Prin cunoaştere pentru o lume mai sigură

Prin cunoaştere pentru o lume mai sigură este motto-ul uneia dintre instituţiile fundamentale ale României contemporane, nu al uneia de cultură sau ştiinţă cum ne-am fi aşteptat la prima vedere, ci al unui servicu secret! Pare de necrezut o atare deviză, cel puţin pentru cei care mai sunt prizonierii unor clişee, dar acest motto reflectă cu prisosinţă profilul actual al unei instituţii care a luat-o cu mult înaintea societăţii româneşti în materie de racordare la standardele occidentale. Într-o vreme în care suntem agresaţi aproape zilnic de aniversările zgomotoase şi de cele mai multe ori pline de fast, uneori justificate alteori inventate/nemeritate, a trecut aproape neobservată o aniversare care ar fi trebuit să reţină într-o măsură mai mare atenţia mass-mediei, a opiniei publice, a cetăţenilor ţării care sunt în ultimă instanţă beneficiarii serviciilor acestei instituţii aflate în slujba democraţiei. La sfârşitul lunii martie a.c. s-a consumat, înconjurat de o discreţie firească, un moment aniversar pentru o instituţie importantă a statului democratic român: 20 de ani de la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii.
Pentru a înţelege mai bine însă semnificaţiile acestui eveniment, să trecem succint în revistă câteva jaloane din istoria acestei instituţii care iată, în termenii lui Dumas, încorporează deja o adevărată şi bogată istorie instituţională, care este în acelaşi timp o pagină de istorie naţională şi deopotrivă internaţională. Momentul de debut l-a reprezentat Decretul nr. 181 din 26 martie 1990, prin care a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii ca instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. Firesc, a urmat un drum lung şi anevoios, normativ şi constructiv în acelaşi timp. Din punct de vedere legislativ, trebuiesc menţionate câteva acte care au asigurat în timp dezvoltarea acestei instituţii. Astfel, Legea nr. 51 din 29 iulie 1991, privind siguranţa naţională a României, a stabilit noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale şi a decis că organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structurile interne specializate din cadrul Ministerului Apărării, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea acestora urma să fie reglementată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. De asemenea, legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, a detaliat principalele sarcini şi atribuţii ale acestei instituţii, unele articole sau paragrafe cunoscând ulterior modificări impuse de nevoia adaptării la evoluţia evenimentelor şi a provocărilor noi în materie de siguranţă pe plan internaţional.
La o primă evaluare a istoriei Serviciului Român de Informaţii trebuie să examinăm care au fost liderii acestei instituţii, fiindcă şi în acest caz se aplică regula „omul sfinţeşte locul”. Primul director al SRI a fost un civil, respectiv profesorul Virgil Măgureanu (1990-1997), căruia i-a urmat un inginer prin formaţie, Costin Georgescu (1997-2000), apoi un militar de carieră, Alexandru Radu Timofte (2001-2006), şi cel aflat în exerciţiu, Ambasadorul George Cristian Maior, care este în acelaşi timp şi profesor universitar la Departamentul de Relaţii Internaţionale din cadrul SNSPA.
Fireşte, primului director i-a revenit misiunea, deloc uşoară, de multe ori ingrată, de a construi o instituţie care să corespundă noului cadru democratic al României postcomuniste. Un atare efort a fost subminat uneori de derapajele antidemocratice cunoscute de ţara noastră la începutul anilor ’90 şi care au fost asociate de unii analişti politici şi de implicarea serviciilor secrete (mai cu seamă mineriadele din iunie 1990 şi septembrie 1991), ceea ce a indus în rândul opiniei publice un sentiment de neîncredere în tânăra instituţie aflată sub conducerea lui Virgil Măgureanu.
Victoria forţelor de dreapta în toamna anului 1996 şi alegerea preşedintelui Emil Constantinescu, au determinat în primăvara anului 1997, înlocuirea directorului SRI cu, Costin Georgescu, care s-a remarcat în cadrul CDR. Principala preocupare a noului director SRI a fost să atenueze percepţia negativă asupra instituţiei, să primenească structurile de conducere şi să dezvolte construcţia instituţională începută de antecesorul său. Astfel, Serviciul Român de Informaţii a făcut şi în acei ani eforturi serioase să se desprindă de tot ceea ce unii mai clamau că instituţia provenea structural din fosta Securitate, treacând printr-un proces radical de modernizare, de adaptare la noile evoluţii interne şi internaţionale. Nici directoratul lui Costin Georgescu nu a fost unul lin, România confruntându-se la sfârşitul anilor ’90 cu ample mişcări sociale şi politice cauzate de accentuarea crizei economice care a făcut ca ţara noastră să fie la un pas de colaps, ceea ce a afectat negativ procesul de transformare a serviciului de informaţii pe care acesta îl conducea.
Revenirea în fruntea României a preşedintelui Ion Iliescu după victoria în alegerile din decembrie 2000, a însemnat şi înlocuirea în februarie 2001 a lui Costin Georgescu cu Radu Timofte, un apropiat al preşedintelui din perioada anterioară. Din exterior privind lucrurile, numirea în fruntea SRI a unui politician care provenea din rândul militarilor de carieră, părea că inaugurează o nouă etapă în istoria instituţiei, de necesară „remilitarizare” după „liberalizarea” adusă în mandatul său de antecesorul Costin Georgescu. Oricum, în timpul directoratului lui Radu Timofte se înregistrează, comparativ cu anii anteriori, parcă o mai pregnantă activitate legislativă în sensul reglementării şi adaptării activităţilor SRI la noile comandamente ale evoluţiei ţării pe drumul integrării euro-atlantice. În acest context, în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii. Din păcate, România a intrat şi ea în acei ani în sfera terorismului internaţional, răpirea ostaticilor români în Irak şi apoi scandalul legat de eliberarea şi fuga din ţară a lui Omar Hayssam a cauzat în toamna anului 2006 demisia din fruntea SRI a lui Radu Timofte.
Numirea la 4 octombrie 2006, a lui George Cristian Maior în funcţia de director al Serviciului Român de Informaţii prin Hotărârea nr. 32 a Parlamentului României, a deschis, fără nicio îndoială, o nouă etapă fecundă în istoria instituţiei. Trebuie menţionat aici că actualul director al SRI este unul dintre produsele cele mai reuşite ale capitalei Ardealului. George Cristian Maior s-a născut şi a fost educat la Cluj-Napoca, fiind absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, unde dealtfel şi-a susţinut şi teza de doctorat în drept internaţional, după care şi-a desăvârşit formaţia intelectuală şi profesională la prestigioase universităţi din SUA şi Europa. În paralel, a acumulat încă de la începutul anilor ‘90 o vastă experienţă în serviciul diplomatic al României. Actor dar şi regizor în acelaşi timp în complexul efort de integrare a României în structurile euro-atlantice, George Maior a deţinut responsabilităţi care l-au plasat în prim planul vieţii politice interne şi internaţionale: între anii 2001-2004, a fost secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare în cadrul Ministerului Apărării, având statutul de co-negociator pentru aderarea ţării noastre la NATO (2001-2003), între anii 2005-2006, a fost ales senator şi preşedinte al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională din Senatul României.
Profesor, diplomat, om de cultură, noul director al SRI şi-a impus de la început amprenta asupra instituţiei pe care o conduce, imprimându-i o altă evoluţie, în acord şi cu noul statut al României nu doar de membru al NATO ci şi de apartenenţa la UE. În contextul continuării modernizării Serviciului Român de Informaţii, după ample evaluări şi dezbateri, în iunie 2007 s-a început implementarea „Viziunii strategice 2007-2010”, aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, document care a permis în 25 martie 2008 Consiliului să adopte hotărârea privind aprobarea Structurii şi a Regulamentului de Funcţionare ale Serviciului Român de Informaţii. Noua structură a SRI reprezintă un reper important în cadrul amplului proces de transformare, început în 2007, destinat