duminică, 21 noiembrie 2010

O ţară de handicapaţi

Poate vă zboară gândul văzând titlul acestei postări că am avut în vedere faptul că România ar fi o ţară de handicapaţi fiindcă în douăzeci de ani a reuşit să construiască de patru ori mai puţini kilometri de autostrăzi decât Ungaria, o ţară cu o populaţie şi cu resurse de două ori mai mici decât ţara noastră. Sau pentru că România a reuşit să absoarbă de patru ori mai puţine fonduri europene decât Slovacia, o ţară de circa cinci ori mai mică şi proporţional cu de cinci ori mai puţine creiere şi experţi decât ţara noastră. Sau poate v-aţi mai gândit că am avut în vedere instituţiile judiciare şi de ordine publică care nu pot să mai facă faţă clanurilor mafiote şi interlopilor care ne sfidează la tot pasul şi în mai toate sferele vieţii publice, încălcându-ne cu aroganţa şi atotputernicia lor uneori chiar şi spaţiul privat. Şi asemenea exemple aş mai putea invoca pentru a demonstra că România este o ţară de hanicapaţi.
Cu toate acestea, atunci când am dat titlul de mai sus materialului de faţă am avut în vedere lucruri concrete, constatabile în mod curent cu ochiul liber dar şi cuantificabile statistic:
- dacă mergi la supermarketuri, mall-uri, parcări publice etc. rămâi stupefiat de numărul imens de maşini (şi de foarte multe ori maşini scumpe) parcate pe locurile special rezervate persoanelor cu dizabilităţi, dar care nu au pe bord taloanele deţinute de această categorie onorabilă de concetăţeni şi care le dă dreptul de a parca pe acest gen de locuri – dimpotrivă, vezi coborând sau urcând în maşinile parcate pe locurile destinate persoanelor cu dizabilităţi oameni în deplinătatea facultăţilor fizice, dar mai puţin psihice, fiindcă dacă ar fi integri la cap şi ar avea bun simţ nu ar parca unde nu se cuvine. Dar ei parchează acolo fiindcă sunt handicapaţi adică le lipseşte ceva: bunul simţ, respectul faţă de legi şi norme, responsabilitatea.
- România are, raportat la numărul de locuitori, cea mai ridicată pondere din UE a persoanelor care beneficiază de pensii de handicapaţi. Statistic. Se poate verifica la CNAS sau la INS. Este adevărat, avem cei mai mulţi handicapaţi care primesc ajutoare financiare din banii contribuabililor. Aici trebuie să fac distincţie între persoanele cu dizabilităţi reale, cu totul îndreptăţite să primească ajutoare şi sprijin din partea statului, şi handicapaţii care au dat mită comisiilor medicale din toată ţara pentru a le inventa niştze handicapuri şi a-i trece în pensie de boală. Din păcate cunosc destule cazuri între rudele mele mai îndepărtate şi în sferele mele de socializare de asemenea persoane.
Eu fac distincţie aici şi trebuie bine înţeles faptul că un handicapat român este persoana impotentă să se comporte normal în societate, iar o persoană cu dizabilităţi, acea persoană care din păcate nu este în deplinătatea facultăţilor fizice şi mentale şi care trebuie protejată de stat şi societate. Deci să vedem dacă mă poate contesta cineva în aserţiunea mea, aceea că suntemn o ţară de handicapaţi fiindcă aceştia sunt cei mai vizibili şi zgomotoşi. Persoanele cu dizabilităţi sunt de regulă tăcute, oneste şi din păcate prea adesea umilite de statul român şi desconsiderate de semenii noştri.

duminică, 7 noiembrie 2010

Şi totuşi...

În ciuda nepăsării, a egoismului şi/sau a individualismului care ne-a invadat viaţa în ultima vreme, nu cred că mai este un român care să nu fi auzit vreo ştire măcar la radio, să nu fi urmărit la TV cel puţin câteva minute comemorarea ori funeraliile lui Adrian Păunescu, să nu fi povestit peste gard cu vecinul, să nu fi discutat în autobuz ori să comenteze la vreo coadă despre evenimentul din acest sfârşit de săptămână care a reţinut atenţia tuturor românilor. Din ceea ce am văzut şi am auzit în aceste zile, în mass-media dar şi între cei cu care am relaţionat, caracterizările cu care a fost înconjurat în viaţă s-au menţinut acum după decesul lui şi cu siguranţă vor dăinui. Românii au fost, sunt şi vor rămâne divizaţi în două tabere: pe de o parte rămân admiratorii necondiţionat şi cei care pot ierta greşelile umane şi văd în el dacă nu cel mai mare poet naţional, cel puţin secundul lui Eminescu, poetul care a ştiut să mobilizeze în sentimente patriotice profunde milioane şi milioane de conaţionali; pe de altă parte stau adversarii care nu reuşesc să treacă de eticheta de poet minor, bard de curte al familiei dictatorului Ceauşescu, ba chiar de acuza de a fi fost un naţionalist şovin.
Nu vreau să mă plasez categoric în nicio tabără. Nu sunt critic literar ca să-i judec opera literară, dar ştiu că anumite poezii ale poetului mi-au atins inima şi mi-au rămas în suflet. Nu sunt un istoric şi un analist al epocii comuniste, dar ştiu din lecturi şi din experienţa de viaţă (în decembrie 1989 aveam 27 de ani şi jumătate) că Adrian Păunescu nu a fost călău sau torţionar, nu a fost un adevărat ideolog al sistemului totalitar (precum unii din autorii sau părinţii celor care au confecţionat în 2006 Raportul de condamnare al comunismului din România). Da, a scris unele poezii şi editoriale în care erau proslăvite măreţele împliniri ale societăţii socialiste, dar oare chiar trebuie să demolăm autostrada Bucureşti-Piteşti când în România democratică din ultimii 20 de ani s-au construit cam tot atâţia kilometri de autostradă? A fost şi el un pion, o piesă (e drept cam atipică) în angrenajul ideologic al unui sistem, dar nicidecum un strateg sau un cerber.
Prefer doar să aştern în această zi, cu siguranţă una istorică, cu şi fără voia noastră a contemporanilor, câteva gânduri legate de această personalitate controversată (dar oare cum altfel sunt personalităţile dacă nu controversate?!). În acest moment ştiu cu certitudine că din copilărie, trecând prin adolescenţă şi până la maturitate, modelarea sentimentelor mele patriotice au stat sub semnul multor A. Să mă explic. În primii ani după ce am învăţat să buchisesc, lecturile legendelor istorice ale lui Alexandru Mitru m-au sedus şi mi-au influenţat devenirea, pentru ca mai apoi, în gimnaziu, cărţile lui Dumitru Almaş să mă determine iremediabil să mă îndrept spre studiul istoriei. În anii de liceu şi ai studenţiei, deja cu o oarecare brumă de cunoştinţe istorice, cenaclul „Flacăra”, creaţie exclusivă a lui Adrian Păunescu, mi-a consolidat dragostea faţă de patrie, mi-a adus în faţă versuri şi cântece care m-au marcat definitiv. Nu am fost decât la vreo 3 spectacole, dar am ascultat multe altele la radio. Aici am auzit pentru prima dată celebra Doină a lui Eminescu. Aici am simţit, cum în puţine alte locuri am trăit, că trebuie să fiu mândru de originea mea românească, de înaintaşii care au trudit, s-au luptat şi au murit ca să ne asigure un petec de litoral, câteva sute de Km din bătrânul fluviu Istros, câteva zeci de mii de Km pătraţi de Carpaţi ş.a.m.d. Nu l-am auzit pe Adrian Păunescu să se lanseze într-o propagandă şi adulare deşănţată a lui Ceauşescu; fireşte, a declamat unele versuri care erau dedicate Conducătorului ţării din acel moment, dar şi în biserici, şi înainte şi după 1989, preoţii se roagă spre sfârşitul liturghiei, printre alţii, şi pentru conducătorii ţării, mai marii satelor şi oraşelor. Dar puţinele versuri făcute concesie regimului erau infinit mai puţine în raport cu poezia patriotică, cu poezia care exprima şi promova iubirea (de patrie, de semeni etc.). Prefer să-l păstrez în amintirea şi în sufletul meu pe acest Adrian Păunescu care se înscrie în lista scurtă de A, α ce au contribuit la educaţia mea istorică şi patriotică. Probabil că azi sună cam desuet noţiunile de patrie, patriotism, educaţie patriotică fiindcă generaţiile prezente nu mai rezonează precum antecesorii, şi pentru că foarte mulţi dintre compatrioţii mei s-au săturat de...România. Nu e deloc greu să găseşti explicaţii pentru atari atitudini. Dar, în opinia mea, într-o vreme în care „de sus” vin mai degrabă semnale şi încurajări pentru dezbinarea naţiunii, într-o vreme în care solidaritatea naţională în jurul unui proiect major de „salvare” a ţării din marasmul economic, politic şi moral este o himeră, moartea şi înmormântarea lui Adrian Păunescu ar fi putut fi o uriaşă şansă de mobilizare naţională. Şi totuşi, există un blestem. Din păcate n-a fost să fie, cel puţin la nivelul la care am putut ajunge eu cu înţelegerea şi interpretarea evenimentelor din aceste zile. Păcat. Încă o şansă ratată de coeziune naţională. Şi totuşi, poate posteritatea acestui nefericit eveniment mă va contrazice. Şi totuşi, mai există iubire între şi de români, şi totuşi, mai am o speranţă...