe care post să mă uit? Când vom vedea pe mai multe canale reportaje despre artişti în atelierele lor, vorbind nu numai despre creaţia lor dar inclusiv despre lucruri prozaice (cum şi ce gătesc, cum se distrează etc.)? Nu avem mii de scriitori şi artişti recunoscuţi internaţional, nu avem mii de academicieni şi cercetători cunoscuţi mai bine în străinătate decât în ţară, nu avem mii de sportivi care au cucerit medalii olimpice şi titluri la campionate mondiale şi sunt lăsaţi într-o cvasiignoranţă publică? Cât se ştia despre Marian Cosma înainte de tragedie că era un sportiv iubit şi valoros, că străinii în mijlocul cărora activa de ceva vreme l-au apreciat şi stimat? Oare emisiuni pe mai multe posturi de televiziune despre asemenea români care ne fac cinste ţării nu ar crea rating pentru acele trusturi media? Eu sunt convins că ar aduce rating identic ca şi cei care difuzează în prezent subcultura, mojicismul, violenţa, becalizarea etc. Refuz să cred că în România nu sunt milioane de cetăţeni care nu ar urmări cu sufletul la gură acest gen de emisiuni despre personalităţile remarcabile ale ţării, după cum sunt convins că ar fi alte milioane de români care ar fi dezamăgiţi că nu ar mai avea o ofertă atât de bogată de ţigănii.
Odată trebuie să înceapă cineva. Şi nu ajunge o dată pe an să vedem 10 pentru România. Avem din fericire 1.000 sau 10.000 pentru România. Sper, în naivitatea mea, că odată se va rupe “blestemul” acesta care ne face să ne autoflagelăm noi înşine, că în primul rând formatorii de opinie şi liderii văzuţi şi nevăzuţi ai acestei ţări vor pune punct perpetuării unei imagini care nu ne face cinste deloc şi care este potrivită pentru cel mult o Românie din cele două care există cu adevărat.