Am citit recent în revista Cultura un interesant articol al Mihaelei Grancea, cunoscut istoric şi eseist sibian, despre justiţiari şi predatori, în esenţă un material consacrat reflectării haiduciei în literatura epocii moderne (în speţă în cea populară). Spicuiesc din această profundă analiză câteva fragmente care mi se par relevante pentru tema prezentei intervenţii: „brigandajul însemna sfidarea autorităţii, a oricărei autorităţi lumeşti, contestarea acesteia...Banditismul, aşa cum a fost acesta perceput şi imaginat în creaţia folclorică şi în variantele ei culte, era o formă de putere personală, bazată pe carismă, pe impresia stârnită de înfăţişare, pe forţă brută şi pe legăturile de ordin personal”.
Era oare justificată în epocă simpatia de care se bucurau haiducii în rândurile mulţimii şi modul în care erau valorizate acţiunile acestora, sau era mai degrabă rezultatul unei „manipulări” inteligente, a unei imagini construite cu mult profesionalism de nişte buni comunicatori şi formatori de imagine, cu limbajul şi intrumentele specifice vremurilor respective? De cele mai multe ori, acţiunile haiducilor, unii mai mult alţii mai puţin celebri, se pot rezuma în formula „să luăm de la cei bogaţi şi să păstrăm/cheltuim noi”. În general, acţiunile haiducilor de confiscare a unor bunuri de la cei înstăriţi se finalizau cu constituirea unor averi personale impresionante, ori risipirea lor prin petreceri şi chefuri în care erau antrenaţi şi unii muritori de rând, şi abia în ultimul rând însemna împărţirea averilor confiscate la cei mulţi, săraci şi umili. Aceasta nu înseamnă că nu au fost destui beneficiari în rândul celor mulţi de pe urma faptului că haiducii i-au jefuit pe boieri şi negustori, aflându-se am putea zice la locul şi momentul potrivit pentru a primi şi ei nişte bani, animale sau bunuri materiale. Dar cele împărţite ţăranilor de către haiduci, şi care le-au adus notorietate prin intermediul tradiţiei orale, a creaţiei folclorice, au fost de regulă firimituri, fiindcă la masa îmbelşugată stăteau şi consumau în primul rând doar ei, „justiţiarii”, luptătorii pentru egalitate socială! Fragmentul următor este semnificativ în acest sens: „patru zile cât a şezut Jianul (Iancu) a fost numai veselie şi petrecere: toată noaptea cântau lăutarii şi fetele întindeau hora şi bătuta cu flăcăii”. Şi totuşi, numeroşi haiduci s-au bucurat de o nemeritată imagine favorabilă, chiar şi atunci când în jurul lor li s-a creat o imagine de luptători pentru eliberare naţională, cum a fost cazul haiducilor care luptau împotriva domnilor fanarioţi, sau al lui Pintea Viteazul. Consistentele volume de documente editate în ultimii ani de doi distinşi colegi, istoricii clujeni Susana şi Avram Andea, aruncă o altă lumină asupra celui care, în Maramureş cel puţin, are o aură legendară. Documentele ni-l arată pe personajul real Pintea de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, un altfel de personaj decât cel din folclor, mai degrabă un fel de condotier ardelean, aflat în slujba celui mai puternic sau a celui care plăteşte mai bine, implicat inclusiv în culisele jocurilor politice în perioada în care regimul austriac căuta să se înstăpânească în Transilvania.
