duminică, 29 noiembrie 2009

După 20 de ani

Silviu Brucan profeţea la începuturile anilor 90 că România are nevoie de două decenii pentru a scăpa de moştenirea comunismului şi a deveni o democraţie funcţională. Cu siguranţă că majoritatea românilor am fost indignaţi de acea profeţie, fără să-i bănuim atunci tragismul care avea să însoţească şi să acopere uneori aceşti ultimi douăzeci de ani din existenţa noastră. Nu ştiu câtă inspiraţie sau informaţie era în previziunea lui Brucan (sau poate l-o fi cunoscut bine pe Tudor Muşatescu!), dar cele două decenii de tranziţie de la dictatură la democraţie au fost marcate decisiv la nivelul conducerii ţării de nume (...escu)care invariabil au avut, mai multă sau mai puţină legătură (vizibilă) cu trecutul comunist: Iliescu, Constantinescu, din nou Iliescu şi apoi Băsescu. Să fie o simplă coincidenţă, să fie ceva mai mult de atât? Cert este că majoritatea populaţiei României nu este deloc mulţumită acum, la 2 decenii de la revoluţia din decembrie 1989 de felul în care au evoluat lucrurile la noi. De vină pentru această situaţie sunt în primul rând cei trei Escu, cei care în fruntea României fiind nu au reuşit să găsească soluţiile potrivite pentru ca şi ţara noastră să aibă un alt parcurs, dacă nu precum cel al Sloveniei, Poloniei sau Cehiei, măcar precum cel al Ungariei, Slovaciei, Letoniei etc. Ne aflăm acum, în prag de decembrie 2009, la o răscruce. Putem continua cu un (acelaşi) Escu, într-o manieră asemănătoare scrisului ironico-satiric al lui Tudor Muşatescu, sau putem rupe vraja lui Escu şi să alegem altceva. Nu cred că lucrurile se vor îndrepta imediat, fiindcă răul este prea adânc, dar cel puţin putem spera la altceva, la un nou început...Şi numai pentru atât, pentru şansa unei speranţe, merită să încercăm să scăpăm de blestemul lui Escu...

duminică, 15 noiembrie 2009

Delapidare sau mită electorală

Am văzut recent pe mai multe posturi de televiziune imagini cu zeci de persoane care se înghesuiau într-o curte privată din Bucureşti, situată în sectorul 2, pentru a primi gratuit făină şi zahăr. Evident, doamna care le împărţea nu pierdea ocazia să-i îndemne pe beneficiarii darurilor în natură să nu uite că trebuie să voteze pentru referendum şi ... partidul aflat la putere, mai ales că pe uşa garajului unde se aflau depozitate alimentele era postată poza actualului preşedinte. Discuţiile din presă au arătat că zahărul şi făina proveneau din ajutoarele primite din fondurile europene de solidaritate, pentru a fi împărţite celor cu venituri modeste. Ziariştii, interogându-i pe oamenii ce ieşeau cu ajutoarele, au aflat că doamna ar fi angajată a Primăriei sectorului 2, ceea ce Primăria a negat apoi cu vehemenţă. În acest caz se ridică întrebarea: dacă doamna respectivă ar fi totuşi angajata respectivei primării (şi asta se poate afla uşor, fiindcă organigrama este una de interes public), cum de a permis conducerea acestei instituţii să fie depozitate şi oferite alimentele dintr-o curte privată, pentru a putea fi folosite în interes de partid? Să fie vorba cumva de delapidare? Dacă nu este angajata primăriei, cum de au ajuns acolo alimentele venite de la instituţiile europene? În fine, dacă doamna nu este angajata primăriei, iar alimentele nu sunt de provenienţă europeană, atunci cum se numeşte oferirea în plină campanie electorală a unor bunuri cu scop de a stimula clar o anume opţiune de vot? Nu este vorba cumva în acest caz de mită electorală? Oricum, pariez cu oricine că acest caz va rămâne închis, nimeni, nici ziariştii (care, firesc, zilnic vânează alte subiecte de senzaţie) dar nici autorităţile (ale administraţiei şi internelor, judiciare etc.) nu vor avea curiozitatea (sau oare curajul?!!!) să ducă o anchetă până la sfârşit. Şi uite aşa, mai trece un ciclu electoral, câinii latră, caravana trece!
Îmi aduc aminte că în urmă cu ani buni, cu prilejul altor alegeri, rectorul unei universităţi de stat dintr-un oraş din vestul ţării a fost filmat cu mai multe buletine de vot în mână (cică vota pentru mai mulţi membri ai familiei aflaţi în străinătate). Deşi legea era foarte clară în acest sens, prevăzând pedepse aspre pentru votul multiplu, rectorul respectiv nu a păţit nimic, nici cât e negru sub unghie, ba mai mult, a păstorit în continuare ani buni universitatea respectivă (mai mult, după ce el nu a mai putut îndeplini alte mandate fiindcă legea nu-i permitea, şi-a lăsat funcţia „moştenire” fiului său) şi a patronat inimaginabil de multe acte de corupţie care au ieşit la iveală în ultimii ani (diplome de licenţă false pentru străini care nici nu au frecventat cursurile, doctorate facile etc.).
Din păcate şi de astă dată, ca şi dăţile trecute şi poate ... cele viitoare, se încalcă flagrant legea şi nimeni nu acţionează pentru a restaura legalitatea, pentru a reda oamenilor corecţi şi oneşti încrederea în instituţiile statului român.

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Din nou despre multiculturalitate şi multiperspectivitate

Recent, consilierii clujeni ai UDMR au înaintat deliberativului local pentru dezbatere o serie de 11 propuneri care ar rezolva, în opinia iniţiatorilor, problema multiculturalităţii în oraşul nostru. Printre altele, se propune îndepărtarea de pe monumente a unor plăcuţe ce fac referire la evenimente din trecut care ne-au dezbinat ori rememorează întâmplări tragice din istoria convieţuirii românilor cu maghiarii, dar şi aplicarea de plăcuţe “în amintirea unor evenimente în care am lucrat împreună pentru bunul comun al tuturor”. Aşa ar fi european cică-se, iar UDMR acţionează astfel într-o viziune europeană, democratică. Să fie oare chiar aşa, sau mai precis numai aşa?

Atunci când consilierii UDMR doresc să fie îndepărtată de pe monumentul lui Baba Novac de lângă Bastionul Croitorilor placa pe care se află inscripţionată informaţia conform căreia căpitanul lui Mihai Viteazul “a fost ucis în chinuri groaznice de către unguri în data de 5 februarie 1601”, ei consideră că acţionează într-o manieră europeană. Raţionamentul lor însă mă duce cu gândul la alte vremuri de tristă amintire, în care alte clişee de genul “cine nu este cu noi este împotriva noastră” au provocat multă suferinţă. Cam aşa par să stea lucrurile şi cu propunerile multiculturale ale consilierilor clujeni ai UDMR. Atunci când ceva nu este în interesul lor să fie păstrate în memoria generaţiilor posterioare, fapte referitoare la istoria Transilvanei, trebuie să ştergem orice urmă. La polul opus, ei nu-şi pun problema că poate nici majoritatea românească din Transilvania nu se simte confortabil să vadă statui sau plăcuţe ridicate în amintirea unor evenimente sau personaje maghiare care au fost implicate direct în acţiuni îndreptate împotriva românilor (să nu reducem aici ecuaţia doar la anii revoluţiei de la 1848-1849, care au culminat cu manifestări sângeroase în urma cărora zeci de mii de români au căzut victime intoleranţei unor lideri maghiari, sau la anii 1918-1919, 1940-1944 etc.).

Consilierii UDMR uită că între recomandările Consiliului Europei cu privire la predarea istoriei există un îndemn clar în sensul că „predarea istoriei într-o Europă democratică ar trebui să permită cetăţenilor Europei să îşi formeze şi să îşi afirme propria identitate individuală şi colectivă prin cunoaşterea moştenirii istorice comune în aspectele sale locale, regionale, naţionale, europene, globale”(Anexa la Recomandarea nr. 15 2001). Aceasta înseamnă desigur cunoaşterea moştenirii istorice comune a românilor, maghiarilor, germanilor, rromilor, evreilor ş.a.m.d. cu tot ce a fost bun şi rău în relaţile interetnice de-a lungul secolelor, pentru a nu mai repeta greşelile trecutului. Nu există evenimente, fapte sau personalităţi care să nu se fi intersectat, influenţat cu istoria mai multor popoare. România, la fel ca şi cele mai multe state europene este caracterizată de diversitate în plan etnic, lingvistic, religios, ceea ce obligă istoricii dar şi politicenii care uzează (sau abuzează de istorie) la sporirea gradului de analiză a evenimentelor şi a situaţiilor din istorie printr-o multitudine de perspective (Robert Stradling, Să înţelegem istoria secolului XX, Bucureşti, 2002, p. 117). Stradling defineşte perspectiva multiplă ca un mod de a gândi, de a selecta, de a examina şi de a utiliza dovezi provenind din diferite surse pentru a lămuri complexitatea unei situaţii şi pentru a descoperi ceea ce s-a întâmplat şi de ce. Ne permitem să adăugăm că, este şi un mod de a cunoaşte şi accepta diversitatea. Este corect să auzim, să vedem şi să înţelegem şi alte puncte de vedere, într-un cuvânt altă perspectivă asupra aceleiaşi probleme. Nu există o variantă unică a unui eveniment, acelaşi eveniment istoric poate fi descris şi explicat în moduri diferite de istorici, de popoare. Orice eveniment istoric poate fi prezentat în diferite moduri în funcţie de punctul de vedere al celui care-l relatează (politicieni, ziarişti, producători de televiziune, martori oculari, nu în cele din urmă profesioniştii: istoricii). Pentru a evita unilateralitatea, trebuie să folosim perspectiva multiplă în cunoaşterea istoriei, a moştenirii comune.

Recent, mai mulţi maghiari membri ai unor ONG au protestat vehement în Piaţa Unirii împotriva conducerii municipalităţii că acest loc public din oraş le-a fost „confiscat” din trecutul lor, că în urma lucrărilor de modernizare şi extindere a zonei pietonale a fost alterat „vechiul aspect maghiar”. Nimic mai greşit în această acţiune decât să-ţi însuşeşti în memoria/identitatea proprie un loc public precum este acea piaţă. Poţi fi sau nu de acord cu anumite intervenţii arhitecturale (poate că nici mie nu îmi place cum arată Piaţa Unirii ori Piaţa Avram Iancu, sau zona pietonală de pe strada Eroilor), depinde de gustul fiecăruia, dar nu te poţi opune timpului şi viziunii diferite a fiecărei epoci. Este însă profund nociv să îţi arogi monopolul, exclusivitatea asupra unui monument, asupra unui spaţiu public. Ce, în epocile medievală târzie şi modernă, autorităţile maghiare din Cluj i-au consultat pe saşii din oraş când au refăcut arhitectural peisajul citadin? Printre cei care au pus bazele bisericii Sfântul Mihail din Piaţa Unirii au fost şi foarte mulţi colonişti saşi, catolici, care au populat destul de masiv oraşul la începuturile Evului Mediu. Au protestat ei ieri, sau au vociferat azi descendenţii acelor germani că actuala Piaţa Unirii nu mai arată ca acum şase secole?

Fără îndoială, trecutul în general, cel al Transilvaniei în special, este complicat, el nu este nici numai imaculat şi pur, nici exclusiv întunecat şi presărat de fapte oribile. Oricum, urmaşii de azi nu au nicio vină pentru ceea ce au făcut înaintaşii odinioară şi nu pot fi făcuţi responsabili. De aceea trebuie să ne asumăm ferm, atât împlinirile, cât şi ororile, de la înfrângeri lamentabile pe câmpurile de luptă până la xenofobie şi rasism. Românii, maghiarii, germanii şi alţii care au populat Transilvania, ca orice alt popor de pe faţa pământului, nu au fost nici îngeri, nici demoni, ci oameni. Să ne asumăm cu toţii, şi majoritari, şi minoritari, atât greşelile cât şi împlinirile trecutului, să punem plăcuţe şi pentru evenimentele luminoase dar şi pentru cele întunecate, tocmai pentru a evita în viitor repetarea greşelilor.

marți, 10 noiembrie 2009

Are viitor fotbalul românesc?

Am ezitat câteva zile să scriu acest articol, fiindcă reacţia imediată, la cald, era să îl scriu săptămâna trecută, în toiul nopţii de joi spre vineri, după dezastrul înregistrat în Europa League de cele 4 reprezentante ale ţării noastre. Mi-am luat inima în dinţi şi am cedat  până la urmă impulsului de a face parte şi eu din acei români care, mai toţi, se pricep la fotbal, politică şi istorie.

            Mare parte a spectatorilor prezenţi la Cluj au scandat după finalul meciului dintre CFR şi echipa pragheză „plecaţi acasă mercenarilor”, şablon adoptat şi la Bucureşti de unii fani dar şi de unii gazetari. Oare să fie de vină pentru situaţia actuală a fotbalului românesc doar străinii (fie ei jucători sau antrenori)? Să nu respingem ab initio această variantă, dar să nu reducem cauzele dezastrului doar la această variantă. În fotbalul românesc sunt oameni la cârma echipelor (acţionari, preşedinţi de cluburi etc.) care se aseamănă perfect cu mentalitatea noului îmbogăţit de tranziţia noastră: azi să pui un leu şi mâine să scoţi trei, chiar patru dacă se poate.  Fenomenul „Caritas” ne reprezintă poate cel mai bine în acest sens. Oamenii de afaceri doresc să obţină după banii investiţi cât mai repede un profit, şi nu unul mic, ci unul cât mai consistent. În fotbal, ca şi în economie, trebuie să ai răbdare ca investiţia să producă pui, bani, eficienţă. Vreau să văd care echipă românească din ultimii ani se poate lăuda că a păstrat pe bancă acelaşi antrenor cel puţin două sezoane pline? Cum să fie performanţă când după câteva etape mai puţin faste pentru o echipă de club, primul care cade este antrenorul. Bulversările repetate ca urmare a unor concepţii strategice diferite, perioada de tatonare până la cunoaşterea complexă a tuturor jucătorilor, alternarea momentelor de randament maxim cu perioade mai slabe, fireşti în existenţa tuturor fiinţelor vii, toate conduc la ceea ce vedem în ultima vreme. Oare când vom avea o echip românească cu an antrenor la fel de longeviv ca Manchester United bunăoară, care îl are pe Sir Alex Fergusson pe bancă de circa două decenii? Şi Sir Alex a avut momente bune şi mai puţin reuşite, dar nu a fost mazilit fiindcă a avut câteva etape proaste!!!

            Apoi, mai este ceva şi cu plata jucătorilor noştri, autohtoni. Cred că sunt cea mai bine plătită categorie socio-profesională din societatea noastră (nu intru în complicata problemă  prin ce tertipuri financiare, care eludează de regulă finaţele publice!). Uneori chiar este frustrant pentru alte categorii socio-profesionale cum aceşti destul de mulţi fotbalişti îşi etalează veniturile cu maşini unicat în România! Problema este că ei nu muncesc, sau nu sunt puşi să muncească la fel de mult şi bine ca şi confraţii lor din ţările cu fotbal puternic şi performant. Am auzit deunăzi că un jucător de la Dinamo Bucureşti a solicitat concediu două luni că este obosit. Păi jucătorii de la Chelsea sau Inter nu sunt obosiţi cu tot atâtea, dacă nu mai multe jocuri pe sezon? Şi şi cu performanţe! Au pretenţia la salarii mari jucătorii noştri, dar rezultatele nu mai contează! Dacă le vom schimba mentalitatea, poate că vom obţine în viitor şi rezultate.

            Apoi, la noi s-au făcut puţine investiţii în continutatea de generaţii, în clădirea pe lângă toate cluburile, a unor şcoli de copii, care să furnizeze viitoarele generaţii. S-a făcut câte ceva de către Gheorghe Popescu, sau Gică Hagi sau...Dar prea puţin.

            După aceea să vedem cum stăm şi cu arbitrii care nu o dată viciază rezultatele din campionatul intern. A încercat vreodată garda financiară să stabilească cum au reuşit unii arbitri să acumuleze averi nejustificat de mari în puţini ani din veniturile oficiale cu mult mai modeste? Înainte de a-i acuza doar pe străini, specific unei mentalităţi rudimentare, intolerante, să căutăm la noi şi printre noi cauzele pentru care suntem unde suntem (şi nu doar în fotbal!!!).

duminică, 8 noiembrie 2009

Familia din România încotro?

Am rămas siderat azi când pe un post de televiziune se prezentau fragmente de la un miting electoral organizat pentru actualul preşedinte undeva în judeţul Dolj, iar mai multe femei (bănuiţi care!) strigau în gura mare că noi îl votăm pe preşedinte (se înţelege că pentru încă un mandat) că „ne măreşte alocaţia şi socialu”!!!
Poate că revolta nu mi-ar fost atât de mare şi reacţia atât de imediată dacă nu aş fi asistat în urmă cu puţină vreme la sediul din Bucureşti al Fondului ONU pentru Populaţie la o expunere extrem de interesantă a unui reputat demograf austriac pe tema politicilor demografice din Europa şi din România. Rezumând aici ce ne interesează, distinsul demograf arăta că în România ajutorul de stat pentru familiile cu copii se concentrează aproape exclusiv în oferirea de bani direcţi părinţilor (alocaţii, ajutoare sociale etc.), în timp ce în restul ţărilor UE este o repartizare echilibrată între banii daţi oarecum direct, impozitele diferenţiate aplicate părinţilor cu 1 sau mai mulţi copii, serviciile oferite familiilor pentru îngrijirea copiilor etc. Cu multă eleganţă, aşa cum o fac de regulă străinii atunci când vor să ne transmită că oareceva nu merge bine la noi, oaspetele austriac a sugerat că s-ar impune şi la noi o rapidă redimensionare a politicii familiale fiindcă altfel banii oferiţi direct părinţilor nu produc întotdeauna efectele dorite.
Mass-media ne oferă zilnic ştiri cu părinţi alcoolici, neîncadraţi în muncă, dar care sunt foarte harnici în a produce copii. Oare acesta să fie ţelul politicii demografice în România, cât de mulţi copii cu orice preţ? Ca pe vremea lui Ceauşescu? Să fim oare la acelaşi nivel, să conducem ţara şi să gândim la fel ca acum 20 de ani? Din păcate, ajutoarele financiare pe care le oferă actualmente statul român părinţilor pentru îngrijirea copiilor sunt doar într-o mică măsură utilizate pentru o mai bună educaţie şi un nivel de trai mai decent. Cei mai mulţi părinţi care nu lucrează folosesc aceşti bani în interes strict personal, să-şi asigure „nevoile bachice” pentru câteva zile, iar viaţa şi sănătatea deficitară a copiilor, afectate şi de această irosire a banului public, rămâne să fie rezolvată tot de societate. Nu este firesc să încurajăm lenea şi trândăvia, alcoolismul şi promiscuitatea. Da, să mărim alocaţiile şi ajutoarele pentru părinţii care muncesc, care trudesc să asigure familiilor lor un trai decent. Să le oferim nu doar bani mai mulţi, şi nu neapărat bani direcţi în mână, ci reducându-le impozitul pe salariu, pe casă etc., precum şi servicii care să le uşureze creşterea a cât mai mulţi copii sănătoşi.
Domnule viitor preşedinte al României, indiferent care dintre actualii candidaţi va izbândi să meargă la Cotroceni, aplecaţi-vă urgent asupra familiei din România şi nu mai irosiţi banul public, ci utilizaţi-l cu maximum de eficienţă pentru ca România să aibă cetăţeni sănătoşi şi bine educaţi.