Obligaţiile profesionale, ştiinţifico-didactice, au făcut ca în ultimele luni să mă aflu pentru mai multe săptămâni în străinătate, cu precădere în Austria şi Germania (în fapt, aceste rânduri sunt scrise din München, capitala celui mai mare land al Germaniei, Bavaria). Mărturisesc că am vrut să-mi aştern aceste gânduri încă de acum mai bine de o lună, de pe vremea când vizitasem nu numai Viena ci şi Salzburg, însă primul impuls mi-a fost anihilat de timpul scurt avut la dispoziţie, şi care, din motive pragmatice, a trebuit să-l canalizez spre rezolvarea unor probleme imediate. Întors în ţară m-au luat prin surprindere unele evenimente care mi-au redus drastic timpul liber, aşa încât ideea a rămas suspendată. Fiind acum pentru câteva zile în capitala Bavariei, un oraş încântător şi cu oameni foarte calzi şi deschişi, în ciuda clişeelor şi a cosmopolitismului de care te loveşti la fiecare pas, intenţia de a scrie despre identităţi mi-a fost din nou stimulată aşa că nu m-am putut abţine să nu redau câteva din aceste gânduri care mă frământă de mai multă vreme.
Atât în Tirolul austriac cât şi în Bavaria germană am întâlnit pe stradă sute de oameni, deopotrivă bărbaţi şi femei, care erau îmbrăcaţi cu tradiţionalele lor costume. Fie că se aflau în restaurant sau la muzee, pe stradă sau în mijloacele de transport în comun, etalau pe ei, prin aspectul material al costumaţiei lor, semnele unei identităţi locale, în primul rând a unei identităţi regionale. Nu este cazul să descriu aici particularităţile pantofilor, ciorapilor, pantalonilor, cămăşilor, vestelor şi mantalelor, pălăriilor etc. fiindcă ele sunt îndeajuns de bine cunoscute (pot trimite prin email poze celor interesaţi). Vreau să vă spun că nu i-am văzut deloc stânjeniţi de faptul că, într-o mare de oameni, turişti, imigranţi sau localnici, costumaţi foarte pestriţ aşa cum era firesc, ei făceau notă discordantă. Una foarte plăcută însă. Tineri sau adulţi, copii sau bătrâni, se simţeau mândri să poarte costumele lor tradiţionale, să le afişeze fără ostentaţie ca un semn distinctiv al apartenenţei lor la o regiune sau alta. Aceasta, într-o lume mobilă, în care globalizarea nu va ocoli mai devreme sau mai târziu nici ultimul cătun, le conferea însă o identitate, îi făcea să se simtă că ei sunt la ei acasă, că au în sufletele şi conştiinţele lor sentimentul apartenenţei la o comunitate, locală, regională şi naţională.
Desigur, în unele sate din Maramureş sau în alte foarte puţine zone din România unde tradiţia nu a fost eliminată total, mai întâlnim persoane ce îşi etalează frumoasele costume tradiţionale româneşti, de regulă în croiala nealterată de tendinţele vestimentare moderne. Stau să mă întreb cum i-ar privi concetăţenii noştri pe cei care s-ar încumeta mâine să iasă la plimbare, ziua în amiaza mare, pe străzile Clujului sau Bucureştiului, Sibiului sau Sucevei, costumaţi în pantaloni albi sau gri de lână, ornaţi cu motive florale şi populare, femeile cu iile lor înflorate, bărbaţii cu mantale şi căciuli (dacă tot e sezonul rece) din aceeaşi lână care ar trebui să se găsească din belşug în ţara noastră mioritică, cu decoraţia specifică fiecărei zone etnografice. Cred că toate privirile s-ar întoarce spre ei, extrem de puţine însă admirative, iar cele mai multe priviri, ironice cu siguranţă, ar transmite un mesaj de genul “oamenii ăştia sunt bătuţi în cap”. În mod cert, doar puţini dintre concetăţenii noştri ar aprecia firesc, cu naturaleţe, gestul unor asemenea persoane care şi-ar afişa prin costumaţia lor apartenenţa regională şi naţională.
Până să dorească însă românii noştri să se îmbrace în costume care să le indice fără echivoc apartenenţa regională (nici producătorii de confecţii nu sunt pregătiţi pentru o atare provocare din păcate), trebuie să constat că în România contemporană sunt tot mai multe semne că românii sunt înclinaţi să renunţe la elementele care concurează la definirea propriei lor identităţi (nu mă refer aici la aşa-zisele produse gastronomice sau bachice: micii, mămăliguţa, sărmăluţele sau ţuica, fiindcă ele nu sunt specifice româneşti, oricât ne-ar plăcea să credem). Din păcate nici statul nu pare să se implice în cultivarea (sau măcar menţinerea) identităţii noastre naţionale. Plecând numai de la cvasidezinteresul faţă de restaurarea şi conservarea monumentelor istorice care jalonează trecutul nostru şi care sunt simboluri ale originii noastre daco-romane şi creştine (fie că ne referim la Cluj-Napoca, Munţii Orăştiei sau alte locuri) şi terminând cu sistemul nostru educaţional. Oprindu-ne doar la materiile de studiu care pot contribui la formarea şi dezvoltarea sentimentelor de apartenenţă naţională, la cultivarea dragostei faţă de naţiunea română (fără a induce în vreun fel sentimente xenofobe, ori a cultiva intoleranţa), constatăm că în ultimii ani s-au luat măsuri ce par a fi parcă voit îndreptate împotriva a tot ceea ce este specific pentru identitatea noastră.
Dacă până mai în deceniul trecut la literatura română orice absolvent de liceu parcurgea toate etapele istoriei literaturii române, aflând câte ceva despre literatura populară, cronicari, iluminişti, romantici, realişti, simbolişti etc., azi sunt tineri care în manualele lor alternative de literatură învaţă toate speciile şi genurile literare posibile şi care pot termina liceul fără ca la romanul psihologic să afle ceva despre Liviu Rebreanu, la romantism să nu audă de Nicolae Bălcescu sau Ion Heliade Rădulescu etc. Din postura de preşedinte la comisia de bacalaureat (în mai mulţi ani), am avut posibilitatea să întâlnesc tineri care nu ştiau niciun vers din Alecsandri sau Coşbuc, Goga sau Bacovia, n-au auzit de Budai-Deleanu sau Ienăchiţă Văcărescu etc. fiindcă în manualele lor alternative aceşti autori nu figurau!!! Cine este de vină că la sfârşitul unui ciclu important din pregătirea lor educaţională nu au o privire sintetică asupra tuturor curentelor literare şi asupra pricipalilor scriitori români. Să nu ne mirăm atunci că un fizician devenit peste noapte eseist, Horea Roman Patapievici, numit în ianuarie 2005 preşedintele Institutului Cultural Român, instituţie ce trebuie să răspândească în lume cultura noastră naţională (s-a văzut în scandalurile generate în ultima vreme de expoziţiile obscene din SUA şi Geermania ce înţelege domnul Patapievici prin cultura românească adevărată), a “decretat” că Mihai Eminescu este depăşit şi nu mai trebuie studiat, că istoria este nocivă şi nu mai trebuie publicate cărţi istorice!!!
Cât priveşte disciplina Istorie, aici lucrurile stau şi mai grav dintr-o privinţă. Dacă la literatură unde elevii au minim 3-4 ore pe săptămână şi mai pot afla prin străduinţa unor dascăli minunaţi despre toţi marii noştri scriitori, la istorie este foarte greu să-i faci pe elevi să cunoască tot ce este important din istoria noastră naţională având 1 oră pe săptămână (excepţie fac doar acele clase cu profil socio-uman). Predarea integrată a istoriei, decisă de minister în ultimii ani, a eliminat disciplina numită “Istoria patriei” care se preda în clasele a IV-a, a VIII-a şi a XII-a. Elevii, începând cu cei din clasa a IV-a, învaţă despre popoare în general (printre care şi despre români), despre personalităţi istorice (Alexandru Macedon, Octavianus, Iustinian, Carol cel Mare ş.a.) printre care se strecoară câteva informaţii şi despre Decebal, Gelu Românul, Mircea cel Bătrân etc. Şi aici, manualele alternative, elaborate de autori diferiţi cu viziuni proprii, pot ilustra diversele noţiuni istorice cu exemple luate preponderent din istoria universală, ceea ce poate conduce la transmiterea către elevi a foarte puţine cunoştinţe referitoare la istoria naţională. Nu am nimic împotriva manualelor alternative, dimpotrivă, cred că este benefic ca elevul şi dascălul să poată alege, dar cred că un numnăr de 3 manuale alternative, atent selecţionate din punct de vedere metodico-didactic şi informaţional, care să poată oferi tinerilor o viziune completă asupra trecutului României în primul rând, ar fi mai de dorit decât ceea ce avem astăzi. Apoi, mărirea numărului orelor de istorie la cel puţin 2-3 pe săptămână pentru toţi elevii, indiferent de specializare, ar fi în măsură să contribuie la o mai bună înţelegere de către toţi tinerii a identităţii lor naţionale. Teorema lui Pitagora sau formula lui Arhimede sunt identice la aplicare atât în ţară cât şi în Japonia, SUA sau Italia, unde destinul i-a împins pe mulţi dintre concetăţenii noştri, mai ales după 1989. Oriunde s-ar afla ei, civilizaţia materială are acelaşi limbaj şi înţeles, însă nu oriunde şi oricum românii pot să se identifice cu ceea ce este propriu doar lor: istoria, literatura română, cadrul natural inconfundabil al Carpaţilor şi Dunării. De aceea, creşterea imediată a numărului de ore de istorie, regândirea programelor pentru predarea literaturii române sunt câteva măsuri ce se impun a fi luate până nu este prea târziu, până ce nu creşte numărul românilor care nu ştiu cu ce se identifică altceva decât cu mici, mămăliguţă şi ţuică (ceea ce nu este rău pînă la un punct, dar este insuficient şi periculos). Aceşti oameni care nu ştiu că au un trecut glorios, că în spatelor lor sunt români ce au făcut cinste naţiei române în lume, pot fi cu uşurinţă manevraţi pe tabla de şah a globalizării ca simpli pioni, ca mercenari sau apatrizi. Nu cred că majoritatea românilor îşi doresc aşa ceva pentru ei sau copiii lor, de aceea pentru aceşti cetăţeni ai României care încă mai vibrează la cuvintele patriotism, istorie naţională, la numele unor scriitori şi artişti români celebri, statul trebuie să intervină cât mai rapid. O SCHIMBARE în abordarea acestor probleme, a necesităţii consolidării identităţii noastre prin materiile din planul de învăţământ, prin subvenţionarea de către stat a unor excursii pentru ca toţi elevii din România să cunoască mănăstirile unicat din nordul Moldovei, capitalele Ţării Româneşti şi ale Moldovei, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi vestigiile romane din Ţara Haţegului, Alba Iulia - cetatea dublei uniri a lui Mihai Viteazul şi a celei din 1918 etc. Altfel, consecinţele negative pe termen mediu şi lung nu pot fi decât bănuite acum.
Atât în Tirolul austriac cât şi în Bavaria germană am întâlnit pe stradă sute de oameni, deopotrivă bărbaţi şi femei, care erau îmbrăcaţi cu tradiţionalele lor costume. Fie că se aflau în restaurant sau la muzee, pe stradă sau în mijloacele de transport în comun, etalau pe ei, prin aspectul material al costumaţiei lor, semnele unei identităţi locale, în primul rând a unei identităţi regionale. Nu este cazul să descriu aici particularităţile pantofilor, ciorapilor, pantalonilor, cămăşilor, vestelor şi mantalelor, pălăriilor etc. fiindcă ele sunt îndeajuns de bine cunoscute (pot trimite prin email poze celor interesaţi). Vreau să vă spun că nu i-am văzut deloc stânjeniţi de faptul că, într-o mare de oameni, turişti, imigranţi sau localnici, costumaţi foarte pestriţ aşa cum era firesc, ei făceau notă discordantă. Una foarte plăcută însă. Tineri sau adulţi, copii sau bătrâni, se simţeau mândri să poarte costumele lor tradiţionale, să le afişeze fără ostentaţie ca un semn distinctiv al apartenenţei lor la o regiune sau alta. Aceasta, într-o lume mobilă, în care globalizarea nu va ocoli mai devreme sau mai târziu nici ultimul cătun, le conferea însă o identitate, îi făcea să se simtă că ei sunt la ei acasă, că au în sufletele şi conştiinţele lor sentimentul apartenenţei la o comunitate, locală, regională şi naţională.
Desigur, în unele sate din Maramureş sau în alte foarte puţine zone din România unde tradiţia nu a fost eliminată total, mai întâlnim persoane ce îşi etalează frumoasele costume tradiţionale româneşti, de regulă în croiala nealterată de tendinţele vestimentare moderne. Stau să mă întreb cum i-ar privi concetăţenii noştri pe cei care s-ar încumeta mâine să iasă la plimbare, ziua în amiaza mare, pe străzile Clujului sau Bucureştiului, Sibiului sau Sucevei, costumaţi în pantaloni albi sau gri de lână, ornaţi cu motive florale şi populare, femeile cu iile lor înflorate, bărbaţii cu mantale şi căciuli (dacă tot e sezonul rece) din aceeaşi lână care ar trebui să se găsească din belşug în ţara noastră mioritică, cu decoraţia specifică fiecărei zone etnografice. Cred că toate privirile s-ar întoarce spre ei, extrem de puţine însă admirative, iar cele mai multe priviri, ironice cu siguranţă, ar transmite un mesaj de genul “oamenii ăştia sunt bătuţi în cap”. În mod cert, doar puţini dintre concetăţenii noştri ar aprecia firesc, cu naturaleţe, gestul unor asemenea persoane care şi-ar afişa prin costumaţia lor apartenenţa regională şi naţională.
Până să dorească însă românii noştri să se îmbrace în costume care să le indice fără echivoc apartenenţa regională (nici producătorii de confecţii nu sunt pregătiţi pentru o atare provocare din păcate), trebuie să constat că în România contemporană sunt tot mai multe semne că românii sunt înclinaţi să renunţe la elementele care concurează la definirea propriei lor identităţi (nu mă refer aici la aşa-zisele produse gastronomice sau bachice: micii, mămăliguţa, sărmăluţele sau ţuica, fiindcă ele nu sunt specifice româneşti, oricât ne-ar plăcea să credem). Din păcate nici statul nu pare să se implice în cultivarea (sau măcar menţinerea) identităţii noastre naţionale. Plecând numai de la cvasidezinteresul faţă de restaurarea şi conservarea monumentelor istorice care jalonează trecutul nostru şi care sunt simboluri ale originii noastre daco-romane şi creştine (fie că ne referim la Cluj-Napoca, Munţii Orăştiei sau alte locuri) şi terminând cu sistemul nostru educaţional. Oprindu-ne doar la materiile de studiu care pot contribui la formarea şi dezvoltarea sentimentelor de apartenenţă naţională, la cultivarea dragostei faţă de naţiunea română (fără a induce în vreun fel sentimente xenofobe, ori a cultiva intoleranţa), constatăm că în ultimii ani s-au luat măsuri ce par a fi parcă voit îndreptate împotriva a tot ceea ce este specific pentru identitatea noastră.
Dacă până mai în deceniul trecut la literatura română orice absolvent de liceu parcurgea toate etapele istoriei literaturii române, aflând câte ceva despre literatura populară, cronicari, iluminişti, romantici, realişti, simbolişti etc., azi sunt tineri care în manualele lor alternative de literatură învaţă toate speciile şi genurile literare posibile şi care pot termina liceul fără ca la romanul psihologic să afle ceva despre Liviu Rebreanu, la romantism să nu audă de Nicolae Bălcescu sau Ion Heliade Rădulescu etc. Din postura de preşedinte la comisia de bacalaureat (în mai mulţi ani), am avut posibilitatea să întâlnesc tineri care nu ştiau niciun vers din Alecsandri sau Coşbuc, Goga sau Bacovia, n-au auzit de Budai-Deleanu sau Ienăchiţă Văcărescu etc. fiindcă în manualele lor alternative aceşti autori nu figurau!!! Cine este de vină că la sfârşitul unui ciclu important din pregătirea lor educaţională nu au o privire sintetică asupra tuturor curentelor literare şi asupra pricipalilor scriitori români. Să nu ne mirăm atunci că un fizician devenit peste noapte eseist, Horea Roman Patapievici, numit în ianuarie 2005 preşedintele Institutului Cultural Român, instituţie ce trebuie să răspândească în lume cultura noastră naţională (s-a văzut în scandalurile generate în ultima vreme de expoziţiile obscene din SUA şi Geermania ce înţelege domnul Patapievici prin cultura românească adevărată), a “decretat” că Mihai Eminescu este depăşit şi nu mai trebuie studiat, că istoria este nocivă şi nu mai trebuie publicate cărţi istorice!!!
Cât priveşte disciplina Istorie, aici lucrurile stau şi mai grav dintr-o privinţă. Dacă la literatură unde elevii au minim 3-4 ore pe săptămână şi mai pot afla prin străduinţa unor dascăli minunaţi despre toţi marii noştri scriitori, la istorie este foarte greu să-i faci pe elevi să cunoască tot ce este important din istoria noastră naţională având 1 oră pe săptămână (excepţie fac doar acele clase cu profil socio-uman). Predarea integrată a istoriei, decisă de minister în ultimii ani, a eliminat disciplina numită “Istoria patriei” care se preda în clasele a IV-a, a VIII-a şi a XII-a. Elevii, începând cu cei din clasa a IV-a, învaţă despre popoare în general (printre care şi despre români), despre personalităţi istorice (Alexandru Macedon, Octavianus, Iustinian, Carol cel Mare ş.a.) printre care se strecoară câteva informaţii şi despre Decebal, Gelu Românul, Mircea cel Bătrân etc. Şi aici, manualele alternative, elaborate de autori diferiţi cu viziuni proprii, pot ilustra diversele noţiuni istorice cu exemple luate preponderent din istoria universală, ceea ce poate conduce la transmiterea către elevi a foarte puţine cunoştinţe referitoare la istoria naţională. Nu am nimic împotriva manualelor alternative, dimpotrivă, cred că este benefic ca elevul şi dascălul să poată alege, dar cred că un numnăr de 3 manuale alternative, atent selecţionate din punct de vedere metodico-didactic şi informaţional, care să poată oferi tinerilor o viziune completă asupra trecutului României în primul rând, ar fi mai de dorit decât ceea ce avem astăzi. Apoi, mărirea numărului orelor de istorie la cel puţin 2-3 pe săptămână pentru toţi elevii, indiferent de specializare, ar fi în măsură să contribuie la o mai bună înţelegere de către toţi tinerii a identităţii lor naţionale. Teorema lui Pitagora sau formula lui Arhimede sunt identice la aplicare atât în ţară cât şi în Japonia, SUA sau Italia, unde destinul i-a împins pe mulţi dintre concetăţenii noştri, mai ales după 1989. Oriunde s-ar afla ei, civilizaţia materială are acelaşi limbaj şi înţeles, însă nu oriunde şi oricum românii pot să se identifice cu ceea ce este propriu doar lor: istoria, literatura română, cadrul natural inconfundabil al Carpaţilor şi Dunării. De aceea, creşterea imediată a numărului de ore de istorie, regândirea programelor pentru predarea literaturii române sunt câteva măsuri ce se impun a fi luate până nu este prea târziu, până ce nu creşte numărul românilor care nu ştiu cu ce se identifică altceva decât cu mici, mămăliguţă şi ţuică (ceea ce nu este rău pînă la un punct, dar este insuficient şi periculos). Aceşti oameni care nu ştiu că au un trecut glorios, că în spatelor lor sunt români ce au făcut cinste naţiei române în lume, pot fi cu uşurinţă manevraţi pe tabla de şah a globalizării ca simpli pioni, ca mercenari sau apatrizi. Nu cred că majoritatea românilor îşi doresc aşa ceva pentru ei sau copiii lor, de aceea pentru aceşti cetăţeni ai României care încă mai vibrează la cuvintele patriotism, istorie naţională, la numele unor scriitori şi artişti români celebri, statul trebuie să intervină cât mai rapid. O SCHIMBARE în abordarea acestor probleme, a necesităţii consolidării identităţii noastre prin materiile din planul de învăţământ, prin subvenţionarea de către stat a unor excursii pentru ca toţi elevii din România să cunoască mănăstirile unicat din nordul Moldovei, capitalele Ţării Româneşti şi ale Moldovei, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi vestigiile romane din Ţara Haţegului, Alba Iulia - cetatea dublei uniri a lui Mihai Viteazul şi a celei din 1918 etc. Altfel, consecinţele negative pe termen mediu şi lung nu pot fi decât bănuite acum.
Un comentariu:
Singurul loc unde poti gasi haine Hello Kitty.
Trimiteți un comentariu