Şi astăzi, români foarte bogaţi, care nu-şi pot justifica legal averile acumulate într-un timp foarte scurt, par a se bucura de o imagine bună precum haiducii din epoca modernă. Sigur, ei nu sunt identici cu vechii haiduci fiindcă nu ies la drumul mare cu pistoale şi săbii să-i jefuiască pe cei avuţi. Ei „atacă” însă la drumul mare avuţia naţională. În primul rând, cei mai mulţi dintre aceşti parveniţi peste noapte, s-au îmbogăţit mai ales pe seama statului. Presa dezvăluie necontenit de aproape două decenii cazurile unor asemenea „haiduci”, în fapt infractori la drumul mare, care sfidează orice bun simţ. Însă aceşti haiduci ai timpurilor noastre ştiu să „împartă” milostenie bisericilor şi celor mulţi care-i idolatrizează. Televiziunile se întrec a ni-i prezenta în cele mai banale intimităţi, prezentându-i pe aceşti haiduci ai secolului XXI ca pe unele personalităţi fără de care România nu ar putea exista. Ştiu, aceşti „haiduci” contemporani, cu armele şi tehnicile de manipulare cele mai sofisticate, să pozeze într-un fel de „luptători” pentru egalitate şi dreptate socială. Şi cei mulţi sunt seduşi de asemenea personaje haiduceşti. De ce? Poate şi pentru că stă în firea noastră să-i „aplaudăm” pe cei care încalcă legea. Şi să aşteptăm mereu să primim ceva. Dimitrie Gusti, unul dintre cei mai valoroşi sociologi nu ai României, ci ai lumii secolului XX, arăta cu pertinenţă cu multe decenii în urmă că în România este o aplecare aproape atavică spre încălcarea legii. Mai mult, pentru a eluda într-un fel legea, am fi maeştri să introducem alte reglementări care să ne permită să ieşim basma curată. Hăţişul legislativ contemporan predispune parcă la încălcarea legii, dar şi firea românului rămâne un element de la care nu ne putem îndepărta atunci când constatăm zilnic exemple de încălcare a legii. De la banalul şi cvasi traversatul străzilor prin locuri nemarcate, la parcatul maşinilor în zona centrală a oraşului în cele mai nerecomandate locuri (deşi parkingurile amenajate sunt mai mereu goale, însă costă...chiar şi pentru cei care deţin maşini ce sunt cumpărate cu multe zeci de mii de euro!), la iresponsabilitatea celor care gonesc cu peste 120 Km/oră în oraş, până la cei care prin inginerii financiare şi legislative devalizează avuţia naţională etc. Prin urmare, ar părea că suntem condamnaţi pe vecie la o atare stare de haiducie sau complacere pasivă la încălcarea legii, la sfidarea autorităţii statului şi a bunului simţ. Şi totuşi, prin educaţie, prin înăsprirea pedepselor pentru cei certaţi cu legea, prin intervenţia rapidă şi onestă a celor care reprezintă instituţiile statului, se pot diminua dimensiunile haiduciei. Rămâne încă mult de făcut şi organizaţiilor societăţii civile care la noi abia recent prinde contur.
Era oare justificată în epocă simpatia de care se bucurau haiducii în rândurile mulţimii şi modul în care erau valorizate acţiunile acestora, sau era mai degrabă rezultatul unei „manipulări” inteligente, a unei imagini construite cu mult profesionalism de nişte buni comunicatori şi formatori de imagine, cu limbajul şi intrumentele specifice vremurilor respective? De cele mai multe ori, acţiunile haiducilor, unii mai mult alţii mai puţin celebri, se pot rezuma în formula „să luăm de la cei bogaţi şi să păstrăm/cheltuim noi”. În general, acţiunile haiducilor de confiscare a unor bunuri de la cei înstăriţi se finalizau cu constituirea unor averi personale impresionante, ori risipirea lor prin petreceri şi chefuri în care erau antrenaţi şi unii muritori de rând, şi abia în ultimul rând însemna împărţirea averilor confiscate la cei mulţi, săraci şi umili. Aceasta nu înseamnă că nu au fost destui beneficiari în rândul celor mulţi de pe urma faptului că haiducii i-au jefuit pe boieri şi negustori, aflându-se am putea zice la locul şi momentul potrivit pentru a primi şi ei nişte bani, animale sau bunuri materiale. Dar cele împărţite ţăranilor de către haiduci, şi care le-au adus notorietate prin intermediul tradiţiei orale, a creaţiei folclorice, au fost de regulă firimituri, fiindcă la masa îmbelşugată stăteau şi consumau în primul rând doar ei, „justiţiarii”, luptătorii pentru egalitate socială! Fragmentul următor este semnificativ în acest sens: „patru zile cât a şezut Jianul (Iancu) a fost numai veselie şi petrecere: toată noaptea cântau lăutarii şi fetele întindeau hora şi bătuta cu flăcăii”. Şi totuşi, numeroşi haiduci s-au bucurat de o nemeritată imagine favorabilă, chiar şi atunci când în jurul lor li s-a creat o imagine de luptători pentru eliberare naţională, cum a fost cazul haiducilor care luptau împotriva domnilor fanarioţi, sau al lui Pintea Viteazul. Consistentele volume de documente editate în ultimii ani de doi distinşi colegi, istoricii clujeni Susana şi Avram Andea, aruncă o altă lumină asupra celui care, în Maramureş cel puţin, are o aură legendară. Documentele ni-l arată pe personajul real Pintea de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, un altfel de personaj decât cel din folclor, mai degrabă un fel de condotier ardelean, aflat în slujba celui mai puternic sau a celui care plăteşte mai bine, implicat inclusiv în culisele jocurilor politice în perioada în care regimul austriac căuta să se înstăpânească în Transilvania.
