Primăvara dezamăgirii mele

Recunosc că în formularea titlului prezentului articol m-am inspirat după cunoscutul roman Iarna vrajbei noastre al celebrului John Steinbeck, formulare regăsită şi într-un material al unei blogger-iţe care „editează” în spaţiul virtual şi un Jurnal amar. Amărăciunea pe care am acumulat-o eu la începutul acestei proaspete primăveri nu are nimic de-a face cu natura, ci cu oamenii. Recent am citit în presa locală editorialul unui cunoscut ziarist care îşi exprima la rându-i dezamăgirea la venirea acestei primăveri, cauzată de praful şi mizeria oraşului care ne inundă viaţa, de cvasiabsenţa mărţişoarelor din pieptul doamnelor şi domnişoarelor, precum şi de lipsa zâmbetelor şi a speranţei pe feţele concitadinilor noştri.
În ce mă priveşte, dincolo de aspectele semnalate pertinent de gazetarul profesionist, la care subscriu în totalitate, altă experienţă umană mi-a provocat o profundă dezamăgire. E drept că ea a fost compensată simultan şi de câteva momente de satisfacţie şi bucurie, dar experienţa pe care am să o relatez în continuare mi-a lăsat mai mult un gust amar decât un sentiment reconfortant. La sosirea (convenţională) a primăverii, respectiv la 1 martie, am purces la a felicita cât mai multe doamne şi domnişoare, oferindu-le cu acest prilej şi ghiocei. În noaptea de 28 februarie spre 1 martie am expediat peste 300 de ghiocei virtuali tuturor doamnelor şi domnişoarelor pe care le aveam în baza de adrese de email, astfel încât dimineaţa, sau la deschiderea calculatorului, urările mele şi ghioceii trimişi virtual să le însenineze ziua şi să le deschidă o primăvară cât mai frumoasă. La prânz, împreună cu doi colegi mai tineri, am împărţit câteva sute de mărţişoare-ghiocei tuturor doamnelor, domnişoarelor şi fetiţelor care au asistat la slujba religioasă la una dintre bisericile din zona centrală. Biserica aleasă nu era una oarecare, ci cea la care merg de regulă şi eu fiindcă aparţin ca arondare parohială acesteia. Apoi, aici eram oarecum cunoscut fiindcă biserica se află situată pe raza colegiului senatorial unde am candidat şi eu pentru Senatul României la alegerile din 30 noiembrie.
Dincolo de numeroasele reprezentante ale sexului frumos care au fost încercate spontan de o bucurie sinceră la primirea acestor ghiocei-mărţişoare, au fost destule doamne care au privit şi primit cu rezerve darul nostru. Au început să ne pună întrebări, de unde suntem, de ce le oferim aceste mărţişoare, deşi noi nu am vrut să ne deconspirăm, considerând că am venit să oferim un ghiocel ca simpli cetăţeni pentru concetăţenele noastre. Când unele dintre persoanele de faţă care au auzit „interogatoriul” la care eram supuşi şi care mă cunoşteau din timpul campaniei electorale fiindcă mă văzuseră la televizor şi duminicile la liturghie alături de ei au spus că suntem de la PSD, unele doamne au avut o reacţie dezarmantă, vrând chiar să refuze darul nostru: „De ce ne daţi mărţişoare că doar nu sunt alegeri, au fost acum două săptămâni?”
Atari întrebări, şi din păcate nu puţine, mi-au indus iniţial o stare de iritare (pe care mi-am reprimat-o rapid fireşte, fiindcă nu cadra cu ceea ce aveam noi în mâini şi în suflet: albul, puritatea ghioceilor şi curăţenia primăverii). Imediat însă am trecut într-o altă dispoziţie sufletească, dezamăgirea cuprinzându-mă la fel de rapid precum iritarea. Nu atât dezamăgirea faţă de doamnele care se întrebau ce urmărim noi dacă le oferim aceste mărţişoare acum când au trecut alegerile, cât dezamăgirea faţă de clasa politică (din care fac şi eu parte în calitatea pe care o am de vicepreşedinte al organizaţiei municipale a PSD). Până la urmă reacţia oamenilor a fost firească ţinând cont de faptul că noi politicienii mergem de regulă în faţa poporului doar înainte de vreun scrutin electoral şi le „cumpărăm” votul prin gesturi şi promisiuni simbolice, demagogice ori materiale. Lumea românească (deşi cred că şi la alţii este cam la fel, sau cel puţin experienţa personală din toamna anului 2008 când am petrecut două săptmâni în Austria înainte de alegerile lor parlamentare de la sfârţitul lunii septembrie mi-a indus o atare concluzie) s-a obişnuit să primească înainte de alegeri ceva, care să-i satisfacă dorinţele imediate ori speranţele viitoare. Am creat cu alte cuvinte automatisme şi mecanisme prin care am distrus în mintea şi sufletul românilor reflexul de a accepta ceva dar ca fiind normal, firesc. Am pervertit, noi politicienii prin practicile noastre, conştiinţele oamenilor şi i-am adus în starea în care să nu se mai poată bucura de un gest de normalitate din partea unui semen. I-am adus pe români în ipostaza în care se întreabă de fiecare dată ce urmăreşti atunci când îi dai bună ziua pe stradă unui vecin al cărui nume nu îl ştii dar cunoşti că locuieşte câteva case/blocuri mai încolo, de ce îi zâmbeşti politicos unui necunoscut cu care intri în lift etc.
Quo vadis!?