Premierii ardeleni – câteva paradoxuri istorice

Tot mai mult se vorbeşte în aceste zile pe malurile Dâmboviţei că s-a spulberat mitul politicianului ardelean providenţial, caracterizat de hărnicie, onestitate, responsabilitate etc. Atari caracterizări receptate de mine în ultima vreme atât în mod direct, în conversaţiile cu prietenii mei „mitici”, cât şi din numeoasele talk-showu-ri care ne invadează existenţa la mai toate televiziunile accesibile, mi-au creat un sentiment de disconfort. Evident că m-au intrigat asemenea aprecieri, fiindcă subiectiv fiind dar şi analizând la rece, obiectiv, prestaţia exemplară a tripletei de miniştri pesedişti din perioada 2000-2004 (Ioan Rus-Vasile Puşcaş-Vasile Dâncu), nu poţi să rămâi impasibil la acest gen de răutăţi. Trecând peste reacţia emoţională imediată, am încercat să găsesc explicaţii plauzibile la fenomenul în cauză, mai ales că în actualul guvern Boc, 7 din cei 16 miniştri sunt transilvăneni (ceea ce este după ştiinţa mea unicat în viaţa politică a României, respectiv ca aproape 44% din cabinet să provină din Transilvania)!
Inevitabil, în primul rând datorită formaţiei mele istorice, am căutat explicaţii în istorie, oprindu-mă în primul rând la ardelenii care au deţinut înalta demnitate de premier, mai ales că peste circa o lună se împlinesc 90 de ani de la demisia primului guvern al României Mari condus de un ardelean (Alexandru Vaida-Voevod). Să vedem însă care au fost ardelenii care au accedat la această demnitate în ultimele nouă decenii: Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919-13 martie 1920; 6 iunie 1932-20 octombrie 1932; 14 ianuarie 1933-14 noiembrie 1933); Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930; 20 octombrie 1932-14 ianuarie 1933); Octavian Goga (28 decembrie 1937-10 februarie 1938); Miron Cristea (10 februarie 1938-6 martie 1939); Petru Groza (6 martie 1945-2 iunie 1952) şi firesc Emil Boc, premier în mai multe cabinete începând cu 22 decembrie 2008.
Ce au în comun sau ce-i desparte pe aceşti 6 ardeleni care au influenţat mai mult sau mai puţin timp destinul României? Înainte de toate 4 dintre ei sunt jurişti, unul poet (Octavian Goga) iar celălalt înalt prelat (Miron Cristea). Niciunul dintre ei nu a reuşit să se menţină în fotoliul de premier mai mult de 2 ani (excepţie Petru Groza, dar şi perioada respectivă a fost una excepţională, de instaurare şi consolidare a regimului comunist), rămânând în continuare să vedem cât de lung va fi mandatul actualului premier! Apoi, toţi au guvernat ţara în momente extrem de dificile din punct de vedere al relaţiilor internaţionale sau al crizelor multiple (economico-sociale, politice) la care a trebuit să facă faţă România. Alexandru Vaida-Voevod a fost nevoit să lupte la Conferinţa de Pace de la Paris prin toate mijloacele (inclusiv intrarea în masonerie) pentru a obţine recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, iar situaţia internă a ţării după război era una deosebit de grea. Iuliu Maniu a preluat frâiele guvernării în noiembrie 1928, din anul următor însă a început marea criză economică mondială care a durat până în 1933. Octavian Goga şi Miron Cristea au devenit premieri într-un context dominat de ascensiunea dreptei şi instaurarea regimului autoritar de către regele Carol al II-lea. Petru Groza a preluat conducerea guvernului la presiunea accentuată a Moscovei asupra regelui Mihai, guvernarea acestuia, deşi una foarte longevivă, s-a aflat sub semnul comunizării ţării şoi aservirii ei complete faţă de URSS. Emil Boc nu a venit nici el la Palatul Victoria într-un moment prielnic, ţara intrând rapid în recesiune şi apoi în criza economică mondială. Nu vreau să acord circumstanţe atenuante premierilor ardeleni, însă toţi au avut neşansa unui cadru politic şi economico-social ostil, atât pe plan intern cât şi extern, toţi au avut de luat decizii controversate care au angajat şi chiar subjugat ţara din anumite aspecte politice sau economice (uneori, ca în cazul lui Groza, cele două s-au suprapus). Ghinion, întâmplare sau blestem, 4 premieri ardeleni au venit la Bucureşti să conducă ţara după guvernări liberale (Vaida-Voevod după I.I.C. Brătianu, Maniu după V. Brătianu, Goga după Gh. Tătărescu, Boc după C.P. Tăriceanu), care deşi unele au fost în general catalogate drept guvernări de succes, nu au reuşit să lase moştenire premierilor ardeleni o ţară cu o economie stabilă şi cu rezerve consistente care să atenueze efectele devastatoare ale crizelor care ne-au afectat.
Din păcate, opinia publică din România nu are astăzi o foarte mare încredere în cabinetul condus de Emil Boc. Tot atât de adevărat este şi faptul că „binevoitorii” premierului asociază mai mult decât este necesar şi firesc provenienţa cultural-geografică a juristului Emil Boc de dificultăţile prezentului, de ezitările şi uneori eşecurile guvernării. De aici însă şi până la compromiterea in integrum a spiritului pe care Transilvania la reprezentat şi cred, continuă să îl reprezinte (fiind receptat ca atare încă de conaţionalii noştri de peste munţi) este un drum lung şi nu trebuie să ne lăsăm tentaţi de reducţiunea unui fals silogism.

Egali...inegali

În aceste zile s-a mediatizat poate excesiv problema impozitării drepturilor de autor şi reţinerea sumelor cuvenite pentru CAS şi pensii pentru câştigurile obţinute de actori şi cântăreţi. Am înţeles recent că şi fotbaliştii sunt plătiţi şi impozitaţi într-o manieră asemănătoare. Cu riscul de a deveni impopular pentru aceste categorii profesionale, trebuie să mărturisesc că măsura (sau intenţia deocamdată) a autorităţilor vine să repare o nedreptate flagrantă pentru alte categorii profesionale. Bunăoară, cercetătorii. Pentru a fi mai explicit, să spunem că din 10 lei câştigaţi prin contract de prestări servicii de un actor, cântăreţ sau fotbalist, acesta plăteşte fiscului 1,5 – 2 lei şi rămâne în mână cu 8 lei. Eu (şi la fel ca mine alte mii de cercetători sau universitari care au câştigat granturi în cercetare) dintr-un contract de cercetare ştiinţifică de 10 lei plătesc fiscului şi universităţii prin care derulez contractul 5,5 lei şi rămân în mână cu 4,5 lei. Nu mi se pare corect ca doar cei care intră în sfera divertismentului să fie privilegiaţi de fisc în România, sau mai bine zis nu e echitabil ca persoanele care prin cercetările lor aduc inovaţii utile societăţii să fie jumuliţi, iar alţii nu. Se ştie bine că nume celebre în sport sau artele dramatice (tenismena Steffi Graf, regizorul Carlo Ponti ş.a.) au avut mari probleme cu fiscul încercând să facă evaziune fiscală, tocmai fiindcă impozitele pe sumele câştigate erau destul de mari. La noi, este invers. Din păcate autorităţile nu au pregătit corespunzător la nivelul comunicării această măsură, şi nici nu au extins-o încă şi la sportivi, mai ales în fotbal, unde se rulează sume imense şi se „trag” grele ţepe fiscului. Poate că acum, cu actori şi cântăreţi pe posturi de consilieri la Ministerul Finanţelor (sper să vedem rapid vreun consilier venind şi din arenă!!!) se va putea explica mai bine sensul iniţiativelor fiscale pe care guvernanţii intenţionează să le introducă.

Neofanariotism?

Ceea ce se întâmplă în România zilelor noastre şi mai cu seamă ceea ce se discută în aceste zile în „laboratoarele” financiare de la Palatul Victoria mă face să mă gândesc, inevitabil, aceasta mai cu seamă datorită formaţiei mele profesionale, la o epocă de tristă amintire din istoria naţională, perioada cuprinsă între începutul secolului al XVIII-lea şi Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Toată lumea cunoaşte că această secvenţă cronologică este catalogată drept epoca fanariotă. Prin ce se caracteriza, pe scurt, această perioadă nefericită din istoria românilor, în care s-au abătut asupra noastră o grămadă de rele, printre care şi primele rapturi teritoriale care ne marchează şi astăzi (Bucovina, Basarabia)?
În primul rând, acest secol fanariot a fost marcat de o mare instabilitate politică, la nivelul puterii centrale fiind documentată o foarte mare mobilitate a domnilor. Au fost caracteristice în acest timp domnii foarte scurte, puţini principi fanarioţi ajungând să adune 2 ani de domnie neîntreruptă. Ce se întâmplă astăzi ne aduce aminte de acele vremuri. Lăsându-l la o parte pe preşedintele ţării, în ultimul an am avut mai multe guverne (reale şi virtuale), analiştii vorbind de 4 guverne Boc (oare câte vor mai fi în viitorii ani?).
În al doilea rând, este proverbială creşterea explozivă a taxelor şi birurilor impuse de domnii fanarioţi care odată ajunşi în Moldova sau Ţara Românească trebuiau să-şi scoată rapid investiţia făcută atunci când şi-au cumpărat de la sultan tronul. De aici creşterea continuă a fiscalităţii şi inventarea a noi şi noi biruri, unele mai aberante ca altele. Azi parcă se repetă absurditatea, se preconizează taxe pe hamburgeri şi mâncarea de tip fast food, însă nu am auzit pe nimeni vorbind de educaţia copiilor şi adulţilor, singura în măsură să elimine alimentaţia necorespunzătoare şi nicidecum creşterea fiscalităţii care va genera creşterea preţurilor acestor produse. Se preconizează o taxă pe averile mari, consistente, aici intrând cei care au peste 2 maşini. Mă voi trezi că fac parte, fără să ştiu, din categoria bogaţilor ţării (cu o avere în care figurează un apartament de 2 camere, nişte economii plasate într-un depozit bancar de 20.000 de lei dar şi credite bancare angajate de 40.000 lei, însă sunt bogat fiindcă am trei maşini: o Dacie din 1996 şi două Hyundai din 2006 şi 2008 care toate nu depăşesc ca valoare 20.000 de Euro!!!), şi fiindcă fac parte din tagma bogaţilor României, voi plăti biruri grele după cum preconizează vistiernicii „neofanarioţi”. Aceasta în timp ce adevăraţii îmbogăţiţi ai tranziţiei au în declaraţia de avere cel mult 1-2 maşini, şi acestea de regulă mai vechi şi ieftine, fiindcă maşinile cu care umblă, cele mai multe de zeci de mii sau chiar sute de mii de Euro, împreună cu vilele şi casele de vacanţă, sunt pe firme, iar ei sunt „săraci” sau cel mult cu o declaraţie de avere modestă! Aşa s-a întâmplat şi pe vremea fanarioţilor, tot cei mulţi, de la talpa ţării, au dus greul plătind statului biruri peste biruri!
În al treilea rând, dacă analizăm cu atenţie epoca fanariotă, o oarecare modernizare a fost preconizată a se produce, unul dintre cei mai luminaţi domnitori fanarioţi, Constantin Mavrocordat, introducând reforme care au ţintit spre o veritabilă transformare a structurilor socio-economice din Principate. Dar cu o floare nu s-a făcut primăvară, după cum şi astăzi, atât de clamata reformă a instituţiilor statului şi a societăţii româneşti rămâne mai mult un deziderat decât un program realist, bine articulat. Conducerea Ţării Româneşti şi a Moldovei se făcea pe vremea fanarioţilor de la Constantinopol, domnii trimişi la Bucureşti şi la Iaşi îndeplineau punctual poruncile/politica sultanului, azi România este condusă/controlată mai mult de FMI, BERD, Comisia Europeană etc.
Am mai putea găsi suficiente alte termene de comparaţie, dar ne oprim aici. Ar fi prea dureros să învârtim cuţitul în rană, fiindcă oricum guvernanţii pun sare pe ea! Sperăm doar că nu va fi nevoie de o nouă revoluţie, a unui alt Tudor din Vladimiri pentru a scăpa ţara de „neofanarioţi” şi a relua/demara procesul de modernizare a României. Istoria se repetă din păcate, dar cu alte personaje...

O (altă) şansă ratată

Aproape că nu-mi vine să cred ceea ce s-a întâmplat duminică 6 decembrie în Transilvania. Pot găsi scuze eventual în oraşul Sibiu în sensul că sibienii au votat cum au votat pentru că nu au vrut să-şi piardă primarul gospodar. Dar în restul provinciei, ce au făcut ardelenii, bănăţenii, crişenii, maramureşenii care îşi arogă cu emfază uneori o oarecare superioritate şi înţelepciune faţă de regăţeni? De ce nu l-au votat pe ardeleanul Klaus Johannis care a făcut dovada faptului că este un bun gospodar mai mult decât un mandat, cât a avut la îndemână primarul-premier Emil Boc! De ce au refuzat ardelenii perspectiva clară de a avea un alt premier ardelean, fiindcă este limpede că actualul premier demis Emil Boc nu va mai fi la Palatul Victoria pentru mult timp? S-au lăsat aburiţi de minciuni şi promisiuni deşarte ori au votat ardelenii conştient împotriva propriului interes?
Am auzit de multe ori înainte şi după 6 decembrie că Mircea Geoană ar fi un preşedinte slab, că nu are forţa şi tăria lui Traian Băsescu. Nu discut aici această afirmaţie. Cu atât mai mult nu i-am înţeles pe aceştia de ce nu l-au votat pe Mircea Geoană, presupunând că este aşa cum îl caracterizează, fiindcă deciziile majore care ne privesc viaţa de zi cu zi le ia guvernul, ori un preşedinte slab, nejucător, nu l-ar fi putut domina pe un premier puternic cum este Klaus Johannis, iar deciziile executivului nu le-ar fi luat premierul de capul lui, ci împreună cu echipa sa, după îndelungi analize şi proiecţii.
Nu ştiu cum va arăta viitorul guvern şi nici cine îl va conduce. Ştiu însă fără să am dovezi palpabile că de pierdut am pierdut nu doar ardelenii, ci toţii cetăţenii României că nu îl avem până la Crăciun premier pe Klaus Johannis. Acesta a demonstrat în ultimele zile că are caracter, aşa cum ne-am fi aşteptat dealtfel de la un reprezentant al minorităţii germane. România a avut o şansă enormă de a beneficia cu Klaus Johannis premier de un imens capital de simpatie nu numai în Germania şi Austria, ci şi în restul Europei. Ce ar fi însemnat aceasta pentru o Românie răvăşită de criză îi las pe cititorii mei să aprecieze. S-ar fi putut repeta istoria din primele săptămâni de după Revoluţia din decembrie 1989, până la prima mineriadă, când ţara noastră s-a bucurat de multă simpatie şi sprijin în cercurile internaţionale. Apoi, un premier german ar fi putut aduce în Palatul Victoria şi în fruntea ţării un alt stil de muncă, unul saxon, care înseamnă în primul rând ordine, fermitate, respectul faţă de lege, planificare riguroasă etc. Ar fi putut da numeroşilor cetăţeni oneşti din această ţară oropsită o şansă la schimbare şi o nouă modernizare. Nu s-ar fi schimbat lucrurile vizibil imediat, fiindcă răul este prea mare. Dar am fi avut o altă luminiţă la capătul tunelului. Cel puţin câteva milioane de cetăţeni am fi avut o motivaţie solidă pentru a accepta senini noi curbe de sacrificiu şi le-am fi acceptat mai uşor ştiind că banii care ni s-ar fi reţinut câteva luni nu ar mai fi fost irosiţi pentru perdele, scene sau concerte inutile la malul mării...Dar poate ca in viitorul nu prea indepartat (sa zicem ca un Mos Craciun 2009 isi va arata totusi fata spre romani) sa ni se arate intr-un alt fel o varianta "saxona" care sa ne acorde o noua sansa...

După 20 de ani

Silviu Brucan profeţea la începuturile anilor 90 că România are nevoie de două decenii pentru a scăpa de moştenirea comunismului şi a deveni o democraţie funcţională. Cu siguranţă că majoritatea românilor am fost indignaţi de acea profeţie, fără să-i bănuim atunci tragismul care avea să însoţească şi să acopere uneori aceşti ultimi douăzeci de ani din existenţa noastră. Nu ştiu câtă inspiraţie sau informaţie era în previziunea lui Brucan (sau poate l-o fi cunoscut bine pe Tudor Muşatescu!), dar cele două decenii de tranziţie de la dictatură la democraţie au fost marcate decisiv la nivelul conducerii ţării de nume (...escu)care invariabil au avut, mai multă sau mai puţină legătură (vizibilă) cu trecutul comunist: Iliescu, Constantinescu, din nou Iliescu şi apoi Băsescu. Să fie o simplă coincidenţă, să fie ceva mai mult de atât? Cert este că majoritatea populaţiei României nu este deloc mulţumită acum, la 2 decenii de la revoluţia din decembrie 1989 de felul în care au evoluat lucrurile la noi. De vină pentru această situaţie sunt în primul rând cei trei Escu, cei care în fruntea României fiind nu au reuşit să găsească soluţiile potrivite pentru ca şi ţara noastră să aibă un alt parcurs, dacă nu precum cel al Sloveniei, Poloniei sau Cehiei, măcar precum cel al Ungariei, Slovaciei, Letoniei etc. Ne aflăm acum, în prag de decembrie 2009, la o răscruce. Putem continua cu un (acelaşi) Escu, într-o manieră asemănătoare scrisului ironico-satiric al lui Tudor Muşatescu, sau putem rupe vraja lui Escu şi să alegem altceva. Nu cred că lucrurile se vor îndrepta imediat, fiindcă răul este prea adânc, dar cel puţin putem spera la altceva, la un nou început...Şi numai pentru atât, pentru şansa unei speranţe, merită să încercăm să scăpăm de blestemul lui Escu...

Delapidare sau mită electorală

Am văzut recent pe mai multe posturi de televiziune imagini cu zeci de persoane care se înghesuiau într-o curte privată din Bucureşti, situată în sectorul 2, pentru a primi gratuit făină şi zahăr. Evident, doamna care le împărţea nu pierdea ocazia să-i îndemne pe beneficiarii darurilor în natură să nu uite că trebuie să voteze pentru referendum şi ... partidul aflat la putere, mai ales că pe uşa garajului unde se aflau depozitate alimentele era postată poza actualului preşedinte. Discuţiile din presă au arătat că zahărul şi făina proveneau din ajutoarele primite din fondurile europene de solidaritate, pentru a fi împărţite celor cu venituri modeste. Ziariştii, interogându-i pe oamenii ce ieşeau cu ajutoarele, au aflat că doamna ar fi angajată a Primăriei sectorului 2, ceea ce Primăria a negat apoi cu vehemenţă. În acest caz se ridică întrebarea: dacă doamna respectivă ar fi totuşi angajata respectivei primării (şi asta se poate afla uşor, fiindcă organigrama este una de interes public), cum de a permis conducerea acestei instituţii să fie depozitate şi oferite alimentele dintr-o curte privată, pentru a putea fi folosite în interes de partid? Să fie vorba cumva de delapidare? Dacă nu este angajata primăriei, cum de au ajuns acolo alimentele venite de la instituţiile europene? În fine, dacă doamna nu este angajata primăriei, iar alimentele nu sunt de provenienţă europeană, atunci cum se numeşte oferirea în plină campanie electorală a unor bunuri cu scop de a stimula clar o anume opţiune de vot? Nu este vorba cumva în acest caz de mită electorală? Oricum, pariez cu oricine că acest caz va rămâne închis, nimeni, nici ziariştii (care, firesc, zilnic vânează alte subiecte de senzaţie) dar nici autorităţile (ale administraţiei şi internelor, judiciare etc.) nu vor avea curiozitatea (sau oare curajul?!!!) să ducă o anchetă până la sfârşit. Şi uite aşa, mai trece un ciclu electoral, câinii latră, caravana trece!
Îmi aduc aminte că în urmă cu ani buni, cu prilejul altor alegeri, rectorul unei universităţi de stat dintr-un oraş din vestul ţării a fost filmat cu mai multe buletine de vot în mână (cică vota pentru mai mulţi membri ai familiei aflaţi în străinătate). Deşi legea era foarte clară în acest sens, prevăzând pedepse aspre pentru votul multiplu, rectorul respectiv nu a păţit nimic, nici cât e negru sub unghie, ba mai mult, a păstorit în continuare ani buni universitatea respectivă (mai mult, după ce el nu a mai putut îndeplini alte mandate fiindcă legea nu-i permitea, şi-a lăsat funcţia „moştenire” fiului său) şi a patronat inimaginabil de multe acte de corupţie care au ieşit la iveală în ultimii ani (diplome de licenţă false pentru străini care nici nu au frecventat cursurile, doctorate facile etc.).
Din păcate şi de astă dată, ca şi dăţile trecute şi poate ... cele viitoare, se încalcă flagrant legea şi nimeni nu acţionează pentru a restaura legalitatea, pentru a reda oamenilor corecţi şi oneşti încrederea în instituţiile statului român.

Din nou despre multiculturalitate şi multiperspectivitate

Recent, consilierii clujeni ai UDMR au înaintat deliberativului local pentru dezbatere o serie de 11 propuneri care ar rezolva, în opinia iniţiatorilor, problema multiculturalităţii în oraşul nostru. Printre altele, se propune îndepărtarea de pe monumente a unor plăcuţe ce fac referire la evenimente din trecut care ne-au dezbinat ori rememorează întâmplări tragice din istoria convieţuirii românilor cu maghiarii, dar şi aplicarea de plăcuţe “în amintirea unor evenimente în care am lucrat împreună pentru bunul comun al tuturor”. Aşa ar fi european cică-se, iar UDMR acţionează astfel într-o viziune europeană, democratică. Să fie oare chiar aşa, sau mai precis numai aşa?

Atunci când consilierii UDMR doresc să fie îndepărtată de pe monumentul lui Baba Novac de lângă Bastionul Croitorilor placa pe care se află inscripţionată informaţia conform căreia căpitanul lui Mihai Viteazul “a fost ucis în chinuri groaznice de către unguri în data de 5 februarie 1601”, ei consideră că acţionează într-o manieră europeană. Raţionamentul lor însă mă duce cu gândul la alte vremuri de tristă amintire, în care alte clişee de genul “cine nu este cu noi este împotriva noastră” au provocat multă suferinţă. Cam aşa par să stea lucrurile şi cu propunerile multiculturale ale consilierilor clujeni ai UDMR. Atunci când ceva nu este în interesul lor să fie păstrate în memoria generaţiilor posterioare, fapte referitoare la istoria Transilvanei, trebuie să ştergem orice urmă. La polul opus, ei nu-şi pun problema că poate nici majoritatea românească din Transilvania nu se simte confortabil să vadă statui sau plăcuţe ridicate în amintirea unor evenimente sau personaje maghiare care au fost implicate direct în acţiuni îndreptate împotriva românilor (să nu reducem aici ecuaţia doar la anii revoluţiei de la 1848-1849, care au culminat cu manifestări sângeroase în urma cărora zeci de mii de români au căzut victime intoleranţei unor lideri maghiari, sau la anii 1918-1919, 1940-1944 etc.).

Consilierii UDMR uită că între recomandările Consiliului Europei cu privire la predarea istoriei există un îndemn clar în sensul că „predarea istoriei într-o Europă democratică ar trebui să permită cetăţenilor Europei să îşi formeze şi să îşi afirme propria identitate individuală şi colectivă prin cunoaşterea moştenirii istorice comune în aspectele sale locale, regionale, naţionale, europene, globale”(Anexa la Recomandarea nr. 15 2001). Aceasta înseamnă desigur cunoaşterea moştenirii istorice comune a românilor, maghiarilor, germanilor, rromilor, evreilor ş.a.m.d. cu tot ce a fost bun şi rău în relaţile interetnice de-a lungul secolelor, pentru a nu mai repeta greşelile trecutului. Nu există evenimente, fapte sau personalităţi care să nu se fi intersectat, influenţat cu istoria mai multor popoare. România, la fel ca şi cele mai multe state europene este caracterizată de diversitate în plan etnic, lingvistic, religios, ceea ce obligă istoricii dar şi politicenii care uzează (sau abuzează de istorie) la sporirea gradului de analiză a evenimentelor şi a situaţiilor din istorie printr-o multitudine de perspective (Robert Stradling, Să înţelegem istoria secolului XX, Bucureşti, 2002, p. 117). Stradling defineşte perspectiva multiplă ca un mod de a gândi, de a selecta, de a examina şi de a utiliza dovezi provenind din diferite surse pentru a lămuri complexitatea unei situaţii şi pentru a descoperi ceea ce s-a întâmplat şi de ce. Ne permitem să adăugăm că, este şi un mod de a cunoaşte şi accepta diversitatea. Este corect să auzim, să vedem şi să înţelegem şi alte puncte de vedere, într-un cuvânt altă perspectivă asupra aceleiaşi probleme. Nu există o variantă unică a unui eveniment, acelaşi eveniment istoric poate fi descris şi explicat în moduri diferite de istorici, de popoare. Orice eveniment istoric poate fi prezentat în diferite moduri în funcţie de punctul de vedere al celui care-l relatează (politicieni, ziarişti, producători de televiziune, martori oculari, nu în cele din urmă profesioniştii: istoricii). Pentru a evita unilateralitatea, trebuie să folosim perspectiva multiplă în cunoaşterea istoriei, a moştenirii comune.

Recent, mai mulţi maghiari membri ai unor ONG au protestat vehement în Piaţa Unirii împotriva conducerii municipalităţii că acest loc public din oraş le-a fost „confiscat” din trecutul lor, că în urma lucrărilor de modernizare şi extindere a zonei pietonale a fost alterat „vechiul aspect maghiar”. Nimic mai greşit în această acţiune decât să-ţi însuşeşti în memoria/identitatea proprie un loc public precum este acea piaţă. Poţi fi sau nu de acord cu anumite intervenţii arhitecturale (poate că nici mie nu îmi place cum arată Piaţa Unirii ori Piaţa Avram Iancu, sau zona pietonală de pe strada Eroilor), depinde de gustul fiecăruia, dar nu te poţi opune timpului şi viziunii diferite a fiecărei epoci. Este însă profund nociv să îţi arogi monopolul, exclusivitatea asupra unui monument, asupra unui spaţiu public. Ce, în epocile medievală târzie şi modernă, autorităţile maghiare din Cluj i-au consultat pe saşii din oraş când au refăcut arhitectural peisajul citadin? Printre cei care au pus bazele bisericii Sfântul Mihail din Piaţa Unirii au fost şi foarte mulţi colonişti saşi, catolici, care au populat destul de masiv oraşul la începuturile Evului Mediu. Au protestat ei ieri, sau au vociferat azi descendenţii acelor germani că actuala Piaţa Unirii nu mai arată ca acum şase secole?

Fără îndoială, trecutul în general, cel al Transilvaniei în special, este complicat, el nu este nici numai imaculat şi pur, nici exclusiv întunecat şi presărat de fapte oribile. Oricum, urmaşii de azi nu au nicio vină pentru ceea ce au făcut înaintaşii odinioară şi nu pot fi făcuţi responsabili. De aceea trebuie să ne asumăm ferm, atât împlinirile, cât şi ororile, de la înfrângeri lamentabile pe câmpurile de luptă până la xenofobie şi rasism. Românii, maghiarii, germanii şi alţii care au populat Transilvania, ca orice alt popor de pe faţa pământului, nu au fost nici îngeri, nici demoni, ci oameni. Să ne asumăm cu toţii, şi majoritari, şi minoritari, atât greşelile cât şi împlinirile trecutului, să punem plăcuţe şi pentru evenimentele luminoase dar şi pentru cele întunecate, tocmai pentru a evita în viitor repetarea greşelilor.

Are viitor fotbalul românesc?

Am ezitat câteva zile să scriu acest articol, fiindcă reacţia imediată, la cald, era să îl scriu săptămâna trecută, în toiul nopţii de joi spre vineri, după dezastrul înregistrat în Europa League de cele 4 reprezentante ale ţării noastre. Mi-am luat inima în dinţi şi am cedat  până la urmă impulsului de a face parte şi eu din acei români care, mai toţi, se pricep la fotbal, politică şi istorie.

            Mare parte a spectatorilor prezenţi la Cluj au scandat după finalul meciului dintre CFR şi echipa pragheză „plecaţi acasă mercenarilor”, şablon adoptat şi la Bucureşti de unii fani dar şi de unii gazetari. Oare să fie de vină pentru situaţia actuală a fotbalului românesc doar străinii (fie ei jucători sau antrenori)? Să nu respingem ab initio această variantă, dar să nu reducem cauzele dezastrului doar la această variantă. În fotbalul românesc sunt oameni la cârma echipelor (acţionari, preşedinţi de cluburi etc.) care se aseamănă perfect cu mentalitatea noului îmbogăţit de tranziţia noastră: azi să pui un leu şi mâine să scoţi trei, chiar patru dacă se poate.  Fenomenul „Caritas” ne reprezintă poate cel mai bine în acest sens. Oamenii de afaceri doresc să obţină după banii investiţi cât mai repede un profit, şi nu unul mic, ci unul cât mai consistent. În fotbal, ca şi în economie, trebuie să ai răbdare ca investiţia să producă pui, bani, eficienţă. Vreau să văd care echipă românească din ultimii ani se poate lăuda că a păstrat pe bancă acelaşi antrenor cel puţin două sezoane pline? Cum să fie performanţă când după câteva etape mai puţin faste pentru o echipă de club, primul care cade este antrenorul. Bulversările repetate ca urmare a unor concepţii strategice diferite, perioada de tatonare până la cunoaşterea complexă a tuturor jucătorilor, alternarea momentelor de randament maxim cu perioade mai slabe, fireşti în existenţa tuturor fiinţelor vii, toate conduc la ceea ce vedem în ultima vreme. Oare când vom avea o echip românească cu an antrenor la fel de longeviv ca Manchester United bunăoară, care îl are pe Sir Alex Fergusson pe bancă de circa două decenii? Şi Sir Alex a avut momente bune şi mai puţin reuşite, dar nu a fost mazilit fiindcă a avut câteva etape proaste!!!

            Apoi, mai este ceva şi cu plata jucătorilor noştri, autohtoni. Cred că sunt cea mai bine plătită categorie socio-profesională din societatea noastră (nu intru în complicata problemă  prin ce tertipuri financiare, care eludează de regulă finaţele publice!). Uneori chiar este frustrant pentru alte categorii socio-profesionale cum aceşti destul de mulţi fotbalişti îşi etalează veniturile cu maşini unicat în România! Problema este că ei nu muncesc, sau nu sunt puşi să muncească la fel de mult şi bine ca şi confraţii lor din ţările cu fotbal puternic şi performant. Am auzit deunăzi că un jucător de la Dinamo Bucureşti a solicitat concediu două luni că este obosit. Păi jucătorii de la Chelsea sau Inter nu sunt obosiţi cu tot atâtea, dacă nu mai multe jocuri pe sezon? Şi şi cu performanţe! Au pretenţia la salarii mari jucătorii noştri, dar rezultatele nu mai contează! Dacă le vom schimba mentalitatea, poate că vom obţine în viitor şi rezultate.

            Apoi, la noi s-au făcut puţine investiţii în continutatea de generaţii, în clădirea pe lângă toate cluburile, a unor şcoli de copii, care să furnizeze viitoarele generaţii. S-a făcut câte ceva de către Gheorghe Popescu, sau Gică Hagi sau...Dar prea puţin.

            După aceea să vedem cum stăm şi cu arbitrii care nu o dată viciază rezultatele din campionatul intern. A încercat vreodată garda financiară să stabilească cum au reuşit unii arbitri să acumuleze averi nejustificat de mari în puţini ani din veniturile oficiale cu mult mai modeste? Înainte de a-i acuza doar pe străini, specific unei mentalităţi rudimentare, intolerante, să căutăm la noi şi printre noi cauzele pentru care suntem unde suntem (şi nu doar în fotbal!!!).

Familia din România încotro?

Am rămas siderat azi când pe un post de televiziune se prezentau fragmente de la un miting electoral organizat pentru actualul preşedinte undeva în judeţul Dolj, iar mai multe femei (bănuiţi care!) strigau în gura mare că noi îl votăm pe preşedinte (se înţelege că pentru încă un mandat) că „ne măreşte alocaţia şi socialu”!!!
Poate că revolta nu mi-ar fost atât de mare şi reacţia atât de imediată dacă nu aş fi asistat în urmă cu puţină vreme la sediul din Bucureşti al Fondului ONU pentru Populaţie la o expunere extrem de interesantă a unui reputat demograf austriac pe tema politicilor demografice din Europa şi din România. Rezumând aici ce ne interesează, distinsul demograf arăta că în România ajutorul de stat pentru familiile cu copii se concentrează aproape exclusiv în oferirea de bani direcţi părinţilor (alocaţii, ajutoare sociale etc.), în timp ce în restul ţărilor UE este o repartizare echilibrată între banii daţi oarecum direct, impozitele diferenţiate aplicate părinţilor cu 1 sau mai mulţi copii, serviciile oferite familiilor pentru îngrijirea copiilor etc. Cu multă eleganţă, aşa cum o fac de regulă străinii atunci când vor să ne transmită că oareceva nu merge bine la noi, oaspetele austriac a sugerat că s-ar impune şi la noi o rapidă redimensionare a politicii familiale fiindcă altfel banii oferiţi direct părinţilor nu produc întotdeauna efectele dorite.
Mass-media ne oferă zilnic ştiri cu părinţi alcoolici, neîncadraţi în muncă, dar care sunt foarte harnici în a produce copii. Oare acesta să fie ţelul politicii demografice în România, cât de mulţi copii cu orice preţ? Ca pe vremea lui Ceauşescu? Să fim oare la acelaşi nivel, să conducem ţara şi să gândim la fel ca acum 20 de ani? Din păcate, ajutoarele financiare pe care le oferă actualmente statul român părinţilor pentru îngrijirea copiilor sunt doar într-o mică măsură utilizate pentru o mai bună educaţie şi un nivel de trai mai decent. Cei mai mulţi părinţi care nu lucrează folosesc aceşti bani în interes strict personal, să-şi asigure „nevoile bachice” pentru câteva zile, iar viaţa şi sănătatea deficitară a copiilor, afectate şi de această irosire a banului public, rămâne să fie rezolvată tot de societate. Nu este firesc să încurajăm lenea şi trândăvia, alcoolismul şi promiscuitatea. Da, să mărim alocaţiile şi ajutoarele pentru părinţii care muncesc, care trudesc să asigure familiilor lor un trai decent. Să le oferim nu doar bani mai mulţi, şi nu neapărat bani direcţi în mână, ci reducându-le impozitul pe salariu, pe casă etc., precum şi servicii care să le uşureze creşterea a cât mai mulţi copii sănătoşi.
Domnule viitor preşedinte al României, indiferent care dintre actualii candidaţi va izbândi să meargă la Cotroceni, aplecaţi-vă urgent asupra familiei din România şi nu mai irosiţi banul public, ci utilizaţi-l cu maximum de eficienţă pentru ca România să aibă cetăţeni sănătoşi şi bine educaţi.

Mi-a ajuns...

Nu am de gând să scriu că m-am săturat de România din mai multe motive: aş demonstra lipsă de inventivitate. Apoi, nu pot să scriu că m-am săturat de România fiindcă în viziunea mea România este mai mult decât o simplă realitate cotidiană palpabilă, este o stare de spirit care încoporează deopotrivă cadrul fizico-geografic (care este atât de armonios proporţionat încât puţine ţări se pot lăuda că îl au), trecutul milenar ce ne-a modelat identitatea, valorile spirituale şi personalităţile impuse în cultura mondială care au văzut lumina zilei în acest spaţiu etc.
Dar cu siguranţă pot afirma că mi-a ajuns cât am îndurat în statul român, care înseamnă în primul rând instituţii (compuse din oameni care le conduc…) care m-au adus la exasperare în ultima vreme şi nu cred că sunt singurul în această situaţie (mă refer aici la ultimii douăzeci de ani de democraţie, înţeleasă de fiecare după mărimea portofelului şi a grosimii obrazului). Da, pot spune acum că m-am săturat de statul român şi dacă aş avea 20.000 de Euro mi-aş lua o căsuţă modestă în Austria, sau Germania, sau altundeva unde aş trăi într-o comunitate de oameni normali unde instituţiile statului îi respectă pe cetăţeni, unde nesimţirea şi grobianismul ar fi imediat amendate atât de comunitate cât şi de autorităţi, unde m-aş simţi respectat ca om, ca simplu cetăţean...
De ce instituţiile abilitate ale statului român nu l-au reţinut pe Nati Meir cu ani în urmă când zeci de oameni simpli au fost traşi pe sfoară de acest individ care le-a promis locuri de muncă în Israel dar până la urmă le-a luat doar banii şi i-a lăsat cu ochii în soare. Abia acum când nişte manelişti au fost păcăliţi s-au sesizat şi instituţiile statului. Oamenii simpli nu au fost apăraţi de nimeni. Întâmplător sau nu această arestare a lui Nati Meir a avut loc şi în precampania prezidenţială? De altfel acum, în aceste zile aud tot felul de acuze la adresa unora sau altora dintre prezidenţiabili ori despre alţi oamnei politici că au afaceri oneroase şi că vom vedea ce dosare se vor ivi! Am auzit şi cu ocazia altor campanii electorale aceleaşi lucruri dar nu am mai văzut niciun „om greu” condamnat!!!
La instituţia unde lucrez cu cumul am avut parte în ultima vreme de altă experienţă care m-a făcut să fiu sceptic în legătură cu asanarea morală a oamenilor şi a instituţiilor statului. Un director de bancă şi-a croit prin curtea clădirii unde se află sediul instituţiei noastre (unde activăm împreună cu alte două instituţii publice) un drum pietruit, pentru a ajunge la garajul din curtea/grădina sa. Las la o parte faptul că atât noi cât şi ceilalţi ocupanţi ai sediului am fost împotriva acestei amenajări, ea s-a realizat cu sau fără acordul nostru. După câteva săptămâni în care am putut intra în curtea unde aveam sediul, de ceva zile dumnealui directorul a decis că drumul este Al LUI şi noi nu avem ce căuta pe el. Nota bene, noi parcam şi înainte în acea curte înainte de a fi amenajat acel drum de 20 m, şi nu ne-a deranjat nimeni. Fiindcă personajul nostru este director de bancă, a decis că putea să închidă cu lacăt o curte ce aparţine domeniului public, noi plătind chirie pentru sediul care îl ocupăm şi terenul aferent din curte. Aroganţa şi arbitrariul sunt la ele acasă la majoritatea celor care se văd cocoţaţi într-o funcţie publică. Cred că li se permite orice, că pot să facă tot ce vor muşchii lor. O colegă a sunat la poliţie să vină cineva să constate că o persoană fizică (domnul nostru director de bancă) a blocat accesul altor persoane pe domeniul public deşi nu deţine şi nu plăteşte niciun leu pentru acel teren pe care doar trece să ajungă la garajul lui. Când a venit poliţistul şi colega i-a explicat despre ce este vorba, domnul poliţist a primit un telefon...şi dus a fost. Am solicitat şi Primăriei Cluj-Napoca să vină să constate acest abuz. Deocamdată poliţiştii primăriei au avut în aceste zile alte lucruri mai urgente de făcut, decât să vină să constate un abuz pe domeniul public (probabil trebuiau să plimbe prin alte locuri mapele care le au de regulă sub braţ).
În aceste zile am avut parte din plin de ploaie. Deşi îmi place să cred că ploaia are farmecul ei dacă ai starea de spirit adecvată după cum nimeni nu contestă că este benefică pentru noi, am ajuns să urăsc din toată fiinţa mea ploaia. Aceasta deoarece obişnuiesc să umblu mult pe jos, iar în aceste zile ploioase sunt de câteva ori pe zi udat/stropit...din picioare până spre cap. De maşinile care trec pe carosabil şi la tot zece metri trec printr-o groapă plină de apă care apoi se revarsă pe pantalonii şi hainele trecătorilor. Clujul are în toate cartierele denivelări de teren şi diferenţe de nivel, vizibile cu ochiul liber bunăoară şi între Piaţa Păcii şi Piaţa Unirii. De aceea, ploaia ar trebui să se scurgă firesc la vale, dacă ar fi amenajate corespunzător rigolele, poziţia canaului de colectare a apei, dacă... la recepţia lucrării ar fi de faţă un profesionist sau cineva care merge de regulă pe jos şi ar fi deranjat să fie împroşcat de apă la trecerea maşinilor pe lângă el (nu mai vorbesc de gropile din trotuar - le puteţi găsi fără problele pe străzile Napoca, Eroilor, Piaţa Unirii şi evident şi în alte părţi). Voi ajunge oare să trăiesc într-un Cluj unde să nu mi se prăfuiască pantofii la câteva minute după ce ies din apartament (locuiesc în zona parcului într-o zonă oarecum „curată”), unde să nu fiu stropit din două în două minute pe trotuar de maşinile care gonesc pe lângă mine, unde să nu calc eu într-o groapă plină cu apă pe trotuar?
Ca să pună capac disperării mele, zilele trecute un inconştient a distrus în câteva secunde o întreagă familie. Este vorba de un îmbogăţit al tranziţiei noastre care, la volanul unui jeep, cu alcool bine amestecat în sânge şi cu viteză mult peste limita legală, a intrat în plin lângă hotelul Napoca într-o maşină ce se deplasa regulamentar. Tatăl şi fetiţa morţi, mama în comă. Iar neruşinatul nu a chemat la telefon ambulanţa ci a dat două telefoane la avocaţii săi şi a plecat de la locul accidentului. Acest nemernic a fost prins anul trecut în localitatea Gilău cu 78 Km pe oră şi a fost amendat pentru depăşirea vitezei legale. Nesimţitul, ştiindu-se cu bani şi tupeu, aşa cum avem din păcate exemple zilnic mediate de mass media, l-a dat în judecată pe poliţistul ce l-a amendat motivând că acesta nu avea aparatul radar verificat. O judecătoare i-a dat dreptate şi l-a achitat. Sper că acum doarme liniştită că individul „pur şi nevinovat” pe care l-a declarat nevinovat anul trecut a trimis în neant o familie de oameni nevinovaţi.
La slujbă ni se spune că nu vom primi lunile viitoare salariile integral, că este criză şi trebuie să înţelegem situaţia dificilă în care se află ţara. Înţeleg că este criză şi trebuie să strângem cureaua. Ce nu pot să înţeleg însă este de ce anumite ministere achiţionează pe bani publici în aceste vremuri mii de sticle de wisky, vinuri scumpe, de ce anumite ministere şi primării organizează concerte la malul mării sau aduc dansatoare de samba din Brazilia pentru atrage turiştii care oricum nu vin la noi ci merg la bulgari sau turci, de ce mai construim stadion scump în condiţiile în care oraşul dispune de unul situat la standarde UEFA?
Aş avea numeroase alte exemple din umila-mi existenţă care să le invoc în continuare. Ar fi prea obositor pentru cititorii mei. Ce este cert, sunt OBOSIT şi DEZAMĂGIT de statul român. Nu ştiu ce voi face în viitor dar în prezent sunt dezamăgit, dezgustat, furios şi nemulţumit de instituţiile statului român. De va fi să plec de aici, voi duce cu siguranţă cu mine în suflet România dar în niciun chip statul român!

Remember

A fost al patrulea membru al familiei noastre, cu drepturi depline. Am suferit alături de el când s-a întors rănit din „lupte” şi a trebuit să-i stau aproape la doctor pentru a-i repara ochiul, piciorul sau alte organe afectate. A suferit la rându-i alături de noi atunci când am avut probleme de sănătate şi a căutat să ia asupra lui o parte din durerile noastre. Ne-a vegheat somnul mai bine de 13 ani şi a anihilat energile negative din noi şi din casă. Am râs de el când era mic şi adorabil, dar am râs şi cu el şi alături de el după ce a devenit adult. Am trecut împreună prin vremuri grele dar şi prin momente bune şi cu siguranţă s-a bucurat şi el de împlinirile noastre. Ne-a aşteptat, în suferinţă, să ne încheiem cu bine problemele cu care ne-am confruntat în aceste ultime zile şi s-a mobilizat să nu ne afecteze programul extrem de încărcat din timpul conferinţei pe care am organizat-o. Împăcat parcă şi el că totul a ieşit bine, a încetat să mai lupte. A remarcat acest lucru şi doctorul care, după ce i-a administrat seria de injecţii, a zis alaltă seară (după ce conferinţa se încheiase şi oaspeţii au plecat), că Maurice jr. nu mai vrea să lupte pentru viaţă. Suferinţa îi era prea mare. Era momentul să se despartă de noi, să nu-l mai vedem şi să-l compătimim pentru suferinţa lui. A avut mândria lui...
A fost generos cu noi şi cu cei pe care-i simţea buni şi prietenoşi. A fost extrem de inteligent şi diplomat (cu siguranţă mulţi din cei ce ne conduc astăzi nu au profunzimea sentimentelor şi a inteligenţei cu care Creatorul l-a înzestrat). De astăzi, 14 octombrie, Maurice nu mai este fizic alături de noi, dar amintirea lui ne va însoţi atâtea zile câte ne va mai da Dumnezeu. Cei care l-au cunoscut şi ne cunos c îşi vor aduce şi ei aminte, cu siguranţă, de cel care ne-a luminat viaţa în ultimii treisprezece ani.

“Minciuna stă cu regele la masă”

În urmă cu destulă vreme, într-un alt regim politic, cineva din România lansa această expresie care din păcate rămâne la fel de valabilă şi astăzi. Ideea de bază este că în ciuda aparenţelor, a demagogiei şi propagandei abile, realităţile din ţară, atunci, şi acum, sunt foarte contrastante. Acum mai bine de un secol, cu ocazia marii expoziţii naţionale din 1906 prilejuită de marcarea a 40 de ani de domnie a regelui Carol, organizatorii s-au străduit să arate lumii o Românie prosperă şi înfloritoare, o societate modernă şi avansată. Şi trebuie să o recunoaştem, au avut la îndemână suficiente exemple pentru a arăta lumii că la acea vreme România era cel mai dezvoltat şi puternic stat din zona balcanică. Din păcate însă, cealaltă Românie, rurală şi subdezvoltată, tăcută în 1906 cu prilejul serbărilor regale, a „vorbit” din plin după nici mai puţin de un an, în primăvara anului 1907, provocând cea mai mare răscoală ţărănească din secolul XX!
Au scris alţi distinşi analişti şi gazetari despre cele două Românii de azi. Nu cred că mai este cazul să invocăm argumente în acest sens. Nu pot însă să nu constat, cu dezamăgire şi multă tristeţe, că în aceste zile expresia din titlu este mult mai aplicabilă României contemporane, României contrastelor. Începând cu cel mai înalt nivel şi poate până la cele mai de jos structuri. Cum altfel să interpretăm poziţiile exprimate în mai puţin de 24 de ore de lideri ai un(ui)-(or) partid(e) aflate în prim-planul vieţii politice româneşti. Cum să nu ne întrebăm în acest caz de ce pe un ministru îl destituim că a crescut alarmant infracţionalitatea şi datorită crizei s-au înmulţit spargerile şi atacurile înarmate, în vreme ce pe alt ministru, ce răspunde de securitatea transportului a milioane de români, îl lăsăm bine mersi, deşi în decurs de câteva zile au avut loc mai multe deraieri de trenuri şi accidente rutiere grave cât într-un mandat normal?!
Deja minciuna a devenit atât de deranjantă în ultimele luni încât aproape că nu-mi mai vine să deschid televizorul sau să răsfoiesc presa. Mai sper doar că voi găsi câte o analiză onestă, un editorial inteligent, că voi mai întâlni şi câte un material despre minunaţii noştri copii care câştigă premii peste premii la olimpiadele internaţionale, că vor fi intervievaţi şi alţi oameni (de afaceri, cărturari, turişti etc.) care zilnic, în tăcere, aduc imense servicii ţării prin prestaţia şi comportamentul lor normal. Minciuna care ne inundă viaţa cotidiană şi se revarsă din declaraţiile oamenilor politici produce românilor mult rău pe termen scurt, mediu şi lung. Pentru cei care sunt încă puri, naivi, aflaţi în căutare de modele, declaraţiile contradictorii din weekend şi cele de luni ale liderilor aflaţi la cârma ţării sunt exrem de nocive. În politică acceptăm cu toţii până la un punct că este nevoie de formulări diplomatice, că trebuie lăsată întotdeauna o portiţă de întoarcere. Dar dacă ne propunem deliberat să plasăm minciuna la rang de strategie politică atunci cred că suntem iremediabil pierduţi, iar viitoarelor generaţii de politicieni le-ar trebui mijloace foarte sofistificate de a escamota atari practici...

De la dictatura proletariatului la dictatura magistratului

În timpul regimului comunist funcţiona din plin formula „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Azi, în plină democraţie, magistraţii din Români aplică o formulă asemănătoare: „cine nu aplică legea (noastră de salarizare), e împotriva noastră şi îi pedepsim”. Am ezitat multă vreme să scriu acest articol deoarece ştiam că îi voi supăra pe prietenii mei care activează ca şi judecători sau procurori (întâmplător toţi sunt oameni de a căror probitate profesională şi morală nu m-am îndoit nicio clipă). Dar, conform dictonului antic „Mi-e prieten Platon dar mai prieten mi-e adevărul”, am decis să îmi exprim şi public punctul de vedere. Până una alta există deocamdată, până va fi abrogată, o lege de mărire a salariilor cadrelor didactice cu 50%. Să intrăm şi noi în grevă, cadrele didactice, şi de mâine să nu-i mai educăm, să nu-i examinăm şi să nu-i trecem clasa pe copiii magistraţilor (şi de ce nu, ai politicienilor!!!).
Conform fluturaşului meu de profesor universitar titular la UBB, am un salar de încadrare de 2613 lei, şi asta nu de o lună, ci de circa un an. Se mai adaugă sporurile (singurele care le am) de vechime şi de doctor, rezultând un total de 3658 lei. După ce mi se scad impozitele pe salariu, CAS, şomajul etc. rămân în portofel cu 2533 lei!!! Se poate verifica la direcţia economică a UBB! E mult sau puţin după 23 de ani de activitate didactică, după ce am publicat zeci de cărţi în ţară şi străinătate şi am devenit membru în diverse organizaţii profesionale inernaţionale, îi las pe cititori să aprecieze. În aceste zile se vehiculează în mass media că potrivit noii grile de salarizare ce se discută, salariul profesoriului universitare va scădea, afişându-se şi suma de circa 5000 de lei. Oameni buni, acea sumă este nivelul maxim de salarizare pentru un profesor universitar, dar eu, şi ca mine alte sute şi sute de profesori nu au avut niciodată acel salariu pentru că ministerul alocă din bani publici doar fonduri pentru salariul minin de profesor universitar, care este 2613 lei. Dacă există în România profesori universitari care au salariu de peste 5000 de lei (şi mai bine), este că aceştia sunt fie la facultăţi care au mulţi studenţi cu taxe şi realizează astfel venituri extrabugetare de unde au salarii frumoase, fie au funcţii de conducere şi multe alte sporuri care noi muritorii de rând nu le avem. Oricum, şi aşa nu toţi profesorii universitari ajung la plafonul maxim. Dacă noua grilă unică de salarizare a profesorilor universitari va scădea, vă rog să aveţi în vedere nu vârful, ci baza. Adică mie şi altor colegi nu o să ni se mai dea 2613 ci poate 2400 lei!
Se plâng astăzi magistraţii de eventuala înjumătăţire a salariilor. Săptămânile trecute mie mi-a fost jenă de jena unui fost student de-al meu ajuns judecător la Turda, care mi-a spus că salariul lui în mână este aproape dublu decât al meu! Oameni buni, este ok ca el să aibă aceşti bani, dar eu (şi ca mine alte sute de profesori de istorie, filosofie, limba română, sociologie etc.) cu ce am greşit că ne facem treaba corect şi la timp, conform criteriilor de evaluare pe baza cărora suntem remuneraţi. Or fi profesori pe la Ştiinţe Economice, Ştiinţe Politice sau Drept, unde sunt foarte mulţi studenţi cu taxe care au salarii rezonabile, dar ce ne facem cu „paraziţii” de dascăli de la Istorie, Litere, Filosofie ş.a. care în opinia multora nu produc nimic. Aşa să fie oare? Ne putem dispensa de aceste categorii de intelectuali care nu produc altceva decât viitorii dascăli care să formeze şi să perpetueze la copii identitatea noastră etnică, care să disemineze în lume cultura şi civilizaţia românească!?
Nu contest responsabilitatea socială a muncii magistraţilor, dar oare de justiţie socială au auzit ei? Sau sunt închişi într-un turn de fildeş de unde nu se văd decât pe ei înşişi!