Şi astăzi, români foarte bogaţi, care nu-şi pot justifica legal averile acumulate într-un timp foarte scurt, par a se bucura de o imagine bună precum haiducii din epoca modernă. Sigur, ei nu sunt identici cu vechii haiduci fiindcă nu ies la drumul mare cu pistoale şi săbii să-i jefuiască pe cei avuţi. Ei „atacă” însă la drumul mare avuţia naţională. În primul rând, cei mai mulţi dintre aceşti parveniţi peste noapte, s-au îmbogăţit mai ales pe seama statului. Presa dezvăluie necontenit de aproape două decenii cazurile unor asemenea „haiduci”, în fapt infractori la drumul mare, care sfidează orice bun simţ. Însă aceşti haiduci ai timpurilor noastre ştiu să „împartă” milostenie bisericilor şi celor mulţi care-i idolatrizează. Televiziunile se întrec a ni-i prezenta în cele mai banale intimităţi, prezentându-i pe aceşti haiduci ai secolului XXI ca pe unele personalităţi fără de care România nu ar putea exista. Ştiu, aceşti „haiduci” contemporani, cu armele şi tehnicile de manipulare cele mai sofisticate, să pozeze într-un fel de „luptători” pentru egalitate şi dreptate socială. Şi cei mulţi sunt seduşi de asemenea personaje haiduceşti. De ce? Poate şi pentru că stă în firea noastră să-i „aplaudăm” pe cei care încalcă legea. Şi să aşteptăm mereu să primim ceva. Dimitrie Gusti, unul dintre cei mai valoroşi sociologi nu ai României, ci ai lumii secolului XX, arăta cu pertinenţă cu multe decenii în urmă că în România este o aplecare aproape atavică spre încălcarea legii. Mai mult, pentru a eluda într-un fel legea, am fi maeştri să introducem alte reglementări care să ne permită să ieşim basma curată. Hăţişul legislativ contemporan predispune parcă la încălcarea legii, dar şi firea românului rămâne un element de la care nu ne putem îndepărta atunci când constatăm zilnic exemple de încălcare a legii. De la banalul şi cvasi traversatul străzilor prin locuri nemarcate, la parcatul maşinilor în zona centrală a oraşului în cele mai nerecomandate locuri (deşi parkingurile amenajate sunt mai mereu goale, însă costă...chiar şi pentru cei care deţin maşini ce sunt cumpărate cu multe zeci de mii de euro!), la iresponsabilitatea celor care gonesc cu peste 120 Km/oră în oraş, până la cei care prin inginerii financiare şi legislative devalizează avuţia naţională etc. Prin urmare, ar părea că suntem condamnaţi pe vecie la o atare stare de haiducie sau complacere pasivă la încălcarea legii, la sfidarea autorităţii statului şi a bunului simţ. Şi totuşi, prin educaţie, prin înăsprirea pedepselor pentru cei certaţi cu legea, prin intervenţia rapidă şi onestă a celor care reprezintă instituţiile statului, se pot diminua dimensiunile haiduciei. Rămâne încă mult de făcut şi organizaţiilor societăţii civile care la noi abia recent prinde contur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu