Unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918, prin hotărârile plebiscitare luate la Alba Iulia, după ce anterior s-au unit în acelaşi mod democratic Basarabia la 27 martie şi Bucovina la 28 noiembrie acelaşi an, a reprezentat încheierea procesului istoric de formare a statului naţional unitar român. Împlinirea acestui deziderat a fost deopotrivă rezultatul efortului întregii naţiuni române din provinciile aflate până la 1918 sub dominaţie străină, precum şi al clasei politice din Vechiul Regat, fără deosebire de apartenenţa partidistă a acesteia. Evenimentelor petrecute acum 90 de ani li s-a rezervat de către istorici, de-a lungului timpului, o atenţie pe măsură, bibliografiile generale şi cele speciale consemnând o producţie istoriografică mai mult decât considerabilă. Totuşi, la o analiză mai complexă a acestor cărţi, studii şi articole închinate importantului eveniment de la 1 Decembrie 1918, nu putem să nu remarcăm un oarecare dezechilibru în ceea ce priveşte studierea principalilor regizori şi actori. Dacă Partidului Naţional Român (PNR) din Transilvania şi liderilor acestora, precum şi acţiunii politico-diplomatice din Vechiul Regat li s-a acordat o atenţie sporită, social-democraţii români ardeleni au fost fie trecuţi în plan secund fie activitatea lor în planul emancipării naţionale a fost tendenţios prezentată într-o anumită perioadă de dogmatism istoriografic. Efectele sunt însă cam aceleaşi, fiindcă la nivelul percepţiei comune în România contemporană, Marea Unire de la 1918 este asociată cu nume precum Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu ş.a. Prea puţini concetăţeni şi pasionaţi ai istoriei ştiu că în „guvernul provizoriu” format de românii din Transilvania la sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie 1918 (intitulat Consiliul Naţional Român Central - CNRC), au intrat pe bază de paritate 6 social-democraţi şi 6 lideri ai PNR. Aceste 12 personalităţi şi-au riscat adeseori propria viaţă şi au înfruntat toate pericolele generate de sfârşitul Primului Război Mondial şi prăbuşirea monarhiei austro-ungare (prezenţa pe teritoriul provinciei a armatelor străine, acutizarea lipsei de autoritate şi înmulţirea actelor de violenţă socială, lipsa alimentelor şi a medicamentelor după 4 ani de război etc.). Şi trebuie spus că activitatea celor 6 reprezentanţi ai social-democraţilor ardeleni din CNRC nu a fost cu nimic mai prejos decât a celor 6 fruntaşi politici ai PNR. În egală măsură s-au implicat în toate problemele cu care se confrunta Transilvania în acea memorabilă lună noiembrie a anului 1918, în care la Arad s-a decis şi pregătit Unirea Transilvaniei cu România. Membrii Secţiei române a Partidului Social Democrat din Ungaria au demonstrat în toamna anului 1918 că înainte de a fi socialişti internaţionalişti sunt mai întâi români, acţionând în spiritul interesului naţional. Într-o perioadă în care nu numai în istoriografie dar şi în viaţa politică şi mai larg în societatea românească sunt tot mai prezenţi şi mai gălăgioşi demolatorii, cei care nu ştiu sau nu pot să zidească şi se opintesc din greu doar să distrugă ce au clădit prin muncă şi responsabilitate generaţii de istorici consacraţi sau oameni politici valoroşi, noi nu dorim să demolam sau să minimalizăm contribuţia liderilor PNR din Transilvania ori a fruntaşilor politici din Vechiul Regat. Ar însemna să reparăm o nedreptate istorică şi istoriografică generând altă mistificare, ceea nu este deloc în intenţia autorilor acestei lucrări. Dorim doar să aducem în faţa cititorilor câteva fragmente din istoria unui important segment social din cadrul naţiunii române din Transilvania de la începutul secolului XX, să oferim generaţiilor prezente şi modele de conduită în viaţa politică dar şi în viaţa cotidiană. Nu în ultimul rând, sperăm ca şi prin aceste rânduri să menţinem viu interesul concetăţenilor noştri pentru istoria naţională, pentru cel mai important eveniment al istoriei României contemporane, respectiv Unirea Transilvaniei şi încheierea procesului de formare a statului naţional unitar român. 
