După 20 de ani

Silviu Brucan profeţea la începuturile anilor 90 că România are nevoie de două decenii pentru a scăpa de moştenirea comunismului şi a deveni o democraţie funcţională. Cu siguranţă că majoritatea românilor am fost indignaţi de acea profeţie, fără să-i bănuim atunci tragismul care avea să însoţească şi să acopere uneori aceşti ultimi douăzeci de ani din existenţa noastră. Nu ştiu câtă inspiraţie sau informaţie era în previziunea lui Brucan (sau poate l-o fi cunoscut bine pe Tudor Muşatescu!), dar cele două decenii de tranziţie de la dictatură la democraţie au fost marcate decisiv la nivelul conducerii ţării de nume (...escu)care invariabil au avut, mai multă sau mai puţină legătură (vizibilă) cu trecutul comunist: Iliescu, Constantinescu, din nou Iliescu şi apoi Băsescu. Să fie o simplă coincidenţă, să fie ceva mai mult de atât? Cert este că majoritatea populaţiei României nu este deloc mulţumită acum, la 2 decenii de la revoluţia din decembrie 1989 de felul în care au evoluat lucrurile la noi. De vină pentru această situaţie sunt în primul rând cei trei Escu, cei care în fruntea României fiind nu au reuşit să găsească soluţiile potrivite pentru ca şi ţara noastră să aibă un alt parcurs, dacă nu precum cel al Sloveniei, Poloniei sau Cehiei, măcar precum cel al Ungariei, Slovaciei, Letoniei etc. Ne aflăm acum, în prag de decembrie 2009, la o răscruce. Putem continua cu un (acelaşi) Escu, într-o manieră asemănătoare scrisului ironico-satiric al lui Tudor Muşatescu, sau putem rupe vraja lui Escu şi să alegem altceva. Nu cred că lucrurile se vor îndrepta imediat, fiindcă răul este prea adânc, dar cel puţin putem spera la altceva, la un nou început...Şi numai pentru atât, pentru şansa unei speranţe, merită să încercăm să scăpăm de blestemul lui Escu...