debirocratizării şi eficientizării activităţii de intelligence în România. Aşa cum o afirmă public George Maior, „dorim un Serviciu modern, flexibil, care să se poată adapta permanent la noile provocări ale mediului internaţional de securitate”. Ori, din păcate, asistăm aproape zilnic la multiplicarea provocărilor cu care se confruntă nu doar România ci şi lumea contemporană în materie de securitate şi apărare, de aceea misiunea SRI, alături de celelalte structuri de intelligence din ţară, dobândeşte noi conotaţii, reclamă o continuă profesionalizare care să poată preveni la timp şi eficient producerea unor evenimente care pot pune în pericol securitatea ţării, a cetăţenilor şi instituţiilor statului.
În mesajul directorului SRI din 25 martie 2010, adresat în preziua aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii se arată că astăzi, la moment aniversar, „trebuie să ne asumăm trecutul, cu bune şi rele, să ne recunoaştem greşelile şi vulnerabilităţile. Dincolo de retorică, este necesar să înţelegem că evoluţia SRI în ultimii 20 de ani nu putea fi diferită de cea a naţiunii române, dimpotrivă, ea a fost conectată indisolubil cu modernizarea statului şi societăţii româneşti, cu toate sincopele şi dificultăţile pe care o asemenea tranziţie le-a presupus. La douăzeci de ani de la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii, ca director al acestei instituţii, doresc să-mi exprim regretul pentru anumite greşeli şi erori ale trecutului şi să vă asigur că mecanismele actuale nu mai permit repetarea unor astfel de situaţii. Transformarea SRI într-un serviciu modern al unui stat de drept a însemnat o reconstrucţie a reflexelor colective şi individuale, a mentalităţilor, a modului de a acţiona. Suntem astăzi un serviciu tânăr, dinamic, dar şi o instituţie de prestigiu a comunităţii euroatlantice de informaţii, un contributor important la securitatea naţională şi europeană. Avem, în prezent, o generaţie nouă de ofiţeri de informaţii, educată şi pregătită într-o altă paradigmă şi cultură de securitate, o generaţie care reflectă un nou tip de valori etice şi profesionale. Dincolo de ruptura de trecut, lucrăm astăzi într-o nouă logică de securitate, avem alte ameninţări şi vulnerabilităţi a căror dinamică trebuie să o anticipăm în mod adecvat. Într-un secol al vitezei şi abundenţei informaţiilor, trebuie să ştim să ne dezvoltăm capacitatea de reacţie rapidă şi să ne folosim resursele într-un mod integrat astfel încât să putem furniza cunoaştere strategică decidenţilor”.
Mesajul domnului George Maior este unul cât cât se poate de clar şi comprehensibil: SRI nu mai poate fi acuzat de niciun om de bună credinţă că ar mai avea vreo legătură cu trecutul anterior lui 1989. Dimpotrivă, SRI reprezintă astăzi una dintre puţinele instituţii din România care s-a integrat cu succes în structurile din care România face parte (NATO şi UE), care relaţionează perfect în parametrii de exigenţă impuşi de partenerii vest-europeni. Transformarea SRI într-o structură nouă, modernă este confirmată şi de media de vârstă a ofiţerilor de informaţii care este de circa 36 de ani, una dintre cele mai scăzute dintre toate ţările din reţeaua euro-atlantică. De altfel, şi percepţia publică asupra SRI este azi una favorabilă, aşa cum o arată sondajele recente de opinie, instituţia bucurându-se de o încredere de aproape 50% în rândul populaţiei. Faptul că tot mai mulţi tineri, inclusiv unii dintre foştii mei studenţi, se îndreaptă cu încredere spre această instituţie pentru a-şi dezvolta o carieră trădează nu numai schimbarea de percepţie care se petrece sub ochii noştri, ci şi transformarea Serviciului Român de Informaţii într-o instituţie importantă a sistemului democratic din România. Meritorie este şi editarea de către SRI a unei reviste de profil, Intelligence, cu o apariţie trimestrială, care a devenit în ultimii ani o publicaţie cu un cert conţinut ştinţific, de larg interes nu numai pentru studenţii secţiilor de securitate, studii europene şi relaţii internaţionale, dar şi pentru analiştii politici şi specialiştii din relaţiile internaţionale.