În vara anului 1917, în condiţiile în care Primul Război Mondial generase suficiente nemulţumiri în rândul populaţiei din Transilvania, social-democraţii români au decis că este momentul să-şi reia activitatea în clandestinitate. Astfel, a fost elaborat un manifest intitulat „Către poporul muncitor român din Transilvania” şi s-a hotărât reluarea activităţii organizaţiilor social-democrate, paralel fiind iniţiată şi o campanie de adunare de fonduri pentru editarea ziarului Adevărul. În ciuda opoziţiei Partidului Social Democrat din Ungaria (PSDU), ziarul Secţiei Române a reapărut la 1 octombrie 1917 şi prin intermediul acestuia au fost susţinute până la Unire activităţile politice şi organizatorice ale social-democraţilor români transilvăneni. După eforturi prelungite, în 5 mai 1918, a fost organizat la Budapesta Congresul al IX-lea al Secţiei Române a PSDU şi a fost ales un nou Comitet Central în componenţa căruia au intrat Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Ion Mihuţ, Bazil Surdu etc. Acest lucru a fost pozitiv pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor din toamna anului 1918, deoarece social-democraţii români erau singura forţă politică românească organizată, în condiţiile în care liderii PNR nu beneficiau încă de un organism activ legal şi recunoscut, iar în condiţiile războiului, întâlnirile dintre fruntaşii PNR, cu excepţia câtorva care erau deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, au fost destul de puţine. De aceea, nu întîmplător chiar unii lideri ai PNR au menţinut legături cu social-democraţii, Aurel Vlad fiind unul dintre ei, acesta susţinând inclusiv financiar tipărirea ziarului Adevărul. La Congresul din mai 1918, social-democraţii români au afirmat fără echivoc faptul că între lupta de emancipare socială şi cea de eliberare naţională există o legătură indisolubilă, afirmând clar disponibilitatea Secţiei Române a PSDU de a colabora în viitor mult mai strâns cu PNR. Treptat, după acumulările din perioada anterioară războiului, viziunea social-democraţilor români transilvăneni în ceea ce priveşte problema naţională în Ungaria şi rezolvarea acesteia a cunoscut clarificări mergând până la afirmarea dreptului la autodeterminare al românilor.
În lunile august şi septembrie ale anului 1918, devenise evident faptul că monarhia austro-ungară urma să se dezintegreze la sfârşitul războiului, a cărui iminenţă era vizibilă pentru toţi observatorii atenţi ai evoluţiilor politico-militare şi socio-economice. În acest context istoric din toamna anului 1918, solidaritatea naţională a funcţionat impecabil şi la cel mai înalt nivel, prin înţelegerea între liderii PNR şi cei ai Comitetului Central al Secţiei Române a PSDU. Încă de la sfârşitul lunii septembrie, social-democraţii au luat în discuţie foarte serios problema colaborării operative cu liderii PNR în vederea organizării luptei de emancipare naţională a românilor din Transilvania. Pentru a tatona poziţia fruntaşilor PNR în legătură cu o colaborare pe bază de deplină egalitate cu social-democraţii, Enea Grapini a fost trimis la 6 octombrie să se întâlnească cu unii deputaţi ai PNR aflaţi în capitala Ungariei. La întâlnirea cu Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr şi Ştefan Cicio-Pop, Enea Grapini a lansat invitaţia social-democraţilor de a-şi uni forţele în perioada următoare. Propunerea acestuia a fost primită fără rezerve, iar la Oradea, la 12 octombrie 1918, Conferinţa Comitetului Executiv al PNR a adoptat nu numai o Declaraţie prin care se exprima dorinţa naţiunii române din Ungaria şi Ardeal de a-şi hotărî soarta în urma unei mari adunări naţionale (document prezentat în discursul lui Al. Vaida-Voevod în parlamentul de la Budapesta, în ziua de 18 octombrie 1918), ci şi o rezoluţie care oficializa reluarea legăturilor de colaborare cu social-democraţii români transilvăneni.
Din însărcinarea Comitetului Central al Secţiei Române a PSDU, o delegaţie formată din Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini şi Ion Mihuţ s-a întâlnit la 28 octombrie 1918 cu deputaţii PNR din parlamentul de la Budapesta şi au decis constituirea pe bază de paritate a unui organism care să coordoneze lupta de emancipare naţională a românilor din Ungaria. În componenţa Consiliului Naţional Român Central (CNRC) format, după cei mai mulţi specialişti, în noaptea de 30 spre 31 octombrie la Budapesta, au intrat şase reprezentanţi ai PNR (Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Aurel Lazăr) şi şase ai Secţiei Române a PSDU (Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu, Tiron Albani, Iosif Renoiu), organismul politic proaspăt creat fiind condus de Ştefan Cicio-Pop. La începutul lunii noiembrie, CNRC şi-a mutat sediul la Arad, în casa fruntaşului PNR Ştefan Cicio-Pop, devenind un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei. Pentru a avea eficienţă maximă, s-a decis ca doar câte 3 reprezentanţi ai celor două partide să rămână în Arad, ceilalţi urmând să activeze pe teren, în diferite zone ale Transilvaniei. Astfel, la Arad, în casa lui Ştefan Cicio-Pop şi-au desfăşurat activitatea 3 membri ai PNR (Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr) şi 3 ai social-democraţilor (Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini).
În cursul lunii noiembrie a avut loc un amplu proces de înfiinţare a consiliilor (sfaturilor) naţionale române pe întreg teritoriul Transilvaniei, paralel cu organizarea gărzilor naţionale militare, organe menite să introducă şi să protejeze noua administraţie românească din provincie. Deosebit de importantă pentru evoluţia evenimentelor a fost şedinţa din 9 noiembrie a celor 6 membri ai CNRC, unde s-a pus problema preluării de către CNRC a întregii administraţii pe teritoriul locuit de românii din Ungaria şi Transilvania. La propunerea lui V. Goldiş de a se adresa în acest sens un memorandum guvernului maghiar la care acesta să răspundă în termen de 15 zile, Enea Grapini şi ceilalţi doi social-democraţi au replicat că „s-a terminat cu epoca memorandumurilor” şi că românii fiind stăpâni pe situaţie trebuie să vorbească „de la egal la egal. Noi trebuie să adresăm o notă ultimativă” şi „în termen de 48 de ore să avem răspunsul la nota ultimativă”.
Consecinţa acestei note ultimative a fost desfăşurarea la Arad în 13-14 noiembrie 1918 a unor tratative româno-ungare, derulate după toate regulile diplomatice între parteneri egali, respectiv între CNRC şi guvernul revoluţionar maghiar. La sfârşitul acestor negocieri, CNRC şi-a afirmat dorinţa fără echivoc, aceea de a lăsa românilor să-şi decidă singuri soarta, în numele principiului şi dreptului la autodeterminare naţională. Poziţia social-democraţilor români a fost atât la Arad, cât şi câteva zile mai târziu la Budapesta, foarte fermă, în sensul necesităţii recunoaşterii dreptului naţiunii române majoritare în Transilvania de a-şi decide apartenenţa statală. La 16 noiembrie 1918, în faţa membrilor Comitetului Central al PSDU, Ion Flueraş a declarat fără nicio rezervă că „poporul român a suferit prea mult de la stăpânitorii imperiului pentru ca să mai poată fi oprit din calea realizării visului său de unire şi că socialiştii nu pot şi nici nu vor să-l împiedice, nici să-l lase sub stăpânirea acelora care l-au înrobit în trecut. Ei se vor situa în fruntea poporului, ca să-l conducă pe calea cea mai bună posibilă, până la înfăptuirea eliberării”.
În ciuda eforturilor persuasive ale socialiştilor maghiari de a-i convinge că Transilvania trebuie să rămână în cadrul Republicii Ungare, Ion Flueraş şi alţi lideri ai Secţiei Române a PSDU au rămas consecvenţi tezei că doar poporul român este în măsură să decidă asupra viitorului său printr-o adunare naţională reprezentativă. Desigur că social-democraţii români transilvăneni aveau rezerve în a accepta unirea cu România în mod necondiţionat, deoarece ei blamau regimul politic burghez din Vechiul Regat care se făcuse vinovat de reprimarea răscoalelor ţărăneşti la 1907, a multor mişcări revendicative muncitoreşti şi care era încă departe de a asigura un regim cu adevărat democratic (politic dar şi economico-social) în ţară. De aceea, până la proclamarea efectivă a Unirii la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, social-democraţii au susţinut cu consecvenţă ideea menţinerii unei autonomii provizorii pentru Transilvania, până când se vor regăsi toate condiţiile asigurării unui regim pe deplin democratic în statul român unitar. Poziţia acestora trebuie interpretată corect ţinând cont de convingerile lor politice, dar şi de maturitatea lor fiindca au pus pe primul plan naţionalul, implicându-se cu responsabilitate în pregătirea Unirii.
După eşuarea tratativelor de la Arad dintre CNRC şi delegaţia guvernului maghiar, pregătirile pentru unire au intrat în linie dreaptă. La 16 noiembrie, CNRC a dat publicităţii manifestul „Către popoarele lumii” prin care se aducea la cunoştinţa opiniei publice din întreaga lume intenţia naţiunii române de a înfiinţa pe teritoriul pe care locuia „statul său liber şi independent”. Apoi, la 20 noiembrie, a fost lansat apelul pentru convocarea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, în ziua de duminică, 1 decembrie 1918. Alegerea delegaţilor pe plan local s-a realizat în cadrul unor adunări populare, fiind aleşi reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale (profesori, învăţători, preoţi, ţărani, funcţionari, avocaţi, studenţi, militari etc.), care urmau să prezinte adeziunea la unirea cu România a locuitorilor din mii de localităţi de pe cuprinsul întregii Transilvanii, a delegaţilor unor organizaţii politice, societăţi şi instituţii bisericeşti, culturale, profesionale etc. În zilele care au urmat, între social-democraţii din componenţa CNRC şi fruntaşii PNR au existat mai multe dispute privind conţinutul Rezoluţiei de unire, între problemele sensibile discutate fiind cele legate de precizarea numelui structurii politico-statale cu care se unea Transilvania (social-democraţii au solicitat ca să fie trecută unirea cu România şi nu cu „Regatul Român” cum dorea PNR, deoarece „regatul poate fi trecător, dar România este veşnică”, apoi menţinerea autonomiei provinciei era limitată până la întrunirea Adunării Constituante aleasă pe baza votului universal etc.). Multe din punctele democratice din Rezoluţia de Unire au fost incluse ca urmare a poziţiei ferme a social-democraţilor ce intrau în componenţa CNRC, ne referim la prevederile privind reforma agrară radicală, asigurarea de drepturi şi avantaje pentru muncitori precum în ţările avansate din Apus ş.a.m.d.
La Alba-Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, cei 1.228 de delegaţi/deputaţi, de drept sau aleşi (între care şi 180 de delegaţi ai social-democraţiei româneşti transilvănene care număra peste 70.000 de muncitori organizaţi), au hotărât unirea pe vecie a Transilvaniei cu România. Ion Flueraş a fost ales vicepreşedinte al Adunării. Rezoluţia de Unire (o veritabilă sinteză între programul naţional şi cel social, între unirea necondiţionată şi cea condiţionată), citită de Vasile Goldiş, a fost votată în unanimitate de delegaţi, apoi decizia de unire cu România a fost primită cu un deosebit entuziasm de cei peste 100.000 de români prezenţi la Alba-Iulia. Maniera democratică în care s-a hotărât unirea, participarea masivă a populaţiei de pe întregul teritoriul unit cu România, conferă astfel o notă de specificitate istoriei românilor în anul 1918.
Redăm în continuare cele mai semnificative articole din Rezoluţia de Unire, pentru a evidenţia caracterul naţional dar şi profund democratic al acestui act la definitivarea căruia şi-au dat concursul în egală măsură atât fruntaşii PNR cât şi social-democraţii din cadrul Secţiei Române a PSDU:
În lunile august şi septembrie ale anului 1918, devenise evident faptul că monarhia austro-ungară urma să se dezintegreze la sfârşitul războiului, a cărui iminenţă era vizibilă pentru toţi observatorii atenţi ai evoluţiilor politico-militare şi socio-economice. În acest context istoric din toamna anului 1918, solidaritatea naţională a funcţionat impecabil şi la cel mai înalt nivel, prin înţelegerea între liderii PNR şi cei ai Comitetului Central al Secţiei Române a PSDU. Încă de la sfârşitul lunii septembrie, social-democraţii au luat în discuţie foarte serios problema colaborării operative cu liderii PNR în vederea organizării luptei de emancipare naţională a românilor din Transilvania. Pentru a tatona poziţia fruntaşilor PNR în legătură cu o colaborare pe bază de deplină egalitate cu social-democraţii, Enea Grapini a fost trimis la 6 octombrie să se întâlnească cu unii deputaţi ai PNR aflaţi în capitala Ungariei. La întâlnirea cu Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr şi Ştefan Cicio-Pop, Enea Grapini a lansat invitaţia social-democraţilor de a-şi uni forţele în perioada următoare. Propunerea acestuia a fost primită fără rezerve, iar la Oradea, la 12 octombrie 1918, Conferinţa Comitetului Executiv al PNR a adoptat nu numai o Declaraţie prin care se exprima dorinţa naţiunii române din Ungaria şi Ardeal de a-şi hotărî soarta în urma unei mari adunări naţionale (document prezentat în discursul lui Al. Vaida-Voevod în parlamentul de la Budapesta, în ziua de 18 octombrie 1918), ci şi o rezoluţie care oficializa reluarea legăturilor de colaborare cu social-democraţii români transilvăneni.
Din însărcinarea Comitetului Central al Secţiei Române a PSDU, o delegaţie formată din Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini şi Ion Mihuţ s-a întâlnit la 28 octombrie 1918 cu deputaţii PNR din parlamentul de la Budapesta şi au decis constituirea pe bază de paritate a unui organism care să coordoneze lupta de emancipare naţională a românilor din Ungaria. În componenţa Consiliului Naţional Român Central (CNRC) format, după cei mai mulţi specialişti, în noaptea de 30 spre 31 octombrie la Budapesta, au intrat şase reprezentanţi ai PNR (Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Aurel Lazăr) şi şase ai Secţiei Române a PSDU (Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu, Tiron Albani, Iosif Renoiu), organismul politic proaspăt creat fiind condus de Ştefan Cicio-Pop. La începutul lunii noiembrie, CNRC şi-a mutat sediul la Arad, în casa fruntaşului PNR Ştefan Cicio-Pop, devenind un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei. Pentru a avea eficienţă maximă, s-a decis ca doar câte 3 reprezentanţi ai celor două partide să rămână în Arad, ceilalţi urmând să activeze pe teren, în diferite zone ale Transilvaniei. Astfel, la Arad, în casa lui Ştefan Cicio-Pop şi-au desfăşurat activitatea 3 membri ai PNR (Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr) şi 3 ai social-democraţilor (Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini).
În cursul lunii noiembrie a avut loc un amplu proces de înfiinţare a consiliilor (sfaturilor) naţionale române pe întreg teritoriul Transilvaniei, paralel cu organizarea gărzilor naţionale militare, organe menite să introducă şi să protejeze noua administraţie românească din provincie. Deosebit de importantă pentru evoluţia evenimentelor a fost şedinţa din 9 noiembrie a celor 6 membri ai CNRC, unde s-a pus problema preluării de către CNRC a întregii administraţii pe teritoriul locuit de românii din Ungaria şi Transilvania. La propunerea lui V. Goldiş de a se adresa în acest sens un memorandum guvernului maghiar la care acesta să răspundă în termen de 15 zile, Enea Grapini şi ceilalţi doi social-democraţi au replicat că „s-a terminat cu epoca memorandumurilor” şi că românii fiind stăpâni pe situaţie trebuie să vorbească „de la egal la egal. Noi trebuie să adresăm o notă ultimativă” şi „în termen de 48 de ore să avem răspunsul la nota ultimativă”.
Consecinţa acestei note ultimative a fost desfăşurarea la Arad în 13-14 noiembrie 1918 a unor tratative româno-ungare, derulate după toate regulile diplomatice între parteneri egali, respectiv între CNRC şi guvernul revoluţionar maghiar. La sfârşitul acestor negocieri, CNRC şi-a afirmat dorinţa fără echivoc, aceea de a lăsa românilor să-şi decidă singuri soarta, în numele principiului şi dreptului la autodeterminare naţională. Poziţia social-democraţilor români a fost atât la Arad, cât şi câteva zile mai târziu la Budapesta, foarte fermă, în sensul necesităţii recunoaşterii dreptului naţiunii române majoritare în Transilvania de a-şi decide apartenenţa statală. La 16 noiembrie 1918, în faţa membrilor Comitetului Central al PSDU, Ion Flueraş a declarat fără nicio rezervă că „poporul român a suferit prea mult de la stăpânitorii imperiului pentru ca să mai poată fi oprit din calea realizării visului său de unire şi că socialiştii nu pot şi nici nu vor să-l împiedice, nici să-l lase sub stăpânirea acelora care l-au înrobit în trecut. Ei se vor situa în fruntea poporului, ca să-l conducă pe calea cea mai bună posibilă, până la înfăptuirea eliberării”.În ciuda eforturilor persuasive ale socialiştilor maghiari de a-i convinge că Transilvania trebuie să rămână în cadrul Republicii Ungare, Ion Flueraş şi alţi lideri ai Secţiei Române a PSDU au rămas consecvenţi tezei că doar poporul român este în măsură să decidă asupra viitorului său printr-o adunare naţională reprezentativă. Desigur că social-democraţii români transilvăneni aveau rezerve în a accepta unirea cu România în mod necondiţionat, deoarece ei blamau regimul politic burghez din Vechiul Regat care se făcuse vinovat de reprimarea răscoalelor ţărăneşti la 1907, a multor mişcări revendicative muncitoreşti şi care era încă departe de a asigura un regim cu adevărat democratic (politic dar şi economico-social) în ţară. De aceea, până la proclamarea efectivă a Unirii la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, social-democraţii au susţinut cu consecvenţă ideea menţinerii unei autonomii provizorii pentru Transilvania, până când se vor regăsi toate condiţiile asigurării unui regim pe deplin democratic în statul român unitar. Poziţia acestora trebuie interpretată corect ţinând cont de convingerile lor politice, dar şi de maturitatea lor fiindca au pus pe primul plan naţionalul, implicându-se cu responsabilitate în pregătirea Unirii.
După eşuarea tratativelor de la Arad dintre CNRC şi delegaţia guvernului maghiar, pregătirile pentru unire au intrat în linie dreaptă. La 16 noiembrie, CNRC a dat publicităţii manifestul „Către popoarele lumii” prin care se aducea la cunoştinţa opiniei publice din întreaga lume intenţia naţiunii române de a înfiinţa pe teritoriul pe care locuia „statul său liber şi independent”. Apoi, la 20 noiembrie, a fost lansat apelul pentru convocarea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, în ziua de duminică, 1 decembrie 1918. Alegerea delegaţilor pe plan local s-a realizat în cadrul unor adunări populare, fiind aleşi reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale (profesori, învăţători, preoţi, ţărani, funcţionari, avocaţi, studenţi, militari etc.), care urmau să prezinte adeziunea la unirea cu România a locuitorilor din mii de localităţi de pe cuprinsul întregii Transilvanii, a delegaţilor unor organizaţii politice, societăţi şi instituţii bisericeşti, culturale, profesionale etc. În zilele care au urmat, între social-democraţii din componenţa CNRC şi fruntaşii PNR au existat mai multe dispute privind conţinutul Rezoluţiei de unire, între problemele sensibile discutate fiind cele legate de precizarea numelui structurii politico-statale cu care se unea Transilvania (social-democraţii au solicitat ca să fie trecută unirea cu România şi nu cu „Regatul Român” cum dorea PNR, deoarece „regatul poate fi trecător, dar România este veşnică”, apoi menţinerea autonomiei provinciei era limitată până la întrunirea Adunării Constituante aleasă pe baza votului universal etc.). Multe din punctele democratice din Rezoluţia de Unire au fost incluse ca urmare a poziţiei ferme a social-democraţilor ce intrau în componenţa CNRC, ne referim la prevederile privind reforma agrară radicală, asigurarea de drepturi şi avantaje pentru muncitori precum în ţările avansate din Apus ş.a.m.d.
La Alba-Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, cei 1.228 de delegaţi/deputaţi, de drept sau aleşi (între care şi 180 de delegaţi ai social-democraţiei româneşti transilvănene care număra peste 70.000 de muncitori organizaţi), au hotărât unirea pe vecie a Transilvaniei cu România. Ion Flueraş a fost ales vicepreşedinte al Adunării. Rezoluţia de Unire (o veritabilă sinteză între programul naţional şi cel social, între unirea necondiţionată şi cea condiţionată), citită de Vasile Goldiş, a fost votată în unanimitate de delegaţi, apoi decizia de unire cu România a fost primită cu un deosebit entuziasm de cei peste 100.000 de români prezenţi la Alba-Iulia. Maniera democratică în care s-a hotărât unirea, participarea masivă a populaţiei de pe întregul teritoriul unit cu România, conferă astfel o notă de specificitate istoriei românilor în anul 1918.
Redăm în continuare cele mai semnificative articole din Rezoluţia de Unire, pentru a evidenţia caracterul naţional dar şi profund democratic al acestui act la definitivarea căruia şi-au dat concursul în egală măsură atât fruntaşii PNR cât şi social-democraţii din cadrul Secţiei Române a PSDU:
„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie – 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România...
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională, pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât, cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Naţională dă expresiune dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale...”.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională, pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât, cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Naţională dă expresiune dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale...”.
Din păcate, deşi social-democraţii români au fost direct implicaţi în conducerea Transilvaniei prin CNRC în cursul lunii noiembrie, organizând în colaborare cu PNR Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, după proclamarea unirii Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918, ei au fost treptat marginalizaţi şi li s-a rezervat un loc modest în perioada următoare în procesul de integrare a provinciei în statul român. Astfel, în Consiliul Dirigent format la 2 decembrie 1918 la Alba Iulia, un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei unite compus din 15 membri, doar Ion Flueraş a fost ales membru (am putea spune „ministru”) la Resortul Ocrotiri Sociale şi Igienă, iar Iosif Jumanca la Industrie, desfăşurând o activitate laborioasă. Tot la 1 decembrie 1918, s-a decis ca sediul Secţiei Române din cadrul PSDU să se mute de la Budapesta la Sibiu, schimbându-şi şi denumirea în aceea de Partidul Social Democrat din Ardeal şi Banat.
