Haiduci sau/şi infractori

Am citit recent în revista Cultura un interesant articol al Mihaelei Grancea, cunoscut istoric şi eseist sibian, despre justiţiari şi predatori, în esenţă un material consacrat reflectării haiduciei în literatura epocii moderne (în speţă în cea populară). Spicuiesc din această profundă analiză câteva fragmente care mi se par relevante pentru tema prezentei intervenţii: „brigandajul însemna sfidarea autorităţii, a oricărei autorităţi lumeşti, contestarea acesteia...Banditismul, aşa cum a fost acesta perceput şi imaginat în creaţia folclorică şi în variantele ei culte, era o formă de putere personală, bazată pe carismă, pe impresia stârnită de înfăţişare, pe forţă brută şi pe legăturile de ordin personal”.
Era oare justificată în epocă simpatia de care se bucurau haiducii în rândurile mulţimii şi modul în care erau valorizate acţiunile acestora, sau era mai degrabă rezultatul unei „manipulări” inteligente, a unei imagini construite cu mult profesionalism de nişte buni comunicatori şi formatori de imagine, cu limbajul şi intrumentele specifice vremurilor respective? De cele mai multe ori, acţiunile haiducilor, unii mai mult alţii mai puţin celebri, se pot rezuma în formula „să luăm de la cei bogaţi şi să păstrăm/cheltuim noi”. În general, acţiunile haiducilor de confiscare a unor bunuri de la cei înstăriţi se finalizau cu constituirea unor averi personale impresionante, ori risipirea lor prin petreceri şi chefuri în care erau antrenaţi şi unii muritori de rând, şi abia în ultimul rând însemna împărţirea averilor confiscate la cei mulţi, săraci şi umili. Aceasta nu înseamnă că nu au fost destui beneficiari în rândul celor mulţi de pe urma faptului că haiducii i-au jefuit pe boieri şi negustori, aflându-se am putea zice la locul şi momentul potrivit pentru a primi şi ei nişte bani, animale sau bunuri materiale. Dar cele împărţite ţăranilor de către haiduci, şi care le-au adus notorietate prin intermediul tradiţiei orale, a creaţiei folclorice, au fost de regulă firimituri, fiindcă la masa îmbelşugată stăteau şi consumau în primul rând doar ei, „justiţiarii”, luptătorii pentru egalitate socială! Fragmentul următor este semnificativ în acest sens: „patru zile cât a şezut Jianul (Iancu) a fost numai veselie şi petrecere: toată noaptea cântau lăutarii şi fetele întindeau hora şi bătuta cu flăcăii”. Şi totuşi, numeroşi haiduci s-au bucurat de o nemeritată imagine favorabilă, chiar şi atunci când în jurul lor li s-a creat o imagine de luptători pentru eliberare naţională, cum a fost cazul haiducilor care luptau împotriva domnilor fanarioţi, sau al lui Pintea Viteazul. Consistentele volume de documente editate în ultimii ani de doi distinşi colegi, istoricii clujeni Susana şi Avram Andea, aruncă o altă lumină asupra celui care, în Maramureş cel puţin, are o aură legendară. Documentele ni-l arată pe personajul real Pintea de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, un altfel de personaj decât cel din folclor, mai degrabă un fel de condotier ardelean, aflat în slujba celui mai puternic sau a celui care plăteşte mai bine, implicat inclusiv în culisele jocurilor politice în perioada în care regimul austriac căuta să se înstăpânească în Transilvania.
Şi astăzi, români foarte bogaţi, care nu-şi pot justifica legal averile acumulate într-un timp foarte scurt, par a se bucura de o imagine bună precum haiducii din epoca modernă. Sigur, ei nu sunt identici cu vechii haiduci fiindcă nu ies la drumul mare cu pistoale şi săbii să-i jefuiască pe cei avuţi. Ei „atacă” însă la drumul mare avuţia naţională. În primul rând, cei mai mulţi dintre aceşti parveniţi peste noapte, s-au îmbogăţit mai ales pe seama statului. Presa dezvăluie necontenit de aproape două decenii cazurile unor asemenea „haiduci”, în fapt infractori la drumul mare, care sfidează orice bun simţ. Însă aceşti haiduci ai timpurilor noastre ştiu să „împartă” milostenie bisericilor şi celor mulţi care-i idolatrizează. Televiziunile se întrec a ni-i prezenta în cele mai banale intimităţi, prezentându-i pe aceşti haiduci ai secolului XXI ca pe unele personalităţi fără de care România nu ar putea exista. Ştiu, aceşti „haiduci” contemporani, cu armele şi tehnicile de manipulare cele mai sofisticate, să pozeze într-un fel de „luptători” pentru egalitate şi dreptate socială. Şi cei mulţi sunt seduşi de asemenea personaje haiduceşti. De ce? Poate şi pentru că stă în firea noastră să-i „aplaudăm” pe cei care încalcă legea. Şi să aşteptăm mereu să primim ceva. Dimitrie Gusti, unul dintre cei mai valoroşi sociologi nu ai României, ci ai lumii secolului XX, arăta cu pertinenţă cu multe decenii în urmă că în România este o aplecare aproape atavică spre încălcarea legii. Mai mult, pentru a eluda într-un fel legea, am fi maeştri să introducem alte reglementări care să ne permită să ieşim basma curată. Hăţişul legislativ contemporan predispune parcă la încălcarea legii, dar şi firea românului rămâne un element de la care nu ne putem îndepărta atunci când constatăm zilnic exemple de încălcare a legii. De la banalul şi cvasi traversatul străzilor prin locuri nemarcate, la parcatul maşinilor în zona centrală a oraşului în cele mai nerecomandate locuri (deşi parkingurile amenajate sunt mai mereu goale, însă costă...chiar şi pentru cei care deţin maşini ce sunt cumpărate cu multe zeci de mii de euro!), la iresponsabilitatea celor care gonesc cu peste 120 Km/oră în oraş, până la cei care prin inginerii financiare şi legislative devalizează avuţia naţională etc. Prin urmare, ar părea că suntem condamnaţi pe vecie la o atare stare de haiducie sau complacere pasivă la încălcarea legii, la sfidarea autorităţii statului şi a bunului simţ. Şi totuşi, prin educaţie, prin înăsprirea pedepselor pentru cei certaţi cu legea, prin intervenţia rapidă şi onestă a celor care reprezintă instituţiile statului, se pot diminua dimensiunile haiduciei. Rămâne încă mult de făcut şi organizaţiilor societăţii civile care la noi abia recent prinde contur.

Bucureşti-Iaşi-Cluj, sau despre centru şi periferie.

Ofensiva şi, de la un punct, chiar ostilitatea mediatică şi mentală a Bucureştiului împotriva Clujului, care a cunoscut în ultimele zile o exacerbare ce poate fi periculoasă pentru evoluţiile politice viitoare dacă nu-şi va diminua resursele, are ca tip de reacţie o tradiţie de mai bine de un secol şi jumătate. Ea se încadrează cel mai probabil unui comportament pe care specialiştii îl descriu prin relaţia şi interacţia centru-periferie-centru. Capitala noastră şi cei care o populează astăzi, de la lideri şi până la cetăţenii obişnuiţi, s-au “călit” timp de circa 150 de ani în lupta pentru supremaţie şi apărarea simbolică a acestei poziţii în raport cu periferia, respectiv cu oraşele şi cadrele din celelalte provincii.
Bucureştiul, preferat de Al. Ioan Cuza din motive strategice şi geopolitice drept capitală în detrimentul Iaşiului, a trebuit să facă imediat faţă „ofensivei” de cadre venite din cealaltă provincie de peste Milcov. Bucureştenii nu au uitat uşor faptul că domnul Unirii a trebuit să înfiinţeze la 1860 prima universitate românească la Iaşi, pentru a da moldovenilor o compensaţie simbolică la pierderea statutului de capitală (cea din Bucureşti s-a înfiinţat abia câţiva ani mai târziu). Tulburările şi manifestările cu caracter separatist ce s-au derulat după înlăturarea lui Cuza în 1866 au speculat şi tema relaţiei centru-periferie, animozităţile, frustrările şi nemulţumirile acumulate în timpul domniei lui Cuza atât de moldovenii-ieşeni, cât şi de muntenii-bucureşteni. Treptat, până la 1918, statutul Bucureştiului de capitală şi centru (inclusiv cel de loc unde răsărea soarele pentru toţi românii, mai ales pentru cei aflaţi sub dominaţie austro-ungară şi ţaristă) nu a mai fost serios contestat, iar „infuzia” permanentă de cadre venite din toată ţara, inclusiv din Iaşi, aproape că nu a mai deranjat masiv pe nimeni. Este adevărat că dimensiunea cantitativă a acestei absorţii de cadre din periferie era destul de modestă, fiind de natură a nu mai stârni gelozii atât de mari în rândul bucureştenilor. Nici măcar faptul că în funcţia de premier s-au aflat şi moldoveni (Lascăr Catargiu, Petre P. Carp ş.a.), inclusiv un ardelean prin părinţi şi o parte a formaţiei intelectuale, însă afirmat intelectual şi politic în Vechiul Regat (Titu Maiorescu) nu a mai fost un motiv generator de tensiuni şi patimi politice.
La sfârşitul Primului Război Mondial, obiectivul unităţii naţionale s-a realizat prin voinţa naţiunii române exprimată în adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Dincolo de aspectul benefic şi triumfalist al Marii Uniri, care a adus naţiunii române o afirmare fără precedent în toate domeniile, perioada interbelică a scos la suprafaţă nu numai diferenţele în ceea ce priveşte dezvoltarea economico-socială a provinciilor unite cu România, dar şi cele de ordin cultural şi mental. Centrul, adică Bucureştiul, capitala, avea să facă faţă unei „invazii” de cadre din provinciile unite. În primul rând Bucureştiul şi bucureştenii l-au perceput cu destulă ostilitate pe primul premier ardelean al României Mari (Alexandru Vaida-Voevod), cel care la 1 decembrie 1919 îi succeda generalului Arthur Văitoianu, şi lui Ion I. C. Brătianu, politicianul ce se fusese încununat cu laurii unirii tuturor românilor. Întâmplător sau nu, la fel ca şi astăzi, premierul Al. Vaida-Voevod era tot clujean, născut în apropiere de Cluj, la Bobâlna! Din nou, după mai bine de jumătate de veac, se activa pentru capitală şi pentru bucureşteni teama că vor pierde primatul prin infuzia de oameni politici veniţi din Ardeal, Bucovina, Basarabia. Rămâne elocventă pentru mentalitatea clasei politice din Vechiul Regat scena cu generalul Averescu, ministru în cabinetul lui Vaida-Voevod, care i-a adresat şefului guvernului din care făcea şi el parte cuvinte ce nu lasă nicio îndoială asupra sentimentelor multor politicieni de pe malurile Dâmboviţei vremii: „Ce? Credeţi că v-am eliberat ca să fiţi stăpânii noştri? Nu vom tolera!” (cf. Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. II, prefaţă, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Al. Şerban, Cluj-Napoca, 1995, p. 24). Dincolo de temperamentul şi machiavelismul generalului, scena descrisă de Vaida-Voevod lasă să se întrevadă falia ce se produsese între politicienii din centru şi cei veniţi de la periferie.
Pe parcursul perioadei interbelice, şi chiar postbelice, în fruntea României au mai fost premieri ardeleni (Iuliu Maniu, din nou Vaida-Voevod, Octavian Goga, dr. Petru Groza), fapt de natură a amplifica rivalităţile, geloziile, orgoliile. Prea puţini politicieni români din capitală au perceput concurenţa celor din periferie ca fiind un lucru benefic pentru construcţia statală, acuzele lor la adresa ardelenilor nedepăşind decât rareori stadiul unor frustări personale. Să nu cădem în extrema cealaltă şi să-i idealizăm pe politicienii ardeleni care au condus România, să-i ridicăm pe un piedestal intangibil. Au fost şi ei supuşi erorilor umane, au avut limitele lor, însă, şi aceasta este o certitudine, au pus interesul naţional pe primul loc. Cât au reuşit să realizeze din ce şi-au propus, este o discuţie prea amplă care nu poate fi dezvoltată în acest spaţiu.

Primăvara dezamăgirii mele

Recunosc că în formularea titlului prezentului articol m-am inspirat după cunoscutul roman Iarna vrajbei noastre al celebrului John Steinbeck, formulare regăsită şi într-un material al unei blogger-iţe care „editează” în spaţiul virtual şi un Jurnal amar. Amărăciunea pe care am acumulat-o eu la începutul acestei proaspete primăveri nu are nimic de-a face cu natura, ci cu oamenii. Recent am citit în presa locală editorialul unui cunoscut ziarist care îşi exprima la rându-i dezamăgirea la venirea acestei primăveri, cauzată de praful şi mizeria oraşului care ne inundă viaţa, de cvasiabsenţa mărţişoarelor din pieptul doamnelor şi domnişoarelor, precum şi de lipsa zâmbetelor şi a speranţei pe feţele concitadinilor noştri.
În ce mă priveşte, dincolo de aspectele semnalate pertinent de gazetarul profesionist, la care subscriu în totalitate, altă experienţă umană mi-a provocat o profundă dezamăgire. E drept că ea a fost compensată simultan şi de câteva momente de satisfacţie şi bucurie, dar experienţa pe care am să o relatez în continuare mi-a lăsat mai mult un gust amar decât un sentiment reconfortant. La sosirea (convenţională) a primăverii, respectiv la 1 martie, am purces la a felicita cât mai multe doamne şi domnişoare, oferindu-le cu acest prilej şi ghiocei. În noaptea de 28 februarie spre 1 martie am expediat peste 300 de ghiocei virtuali tuturor doamnelor şi domnişoarelor pe care le aveam în baza de adrese de email, astfel încât dimineaţa, sau la deschiderea calculatorului, urările mele şi ghioceii trimişi virtual să le însenineze ziua şi să le deschidă o primăvară cât mai frumoasă. La prânz, împreună cu doi colegi mai tineri, am împărţit câteva sute de mărţişoare-ghiocei tuturor doamnelor, domnişoarelor şi fetiţelor care au asistat la slujba religioasă la una dintre bisericile din zona centrală. Biserica aleasă nu era una oarecare, ci cea la care merg de regulă şi eu fiindcă aparţin ca arondare parohială acesteia. Apoi, aici eram oarecum cunoscut fiindcă biserica se află situată pe raza colegiului senatorial unde am candidat şi eu pentru Senatul României la alegerile din 30 noiembrie.
Dincolo de numeroasele reprezentante ale sexului frumos care au fost încercate spontan de o bucurie sinceră la primirea acestor ghiocei-mărţişoare, au fost destule doamne care au privit şi primit cu rezerve darul nostru. Au început să ne pună întrebări, de unde suntem, de ce le oferim aceste mărţişoare, deşi noi nu am vrut să ne deconspirăm, considerând că am venit să oferim un ghiocel ca simpli cetăţeni pentru concetăţenele noastre. Când unele dintre persoanele de faţă care au auzit „interogatoriul” la care eram supuşi şi care mă cunoşteau din timpul campaniei electorale fiindcă mă văzuseră la televizor şi duminicile la liturghie alături de ei au spus că suntem de la PSD, unele doamne au avut o reacţie dezarmantă, vrând chiar să refuze darul nostru: „De ce ne daţi mărţişoare că doar nu sunt alegeri, au fost acum două săptămâni?”
Atari întrebări, şi din păcate nu puţine, mi-au indus iniţial o stare de iritare (pe care mi-am reprimat-o rapid fireşte, fiindcă nu cadra cu ceea ce aveam noi în mâini şi în suflet: albul, puritatea ghioceilor şi curăţenia primăverii). Imediat însă am trecut într-o altă dispoziţie sufletească, dezamăgirea cuprinzându-mă la fel de rapid precum iritarea. Nu atât dezamăgirea faţă de doamnele care se întrebau ce urmărim noi dacă le oferim aceste mărţişoare acum când au trecut alegerile, cât dezamăgirea faţă de clasa politică (din care fac şi eu parte în calitatea pe care o am de vicepreşedinte al organizaţiei municipale a PSD). Până la urmă reacţia oamenilor a fost firească ţinând cont de faptul că noi politicienii mergem de regulă în faţa poporului doar înainte de vreun scrutin electoral şi le „cumpărăm” votul prin gesturi şi promisiuni simbolice, demagogice ori materiale. Lumea românească (deşi cred că şi la alţii este cam la fel, sau cel puţin experienţa personală din toamna anului 2008 când am petrecut două săptmâni în Austria înainte de alegerile lor parlamentare de la sfârţitul lunii septembrie mi-a indus o atare concluzie) s-a obişnuit să primească înainte de alegeri ceva, care să-i satisfacă dorinţele imediate ori speranţele viitoare. Am creat cu alte cuvinte automatisme şi mecanisme prin care am distrus în mintea şi sufletul românilor reflexul de a accepta ceva dar ca fiind normal, firesc. Am pervertit, noi politicienii prin practicile noastre, conştiinţele oamenilor şi i-am adus în starea în care să nu se mai poată bucura de un gest de normalitate din partea unui semen. I-am adus pe români în ipostaza în care se întreabă de fiecare dată ce urmăreşti atunci când îi dai bună ziua pe stradă unui vecin al cărui nume nu îl ştii dar cunoşti că locuieşte câteva case/blocuri mai încolo, de ce îi zâmbeşti politicos unui necunoscut cu care intri în lift etc.
Quo vadis!?

Cele două Românii

Cu siguranţă că acestui episod din serie i s-ar potrivi mai bine un alt titlu, poate „Cele două Clujuri” sau poate şi mai bine „Cele două mall-uri”. Dar sunt convins că experimentul meu clujean este definitoriu şi pentru alte oraşe, şi pentru alte stări de spirit sau realităţi de pe cuprinsul ţării noastre. Sedus şi în acelaşi timp învins fiind de „asaltul” mediatic la care am fost supus în ultimele două zile (SMS pe telefonul mobil, publicitate la posturile locale de radio şi TV etc.), care ne îndemna să petrecem ziua de 8 Martie la Iulius Mall unde urmau să ne aştepte multe surprize şi un concert cu Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă, am cedat şi împreună cu soţia ne-am dus înspre seară la respectivul complex, mai cu seamă pentru a le revedea pe cele două vedete. La fel ca mulţi dintre concetăţenii noştri care am schimbat de câteva ori prefixul, am fost şi noi în urmă cu trei decenii fani ai celor doi folk-işti care ne-au încântat adolescenţa.
Fiindcă fusesem preveniţi de mass-media şi apoi de afişele care împânzeau mall-ul că la ora 18 urma să înceapă concertul live al celor doi, pe la ora 17,50 ne-am îndreptat spre holul de la intrarea principală unde era scena amenajată şi am aşteptat cu emoţie să vină ora 18. Care a venit rapid dar a şi trecut la fel de rapid fără ca pe scenă să apară cele două vedete aşteptate cu sufletul la gură de câteva sute de persoane. Între timp, în tensiune dar şi dezamăgire, aşteptând începerea concertului, am rememorat (de astă dată cu încântare şi satisfacţie) un alt concert al unei alte vedete, contemporane cu cei doi atât prin formaţie cât şi ca stare de spirit pentru generaţia mea. Este vorba de Ştefan Hruşcă, care pe la mijlocul lunii decembrie a anului trecut avea planificat un concert live la celălalt mall al oraşului, Polus Center. Atunci, la ora stabilită şi anunţată (respectiv 19), Ştefan Hruşcă era pe scenă şi şi-a început concertul aşteptat cu emoţie de câteva sute dar, mai sigur, câteva mii de oameni. Din nefericire, astăzi la Iulius Mall, au trebuit să se scurgă circa 25 de minute peste ora anunţată până să înceapă concertul celor doi amintiţi mai sus. Am trecut, nu fără o firească iritare, peste acest moment, şi ne-am zis că spectacolul va compensa penibilul acestei întârzieri deranjante. Din păcate, în loc să fim cuprinşi de o stare de satisfacţie şi încântare la începerea concertului, nervii ne-au fost din nou întinşi la culme. Sonorizarea era atât de proastă încât abia percepeam ceea ce spuneau artiştii. Noroc că multe din versurile primelor cântece aproape că le ştiam pe de rost, dar la un moment dat nu am mai rezistat şi am plecat. Nu fără regrete că ne despărţeam de cei doi artişti. Poate că nu era vina lor că sonorizarea lăsa de dorit. Şi din nou am rememorat concertul de acum 3 luni de la Polus Center al lui Ştefan Hruşcă. Comparaţia se impunea de la sine. Nu numai că artistul originar din Maramureş fusese punctual, dar avea la îndemână şi o sonorizare care făcea posibilă receptarea fără nicio dificultate a fiecărui cuvânt şi vers a lui Hruşcă. Poate şi de aceea asistenţa a cântat anumite piese alături de artist.
Ce pot să fac altceva în aceste circumstanţe decât să compar şi să mă întreb cum este posibil aşa ceva? Hruşcă, artist care în ultimii ani trăieşte mai mult în străinătate decât în ţară (dacă nu greşesc, în Canada), constrâns în acea lume să fie punctual şi ordonat, a început concertul la fix. Vintilă şi Baniciu, artişti trăitori în spaţiul nostru mioritic, şi-au început recitalul cu o întârziere de 25 de minute. La noi şi aşa merge. La Polus, sonorizarea a fost impecabilă, la Iulius Mall dimpotrivă, execrabilă. În acest caz ce să mai zic? Să pun acest lucru doar pe seama faptului că Polus Center se află din punct de vedere geografic mai la vest decât Iulius Mall, deci mai aproape de apus, unde se respectă nu doar timpul oamenilor ci se pune preţ şi pe aspectul material exterior? Să mă mai întreb dacă nu cumva sunt şi alte diferenţe, respectiv de mentalitate şi concepţie în ceea ce priveşte managementul celor două mall-uri? Mă opresc cu întrebările aici fiindcă s-ar putea să ajung într-o zonă mai sensibilă care ţine de culturi (economice...) diferite...