Repere bibliografice

http://www.sri.ro
Revista Intelligence, nr. 11-17, 2008-2010
George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI, Editura RAO, Bucureşti, 2009

Hristos a inviat

Tuturor cititorilor mei va doresc ca Lumina Învierii să vă arate calea spre împăcare, mulţumire şi belşug. Adevărata bucurie să se pogoare asupra celor dragi vouă şi sărbătoare să vă fie fiecare ceas de acum înainte.

Hristos a Înviat!

Lecţia David Prodan

În aceste zile am avut parte mediatic de o isterie generală legată de proiectul noii legi a educaţiei. Nu discut aici legea în ansamblul ei, îi las pe „specialiştii” talk-show-urilor şi ai „serialelor” din presa scrisă să se pronunţe. Mi-ar fi şi mie uşor, dată fiind apartenenţa mea ideologică, să critic acest proiect, să-i găsesc punctele slabe, fiindcă, nu-i aşa, orice lege, orice acţiune umană în general, are dincolo de aspectele pozitive şi limitele sale, nu poate fi perfectă. Nu mă pronunţ aici dintr-un motiv cât se poate de subiectiv, fiindcă aşa cum se va vedea mai departe, multe critici recente ale proiectului sunt expresia unui subiectivism extrem.
M-a deranjat în acest cor general de contestare a proiectului de lege obstinaţia unor tipuri de personaje, cu largă reprezentare socială, de a critica unele articole din proiectul legii educaţiei. În primul rând a fost vehement atacat articolul care preconizează pensionarea profesorilor universitari la vârsta de 65 de ani. Este adevărat că în unele ţări europene vârsta de pensionare a acestei categorii profesionale este de 70 de ani, dar noi trăim în România şi trebuie să ne raportăm la această realitate nu doar geografică ci şi instituţională...Un argument invocat de cei nemulţumiţi este că se va produce o adevărată migraţie a creierelor româneşti, a geniilor naţionale, în lume. Fals. Destul de puţin probabil că universităţi din lumea civilizată şi dezvoltată vor încadra profesori universitari români care tocmai s-au pensionat în ţară. Dacă vor să-şi aducă asemenea savanţi, străinii o fac până când aceştia ajung la vârsta de 65 de ani. Sigur că pot fi invitaţi să predea un curs timp un semestru, să susţină un ciclu de conferinţe, aceasta este altceva, dar nu se va declanşa un curent de emigrare a intelectualilor. Există negreşit în România de azi, şi nu numai, acel fenomen denumit „brain-drain”, dar aceasta înseamnă de regulă „racolarea” sau exodul tinerilor specialişti spre ţările industrializate, şi nicidecum a celor trecuţi de 65 de ani (cu puţine excepţii desigur).
Apoi, alt argument alt corului nemulţumiţilor este acela că la vârsta de pensionare preconizată de controversatul proiect de lege, specialiştii ajung la deplina maturitate intelectuală, profesională, şi ar fi o mare eroare să fie pensionaţi tocmai acum. Din păcate, aceşti colegi de breaslă se pare că nu au auzit de ilustrul savant, istoricul David Prodan (deşi unii nu au nicio scuză fiind clujeni şi, dacă nu sunt istorici, cel puţin sunt/au fost apropiaţi istoricilor şi istoriei...). Acest titan al istoriografiei româneşti din a doua jumătate a secolului trecut s-a pensionat la vârsta legală de pensionare la acea vreme, nu a solicitat nicio prelungire, deşi ar fi obţinut-o fără mari probleme. S-a retras de la catedră şi a mai lucrat în continuare câteva decenii, publicând lucrări monumentale (mai multe volume despre Iobăgia în Transilvania în sec. XVI-XVIII, Răscoala lui Horea, Supplex Libellus Valachorum, Urbariile Ţării Făgăraşului etc.). Aceste cărţi au fost şi continuă să fie bibliografie obligatorie pentru studenţii de la istorie, care deşi nu l-au avut dascăl în sala de curs, l-au avut mentor în bibliotecă. Modest, cald uman, David Prodan le-a deschis uşa tuturor celor l-au căutat şi care care aveau nevoie de o îndrumare, de un sfat, fie ei studenţi, cercetători sau specialişti consacraţi. Cu toţii am găsit la el sprijin intelectual şi profesional, răbdare şi generozitate, chiar dacă era pensionar. Nimeni şi nimic nu-i poate împiedica pe cei care ajung în pragul pensionării să fie activi şi după ce administrativ trebuie să lase loc celor care vin în urmă. Pot să scrie, iar dacă sunt de neînlocuit, pot să susţină cursuri la plata cu ora pe felia la care sunt cei mari specialişti din oraş, din ţară, din Europa sau de pe mapamond. Dacă sunt atât de geniali, există alte forme de exprimare, prin conferinţe pe care le pot susţine în cadrul unor instituţii care se ocupă de culturalizarea şi educaţia adulţilor, pot să adune/umple liber (nu cu japca) amfiteatre şi săli de conferinţe, pot publica neîngrădiţi de nimeni lucrări în tiraje de mii de exemplare la edituri prestigioase din ţară şi din străinătate, pot deveni/rămâne notorii şi după pensionare. Au la îndemână cel puţin un exemplu: David Prodan. Din păcate însă, cramponarea celor vocali este reflexul unui profund egoism, care nu are aproape nimic de a face cu interesul studenţilor, reflectând mai degrabă interese individuale sau de grup meschine (materiale, de putere, de capital simbolic etc.).
Acelaşi lucru este valabil şi pentru medicii/universitarii din domeniul sănătăţii care şi-au exprimat nemulţumirea faţă de proiect. Nimeni nu-i împiedică să publice cărţi valoroase în care să valorifice impresionanta cazuistică pe care au întâlnit-o într-o activitate pe care au prestat-o timp de patru decenii, cărţi care să fie, firesc, utile studenţilor, rezidenţilor şi specialiştilor. Pot să activeze fără probleme în cadrul unor clinici private sau/şi cabinete individuale. Sunt convins că bolnavii nu-i vor ocoli pe aceşti pensionari dacă ei continuă să fie cei mai buni în specialitatea lor şi sunt singurii la care pot găsi diagnosticul cel mai bun de care au atâta nevoie (excepţie poate în chirurgie unde mâna unui chirurg nu mai taie aşa de sigur la 66 de ani ca la 46 sau 56!). Atunci te întrebi care să fie explicaţia protestului acestor vocali, dacă nimeni şi nimic nu le interzice să fie utili societăţii în varii forme şi formule?
Am ezitat să scriu aceste rânduri fiindcă ştiu că ele îi vor nemulţumi/revolta pe mulţi, dar rămân fidel principiilor pe care le-am afişat pe blogul meu într-un material din 10 iunie 2009, minidecalog în care mi-am precizat poziţia faţă de problema pensionării. Şi am făcut-o într-un moment de deplină raţionalitate, detaşat fiind de latura subiectiv-emoţională.