După ce o delegaţie în frunte cu Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, Miron Cristea, Iuliu Hossu, s-a deplasat la Bucureşti, pentru a prezenta regelui Ferdinand şi guvernului actul unirii, un Decret-lege publicat în Monitorul Oficial din 13/26 decembrie 1918, consfinţea actul memorabil de la Alba-Iulia: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României”. Foarte dificile au fost tratativele de la Conferinţa Păcii de la Paris pentru Tratatul cu Ungaria, ţară care nu recunoştea şi nu accepta Hotărârea de la Alba-Iulia şi nici concluziile experţilor internaţionali privind fixarea graniţei. Prezenţa şi activitatea politico-diplomatică a lui Ion Flueraş la Paris a fost apreciată inclusiv de Alexandru Vaida-Voevod, cel care a preluat de la Ion I. C. Brătianu conducerea delegaţiei României la tratativele de pace. Finalmente, la 4 iunie 1920, delegaţii României, dr. I. Cantacuzino şi N. Titulescu, semnau la Trianon Tratatul cu Ungaria, prin care era recunoscută unirea de la Alba-Iulia, eveniment la care au luat parte şi reprezentanţi ai social-democraţilor ardeleni. Concluzionând în legătură cu evoluţia ideologică şi organizatorică a social-democraţilor români în primele două decenii ale secolului XX, trebuie spus, aşa cum a arătat şi distinsul istoric american Heith Hitchins, că poziţia lor „de a sprijini unirea Transilvaniei cu România s-a dovedit a fi fost decisivă, deoarece a conferit respect socialismului la un popor care ajungea în sfârşit să-şi împlinească ţelurile naţionale. Prin acest act ei au refuzat să rupă socialismul de cele mai adânci aspiraţii ale neamului lor. În consecinţă, între cele două războaie mondiale, ei au fost în măsură să influenţeze mişcarea muncitorească din România Mare într-un fel diferit de cel al Partidului Comunist, care a rămas pe poziţia rigidă a internaţionalismului”.
După ce o delegaţie în frunte cu Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, Miron Cristea, Iuliu Hossu, s-a deplasat la Bucureşti, pentru a prezenta regelui Ferdinand şi guvernului actul unirii, un Decret-lege publicat în Monitorul Oficial din 13/26 decembrie 1918, consfinţea actul memorabil de la Alba-Iulia: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României”. Foarte dificile au fost tratativele de la Conferinţa Păcii de la Paris pentru Tratatul cu Ungaria, ţară care nu recunoştea şi nu accepta Hotărârea de la Alba-Iulia şi nici concluziile experţilor internaţionali privind fixarea graniţei. Prezenţa şi activitatea politico-diplomatică a lui Ion Flueraş la Paris a fost apreciată inclusiv de Alexandru Vaida-Voevod, cel care a preluat de la Ion I. C. Brătianu conducerea delegaţiei României la tratativele de pace. Finalmente, la 4 iunie 1920, delegaţii României, dr. I. Cantacuzino şi N. Titulescu, semnau la Trianon Tratatul cu Ungaria, prin care era recunoscută unirea de la Alba-Iulia, eveniment la care au luat parte şi reprezentanţi ai social-democraţilor ardeleni. Concluzionând în legătură cu evoluţia ideologică şi organizatorică a social-democraţilor români în primele două decenii ale secolului XX, trebuie spus, aşa cum a arătat şi distinsul istoric american Heith Hitchins, că poziţia lor „de a sprijini unirea Transilvaniei cu România s-a dovedit a fi fost decisivă, deoarece a conferit respect socialismului la un popor care ajungea în sfârşit să-şi împlinească ţelurile naţionale. Prin acest act ei au refuzat să rupă socialismul de cele mai adânci aspiraţii ale neamului lor. În consecinţă, între cele două războaie mondiale, ei au fost în măsură să influenţeze mişcarea muncitorească din România Mare într-un fel diferit de cel al Partidului Comunist, care a rămas pe poziţia rigidă a internaţionalismului”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu