Bucureşti-Iaşi-Cluj, sau despre centru şi periferie.

Ofensiva şi, de la un punct, chiar ostilitatea mediatică şi mentală a Bucureştiului împotriva Clujului, care a cunoscut în ultimele zile o exacerbare ce poate fi periculoasă pentru evoluţiile politice viitoare dacă nu-şi va diminua resursele, are ca tip de reacţie o tradiţie de mai bine de un secol şi jumătate. Ea se încadrează cel mai probabil unui comportament pe care specialiştii îl descriu prin relaţia şi interacţia centru-periferie-centru. Capitala noastră şi cei care o populează astăzi, de la lideri şi până la cetăţenii obişnuiţi, s-au “călit” timp de circa 150 de ani în lupta pentru supremaţie şi apărarea simbolică a acestei poziţii în raport cu periferia, respectiv cu oraşele şi cadrele din celelalte provincii.
Bucureştiul, preferat de Al. Ioan Cuza din motive strategice şi geopolitice drept capitală în detrimentul Iaşiului, a trebuit să facă imediat faţă „ofensivei” de cadre venite din cealaltă provincie de peste Milcov. Bucureştenii nu au uitat uşor faptul că domnul Unirii a trebuit să înfiinţeze la 1860 prima universitate românească la Iaşi, pentru a da moldovenilor o compensaţie simbolică la pierderea statutului de capitală (cea din Bucureşti s-a înfiinţat abia câţiva ani mai târziu). Tulburările şi manifestările cu caracter separatist ce s-au derulat după înlăturarea lui Cuza în 1866 au speculat şi tema relaţiei centru-periferie, animozităţile, frustrările şi nemulţumirile acumulate în timpul domniei lui Cuza atât de moldovenii-ieşeni, cât şi de muntenii-bucureşteni. Treptat, până la 1918, statutul Bucureştiului de capitală şi centru (inclusiv cel de loc unde răsărea soarele pentru toţi românii, mai ales pentru cei aflaţi sub dominaţie austro-ungară şi ţaristă) nu a mai fost serios contestat, iar „infuzia” permanentă de cadre venite din toată ţara, inclusiv din Iaşi, aproape că nu a mai deranjat masiv pe nimeni. Este adevărat că dimensiunea cantitativă a acestei absorţii de cadre din periferie era destul de modestă, fiind de natură a nu mai stârni gelozii atât de mari în rândul bucureştenilor. Nici măcar faptul că în funcţia de premier s-au aflat şi moldoveni (Lascăr Catargiu, Petre P. Carp ş.a.), inclusiv un ardelean prin părinţi şi o parte a formaţiei intelectuale, însă afirmat intelectual şi politic în Vechiul Regat (Titu Maiorescu) nu a mai fost un motiv generator de tensiuni şi patimi politice.
La sfârşitul Primului Război Mondial, obiectivul unităţii naţionale s-a realizat prin voinţa naţiunii române exprimată în adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Dincolo de aspectul benefic şi triumfalist al Marii Uniri, care a adus naţiunii române o afirmare fără precedent în toate domeniile, perioada interbelică a scos la suprafaţă nu numai diferenţele în ceea ce priveşte dezvoltarea economico-socială a provinciilor unite cu România, dar şi cele de ordin cultural şi mental. Centrul, adică Bucureştiul, capitala, avea să facă faţă unei „invazii” de cadre din provinciile unite. În primul rând Bucureştiul şi bucureştenii l-au perceput cu destulă ostilitate pe primul premier ardelean al României Mari (Alexandru Vaida-Voevod), cel care la 1 decembrie 1919 îi succeda generalului Arthur Văitoianu, şi lui Ion I. C. Brătianu, politicianul ce se fusese încununat cu laurii unirii tuturor românilor. Întâmplător sau nu, la fel ca şi astăzi, premierul Al. Vaida-Voevod era tot clujean, născut în apropiere de Cluj, la Bobâlna! Din nou, după mai bine de jumătate de veac, se activa pentru capitală şi pentru bucureşteni teama că vor pierde primatul prin infuzia de oameni politici veniţi din Ardeal, Bucovina, Basarabia. Rămâne elocventă pentru mentalitatea clasei politice din Vechiul Regat scena cu generalul Averescu, ministru în cabinetul lui Vaida-Voevod, care i-a adresat şefului guvernului din care făcea şi el parte cuvinte ce nu lasă nicio îndoială asupra sentimentelor multor politicieni de pe malurile Dâmboviţei vremii: „Ce? Credeţi că v-am eliberat ca să fiţi stăpânii noştri? Nu vom tolera!” (cf. Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. II, prefaţă, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Al. Şerban, Cluj-Napoca, 1995, p. 24). Dincolo de temperamentul şi machiavelismul generalului, scena descrisă de Vaida-Voevod lasă să se întrevadă falia ce se produsese între politicienii din centru şi cei veniţi de la periferie.
Pe parcursul perioadei interbelice, şi chiar postbelice, în fruntea României au mai fost premieri ardeleni (Iuliu Maniu, din nou Vaida-Voevod, Octavian Goga, dr. Petru Groza), fapt de natură a amplifica rivalităţile, geloziile, orgoliile. Prea puţini politicieni români din capitală au perceput concurenţa celor din periferie ca fiind un lucru benefic pentru construcţia statală, acuzele lor la adresa ardelenilor nedepăşind decât rareori stadiul unor frustări personale. Să nu cădem în extrema cealaltă şi să-i idealizăm pe politicienii ardeleni care au condus România, să-i ridicăm pe un piedestal intangibil. Au fost şi ei supuşi erorilor umane, au avut limitele lor, însă, şi aceasta este o certitudine, au pus interesul naţional pe primul loc. Cât au reuşit să realizeze din ce şi-au propus, este o discuţie prea amplă care nu poate fi dezvoltată în acest spaţiu.