joi, 10 februarie 2011

Schimbare adresa Blog

Dragi cititori, prieteni si colegi
am "inghetat" acest blog si de acum ma veti putea gasi pe adresa noua de blog:

www.ioanbolovan.wordpress.com

joi, 13 ianuarie 2011

Pentru respectul istoriei şi al istoricilor

Recenta finalizare a lucrărilor de restaurare şi consolidare a grupului statuar din Piaţa Unirii ce îl reprezintă pe regele Matia Corvin şi pe cei 4 generali ai săi a, lăsat de o parte, din păcate şi din neatenţia autorităţilor locale, plăcuţa (re)montată în 1992 conţinând celebrul citat al lui Nicolae Iorga, care amintea tuturor că ilustrul rege al Ungariei a fost pretutindeni biruitor în lupte, dar a fost o singură dată învins de propriul său neam, la Baia, când încerca să-l înlăture din scaunul Moldovei pe voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Faţă de această situaţie am câteva observaţii:
În primul rând, citatul reflectă o realitate istorică şi rectifică o „ficţiune artistică” intenţionată care escamota adevărul istoric (artistul Fadrusz I. a reprezentat greşit stindardul Moldovei ca fiind plecat/supus regelui Matia, ceea ce era complet eronat fiindcă la Baia regele Ungariei a fost înfrânt de moldoveni).
În al doilea rând, Nicolae Iorga nu a comis nicio eroare ştiinţifică afirmând că regele Matia a fost înfrânt doar de propriul său neam, în epocă în conştiinţa politică a elitelor vremii era prezentă informaţia despre originea românească a regelui Ungariei. Tânărul istoric clujean, dr. Alexandru Simon, a publicat în 2010 în revista Crisia de la Oradea un temeinic studiu despre acest lucru, aducând şi documente inedite din a doua jumătate a sec. al XV-lea care vorbesc despre „regişorul român Matia”.
În al treilea rând, marele istoric Nicolae Iorga care a şi scris un splendid eseu intitulat „Împotriva urii dintre popoare”, a militat întreaga sa viaţă pentru cunoaşterea şi respectarea reciprocă a naţiunilor cu care românii au intrat în contact de-a lungul istoriei. Lui i se datorează şi faptul că grupul statuar din Cluj nu a avut soarta altor monumente istorice rămase din timpul dualismului austro-ungar care au fost fie demolate fie dezmembrate şi puse în magazii (a se vedea bunăoară monumentul închinat celor 13 generali de la Arad care a stat în magazie până recent!).
De aceea, consider că este necesar, de bun simţ şi de respect reciproc ca pe plăcuţa aflată în faţa grupului statuar (sau pe o alta alături, pentru a nu afecta monumentul) să fie repus citatul lui Nicolae Iorga, căruia i se datorează salvarea de la distrugere sau izolare într-o magazie pentru mai multe decenii a unuia dintre simbolurile Clujului.

duminică, 21 noiembrie 2010

O ţară de handicapaţi

Poate vă zboară gândul văzând titlul acestei postări că am avut în vedere faptul că România ar fi o ţară de handicapaţi fiindcă în douăzeci de ani a reuşit să construiască de patru ori mai puţini kilometri de autostrăzi decât Ungaria, o ţară cu o populaţie şi cu resurse de două ori mai mici decât ţara noastră. Sau pentru că România a reuşit să absoarbă de patru ori mai puţine fonduri europene decât Slovacia, o ţară de circa cinci ori mai mică şi proporţional cu de cinci ori mai puţine creiere şi experţi decât ţara noastră. Sau poate v-aţi mai gândit că am avut în vedere instituţiile judiciare şi de ordine publică care nu pot să mai facă faţă clanurilor mafiote şi interlopilor care ne sfidează la tot pasul şi în mai toate sferele vieţii publice, încălcându-ne cu aroganţa şi atotputernicia lor uneori chiar şi spaţiul privat. Şi asemenea exemple aş mai putea invoca pentru a demonstra că România este o ţară de hanicapaţi.
Cu toate acestea, atunci când am dat titlul de mai sus materialului de faţă am avut în vedere lucruri concrete, constatabile în mod curent cu ochiul liber dar şi cuantificabile statistic:
- dacă mergi la supermarketuri, mall-uri, parcări publice etc. rămâi stupefiat de numărul imens de maşini (şi de foarte multe ori maşini scumpe) parcate pe locurile special rezervate persoanelor cu dizabilităţi, dar care nu au pe bord taloanele deţinute de această categorie onorabilă de concetăţeni şi care le dă dreptul de a parca pe acest gen de locuri – dimpotrivă, vezi coborând sau urcând în maşinile parcate pe locurile destinate persoanelor cu dizabilităţi oameni în deplinătatea facultăţilor fizice, dar mai puţin psihice, fiindcă dacă ar fi integri la cap şi ar avea bun simţ nu ar parca unde nu se cuvine. Dar ei parchează acolo fiindcă sunt handicapaţi adică le lipseşte ceva: bunul simţ, respectul faţă de legi şi norme, responsabilitatea.
- România are, raportat la numărul de locuitori, cea mai ridicată pondere din UE a persoanelor care beneficiază de pensii de handicapaţi. Statistic. Se poate verifica la CNAS sau la INS. Este adevărat, avem cei mai mulţi handicapaţi care primesc ajutoare financiare din banii contribuabililor. Aici trebuie să fac distincţie între persoanele cu dizabilităţi reale, cu totul îndreptăţite să primească ajutoare şi sprijin din partea statului, şi handicapaţii care au dat mită comisiilor medicale din toată ţara pentru a le inventa niştze handicapuri şi a-i trece în pensie de boală. Din păcate cunosc destule cazuri între rudele mele mai îndepărtate şi în sferele mele de socializare de asemenea persoane.
Eu fac distincţie aici şi trebuie bine înţeles faptul că un handicapat român este persoana impotentă să se comporte normal în societate, iar o persoană cu dizabilităţi, acea persoană care din păcate nu este în deplinătatea facultăţilor fizice şi mentale şi care trebuie protejată de stat şi societate. Deci să vedem dacă mă poate contesta cineva în aserţiunea mea, aceea că suntemn o ţară de handicapaţi fiindcă aceştia sunt cei mai vizibili şi zgomotoşi. Persoanele cu dizabilităţi sunt de regulă tăcute, oneste şi din păcate prea adesea umilite de statul român şi desconsiderate de semenii noştri.

duminică, 7 noiembrie 2010

Şi totuşi...

În ciuda nepăsării, a egoismului şi/sau a individualismului care ne-a invadat viaţa în ultima vreme, nu cred că mai este un român care să nu fi auzit vreo ştire măcar la radio, să nu fi urmărit la TV cel puţin câteva minute comemorarea ori funeraliile lui Adrian Păunescu, să nu fi povestit peste gard cu vecinul, să nu fi discutat în autobuz ori să comenteze la vreo coadă despre evenimentul din acest sfârşit de săptămână care a reţinut atenţia tuturor românilor. Din ceea ce am văzut şi am auzit în aceste zile, în mass-media dar şi între cei cu care am relaţionat, caracterizările cu care a fost înconjurat în viaţă s-au menţinut acum după decesul lui şi cu siguranţă vor dăinui. Românii au fost, sunt şi vor rămâne divizaţi în două tabere: pe de o parte rămân admiratorii necondiţionat şi cei care pot ierta greşelile umane şi văd în el dacă nu cel mai mare poet naţional, cel puţin secundul lui Eminescu, poetul care a ştiut să mobilizeze în sentimente patriotice profunde milioane şi milioane de conaţionali; pe de altă parte stau adversarii care nu reuşesc să treacă de eticheta de poet minor, bard de curte al familiei dictatorului Ceauşescu, ba chiar de acuza de a fi fost un naţionalist şovin.
Nu vreau să mă plasez categoric în nicio tabără. Nu sunt critic literar ca să-i judec opera literară, dar ştiu că anumite poezii ale poetului mi-au atins inima şi mi-au rămas în suflet. Nu sunt un istoric şi un analist al epocii comuniste, dar ştiu din lecturi şi din experienţa de viaţă (în decembrie 1989 aveam 27 de ani şi jumătate) că Adrian Păunescu nu a fost călău sau torţionar, nu a fost un adevărat ideolog al sistemului totalitar (precum unii din autorii sau părinţii celor care au confecţionat în 2006 Raportul de condamnare al comunismului din România). Da, a scris unele poezii şi editoriale în care erau proslăvite măreţele împliniri ale societăţii socialiste, dar oare chiar trebuie să demolăm autostrada Bucureşti-Piteşti când în România democratică din ultimii 20 de ani s-au construit cam tot atâţia kilometri de autostradă? A fost şi el un pion, o piesă (e drept cam atipică) în angrenajul ideologic al unui sistem, dar nicidecum un strateg sau un cerber.
Prefer doar să aştern în această zi, cu siguranţă una istorică, cu şi fără voia noastră a contemporanilor, câteva gânduri legate de această personalitate controversată (dar oare cum altfel sunt personalităţile dacă nu controversate?!). În acest moment ştiu cu certitudine că din copilărie, trecând prin adolescenţă şi până la maturitate, modelarea sentimentelor mele patriotice au stat sub semnul multor A. Să mă explic. În primii ani după ce am învăţat să buchisesc, lecturile legendelor istorice ale lui Alexandru Mitru m-au sedus şi mi-au influenţat devenirea, pentru ca mai apoi, în gimnaziu, cărţile lui Dumitru Almaş să mă determine iremediabil să mă îndrept spre studiul istoriei. În anii de liceu şi ai studenţiei, deja cu o oarecare brumă de cunoştinţe istorice, cenaclul „Flacăra”, creaţie exclusivă a lui Adrian Păunescu, mi-a consolidat dragostea faţă de patrie, mi-a adus în faţă versuri şi cântece care m-au marcat definitiv. Nu am fost decât la vreo 3 spectacole, dar am ascultat multe altele la radio. Aici am auzit pentru prima dată celebra Doină a lui Eminescu. Aici am simţit, cum în puţine alte locuri am trăit, că trebuie să fiu mândru de originea mea românească, de înaintaşii care au trudit, s-au luptat şi au murit ca să ne asigure un petec de litoral, câteva sute de Km din bătrânul fluviu Istros, câteva zeci de mii de Km pătraţi de Carpaţi ş.a.m.d. Nu l-am auzit pe Adrian Păunescu să se lanseze într-o propagandă şi adulare deşănţată a lui Ceauşescu; fireşte, a declamat unele versuri care erau dedicate Conducătorului ţării din acel moment, dar şi în biserici, şi înainte şi după 1989, preoţii se roagă spre sfârşitul liturghiei, printre alţii, şi pentru conducătorii ţării, mai marii satelor şi oraşelor. Dar puţinele versuri făcute concesie regimului erau infinit mai puţine în raport cu poezia patriotică, cu poezia care exprima şi promova iubirea (de patrie, de semeni etc.). Prefer să-l păstrez în amintirea şi în sufletul meu pe acest Adrian Păunescu care se înscrie în lista scurtă de A, α ce au contribuit la educaţia mea istorică şi patriotică. Probabil că azi sună cam desuet noţiunile de patrie, patriotism, educaţie patriotică fiindcă generaţiile prezente nu mai rezonează precum antecesorii, şi pentru că foarte mulţi dintre compatrioţii mei s-au săturat de...România. Nu e deloc greu să găseşti explicaţii pentru atari atitudini. Dar, în opinia mea, într-o vreme în care „de sus” vin mai degrabă semnale şi încurajări pentru dezbinarea naţiunii, într-o vreme în care solidaritatea naţională în jurul unui proiect major de „salvare” a ţării din marasmul economic, politic şi moral este o himeră, moartea şi înmormântarea lui Adrian Păunescu ar fi putut fi o uriaşă şansă de mobilizare naţională. Şi totuşi, există un blestem. Din păcate n-a fost să fie, cel puţin la nivelul la care am putut ajunge eu cu înţelegerea şi interpretarea evenimentelor din aceste zile. Păcat. Încă o şansă ratată de coeziune naţională. Şi totuşi, poate posteritatea acestui nefericit eveniment mă va contrazice. Şi totuşi, mai există iubire între şi de români, şi totuşi, mai am o speranţă...

luni, 27 septembrie 2010

A venit toamna

Toamna se zice de regulă că se numără bobocii, că se culege recolta etc. În ce mă priveşte, sper să pot „recolta” profesional dar şi pe internet în perioada următoare roadele ideilor ce mi-au trecut prin minte în cursul unei prea lungi veri în care am lenevit şi nu am mai scris ştiinţific nimic şi nici nu am mai postat nimic pe blog. Din motive obiective dar şi subiective, prietenii ştiu de ce...
Dar înainte de a culege ce am semănat în lunile anterioare, se pare că este mai presant să analizăm realităţile româneşti din ultimele zile. În acest context putem spune că toamna se numără, se planifică şi se realizează „mineriadele”. Nu am avut răgaz să ascult azi toate comentariile analiştilor politici, dar din câte am auzit nimeni nu a avansat acest cuvânt (mineriadă) pentru a desemna pe scurt ceea ce s-a petrecut în viaţa politică din România în zilele din urmă (din păcate, în timp ce scriu aceste rânduri, la postul Realitatea TV careva dintre invitaţii emisiunii doamnei Stancu, fie Dan Nica, fie Norica Nicolai sau Mircea Dinescu au pronunţat acest cuvânt). În fine, nu mai contează cine a avut primatul, important este că tot mai mulţi români gândesc în aceşti termeni. Am revenit cumva la ceea ce s-a întâmplat în septembrie 1991 când un preşedinte de ţară a vrut să scape de un premier incomod, prea democrat şi liberal pentru ceea ce concepea el pentru devenirea ţării. Azi, un alt preşedinte al ţării a vrut să scape de un ministru „greu”, cu imagine bună, de un politician care putea deveni în această toamnă un bun candidat pentru funcţia de premier!!! Este evident pentru toată lumea că guvernul Boc nu mai poate rezista mult în administrarea ţării, sau a ceea ce a mai rămas de drămuit după „seceta” în care ne-au adus investiţiile proaste şi personalizate ale cabinetului actual, după risipa iresponsabilă a puţinului ce ne-a mai rămas în vistieria ţării sau din banii împrumutaţi de la străini ori de pe piaţa financiară internă.
Ori cum am întoarce evoluţiile politice recente, ele depăşesc strict viaţa internă a PDL şi privesc şi/sau afectează întreaga ţară. Nu doar prin criza economică şi politică prelungită în care suntem, ci şi prin simbolistica întregii desfăşurări. Lipsa de autoritate a statului român, pe care am denunţat-o în câteva materiale anterioare, a făcut din nou înconjurul lumii în cancelarii dar şi prin ştiri şi reportaje deloc măgulitoare pentru noi. Oricine va fi viitorul Stolojan al perioadei de tranziţie până la alegerile anticipate care devin necesare (şi sper din tot sufletul că nu va fi o „Iulia Timoşenko”!!!), misiunea sa nu va fi deloc uşoară. De aceea, voi fi alături de el, indiferent ce culoare politică va avea în această toamnă în care natural pastelul cromatic este unul inevitabil şi când verdele poate deveni şi devine mai devreme sau mai târziu galben, roşu se transfomă în portocaliu sau galben etc. Numai albastrul nu se transformă în natură în galben sau portocaliu, dar în viaţa politică românească totul este posibil, chiar şi ce este împotriva naturii! Poziţia mea de susţinere a unui viitor premier, indiferent de coloratură sau metamorfozare, care să pregătească alegerile generale anticipate (cine ştie ce aduce ceasul, poate chiar şi prezidenţiale!) nu trebuie să fie înţeleasă ca o dezertare din tabăra roşie, Doamne fereşte, îmi păstrez convingerile de stânga, dar cred că în momente de cumpănă trebuie să construim cu toţii, sau cel puţin să nu aruncăm cu ... bolovani în cei care se străduie să facă măcar ceva pentru ţară.

A venit toamna

Toamna se zice de regulă că se numără bobocii, că se culege recolta etc. În ce mă priveşte, sper să pot „recolta” profesional dar şi pe internet în perioada următoare roadele ideilor ce mi-au trecut prin minte în cursul unei prea lungi veri în care am lenevit şi nu am mai scris ştiinţific nimic şi nici nu am mai postat nimic pe blog. Din motive obiective dar şi subiective, prietenii ştiu de ce...
Dar înainte de culege ce am semănat în lunile anterioare, se pare că este mai presant să analizăm realităţile româneşti din ultimele zile. În acest context putem spune că toamna se numără, se planifică şi se realizează „mineriadele”. Nu am avut răgaz să ascult azi toate comentariile analiştilor politici, dar din câte am auzit nimeni nu a avansat acest cuvânt (mineriadă) pentru a desemna pe scurt ceea ce s-a petrecut în viaţa politică din România în zilele din urmă (din păcate, în timp ce scriu aceste rânduri, la postul Realitatea TV careva dintre invitaţii emisiunii doamnei Stancu, fie Dan Nica, fie Norica Nicolai sau Mircea Dinescu au pronunţat acest cuvânt). În fine, nu mai contează cine a avut primatul, important este că tot mai mulţi români gândesc în aceşti termeni. Am revenit cumva la ceea ce s-a întâmplat în septembrie 1991 când un preşedinte de ţară a vrut să scape de un premier incomod, prea democrat şi liberal pentru ceea ce concepea el pentru devenirea ţării. Azi, un alt preşedinte al ţării a vrut să scape de un ministru „greu”, cu imagine bună, de un politician care putea deveni în această toamnă un bun candidat pentru funcţia de premier!!! Este evident pentru toată lumea că guvernul Boc nu mai poate rezista mult în administrarea ţării, sau a ceea ce a mai rămas de drămuit după „seceta” în care ne-au adus investiţiile proaste şi personalizate ale cabinetului actual, după risipa iresponsabilă a puţinului ce ne-a mai rămas în vistieria ţării sau din banii împrumutaţi de la străini ori de pe piaţa financiară internă.
Ori cum am întoarce evoluţiile politice recente, ele depăşesc strict viaţa internă a PDL şi privesc şi/sau afectează întreaga ţară. Nu doar prin criza economică şi politică prelungită în care suntem, ci şi prin simbolistica întregii desfăşurări. Lipsa de autoritate a statului român, pe care am denunţat-o în câteva materiale anterioare, a făcut din nou înconjurul lumii în cancelarii dar şi prin ştiri şi reportaje deloc măgulitoare pentru noi. Oricine va fi viitorul Stolojan al perioadei de tranziţie până la alegerile anticipate care devin necesare (şi sper din tot sufletul că nu va fi o „Iulia Timoşenko”!!!), misiunea sa nu va fi deloc uşoară. De aceea, voi fi alături de el, indiferent ce culoare politică va avea în această toamnă în care natural pastelul cromatic este unul inevitabil şi când verdele poate deveni şi devine mai devreme sau mai târziu galben, roşu se transfomă în portocaliu sau galben etc. Numai albastrul nu se transformă în natură în galben sau portocaliu, dar în viaţa politică românească totul este posibil, chiar şi ce este împotriva naturii!

duminică, 27 iunie 2010

A pierde o bătălie, dar a câştiga 49 de oameni

După cum se ştie, la alegerile pentru funcţia de preşedinte al organizaţiei municipale Cluj-Napoca a PSD, cu prilejul conferinţei din 25 iunie 2010, am adunat 49 de voturi iar contracandidatul meu Mircea Jorj a întrunit 135 de voturi. Redau în cele ce urmează discursul rostit cu acel prilej, şi care mi-a adus, dincolo de pierderea acelei bătălii, satisfacţia de a fi convins 49 de oameni de faptul că mi-am dorit pentru PSD Cluj-Napoca o altfel de politică:
„Dragi colegi,
Ştiţi cu toţii calitatea mea de istoric şi vă aşteptaţi cu siguranţă la o introducere istorică. De aceea, nu vă voi dezamăgi şi voi începe cu o poveste istorică, aflată de la un prieten dar şi un mare profesor, din care veţi înţelege bine de ce mă aflu eu aici în faţa dumneavoastră. Regele Prusiei Frederic al II-lea a surprins într-o dimineaţă un pluton de execuţie care se pregătea să execute un soldat. L-a întrebat pe comandantul plutonului care este cauza executării soldatului şi i s-a răspuns că respectivul a dezertat la ultima bătălie. Regele l-a chemat pe soldat la el şi l-a întrebat care a fost cauta pentru care a dezertat, frica, teama de a nu muri în luptă, sau a fost cumpărat de inamic? La acestea soldatul i-a răspuns că s-a săturat să tot ia parte la bătălii pe care le-a tot pierdut. Atunci Frederic i-a spus că îl iartă de execuţie şi îl roagă să mai rămână soldat încă o bătălie, iar dacă o va pierde şi pe aceea, atunci vor dezerta amândoi. În această povestioară se află şi motivaţia candidaturii mele de astăzi pentru preşedinţia organizaţiei municipale Cluj-Napoca a PSD.
V-am vorbit ultima dată la această tribună cu ocazia Conferinţei judeţene Cluj a PSD din februarie 2010, prilej cu care m-am autosuspendat din toate funcţiile care le aveam la vremea respectivă în semn de protest faţă de modul în care domnul preşedinte de atunci, Mircea Geoană, a pregătit Congresul încălcând abuziv statutul PSD şi desconsiderând nu doar personalităţi marcante ale organizaţiei dar şi organizaţia în sine. Din fericire, vanghelizarea partidului care se desfăşura atunci cu repeziciune nu a contaminat şi organizaţia noastră şi spre bucuria noastră s-a oprit prin alegerea în fruntea PSD a dlui Victor Ponta.
Dacă demisia mea principială v-a luat prin suprindere pe toţi, această nouă prezenţă a mea la tribună nu cred că mai este o supriză pentru dumneavoastră, deoarece în ultimele luni, foarte mulţi cetăţeni cu care m-am întâlnit şi-au exprimat clar dorinţa de a se produce o schimbare la nivelul conducerii organizaţiei municipale. Intenţia de a candida mi-a fost întărită de experienţa acumulată mai bine de 2 ani în funcţia de vicepreşedinte al organizaţiei municipale a PSD, timp în care am putut vedea care au fost minusurile din activitatea noastră dar şi elementele pozitive care trebuie preluate şi dezvoltate. Tocmai de aceea vreau să-i mulţumesc actualului preşedinte al organizaţiei noastre, lui Remus, şi mai ales pentru că a avut încredere în mine când, în 2007, m-a cooptat în echipa de vicepreşedinţi.
În ce mă priveşte, am refuzat întotdeauna genul de maşinaţiuni şi aranjamente de culise care poate dau roade pe termen scurt pentru câţiva indivizi, dar sunt păguboase pe termen mediu şi lung pentru organizaţie şi partid. Vă mai amintiţi probabil că la începutul anului 2009 mi s-a propus de către partid să devin director la Direcţia judeţeană de cultură, fără ca eu să fi cerut vreodată sau cuiva vreo funcţie pentru că am muncit în folosul partidului. Atunci, într-o întâlnire restrânsă la hotel Premier, la sfârşitul lunii ianuarie 2009, mi s-a spus că pentru a ajunge director trebuie mai întâi să îmi dau demisia de la universitate, că trebuie să mă fac funcţionar public la o primărie pentru câteva zile, că urmează să driblăm nişte etape şi legi şi uite aşa voi fi director. Le-am spus acelor colegi direct că eu nu fac niciun act care să însemne eludări ale legii şi alte maşinaţiuni de culise dar sunt dispus să merg director la cultură fără să primesc niciun ban ca să pot rămâne la universitate acolo unde mi-am câştigat prin concurs şi muncă de peste două decenii postul de profesor. Nu o dată mi-am arătat disponibilitatea de a munci pentru partid fără să cer sau să aştept vreo răsplată.
Dragi colegi,
Fără a mă preta la aranjamente pe sub masă, doar cu naivitatea şi idealismul meu s-ar putea să câştig această confruntare şi asta va fi un semnal clar transmis de aici de la Cluj că în clasa politică din ţara noastră se pot găsi şi persoane oneste, chiar idealiste şi care mai cred că există Moş Crăciun. Ar fi un semn că dumneavoastră, majoritatea delegaţilor prezenţi la conferinţă v-aţi săturat să fiţi copărtaşi la fanariotisme care ne-au tras în jos atâta vreme. După cum tot aşa de bine s-ar putea ca naivitatea şi idealismul meu care a respins strategia „aşa zisei bune organizări/pregătiri” a prezentei conferinţe să fie perdantă fiindcă, nu-i aşa, politica s-a făcut şi se face cu sânge rece, pragmatic, prin manipularea sau/şi cumpărarea voturilor.
Cert este că în această cursă pentru funcţia de preşedinte am pornit amândoi candidaţii cu aceeaşi şansă, precum s-a întâmplat şi după alegerile din noiembrie 2008, între noi fiind o diferenţă nesemnificativă. Clujenii, ca să fie câştigaţi pentru PSD, aşteaptă de la noi altceva decât au avut parte în ultimii 20 de ani, inclusiv aranjamentele de culise şi spiritul de gaşcă.
Cred că toţi dintre noi ştim foarte bine Unde Este Situat acum ca scor electoral PSD în municipiul Cluj-Napoca şi nu suntem deloc mulţumiţi. În ultimii ani am fost implicat în mai multe campanii electorale şi vă pot spune cu toată sinceritatea că au fost nenumăraţi colegi care au muncit serios, care s-au implicat cu responsabilitate în activităţile desfăşurate (e adevărat că nimeni nu-l poate acuza nici pe Sisif că nu a muncit, din păcatele rezultatele pe măsură s-au lăsat aşteptate).
Poate că au fost de vină pentru rezultatele modeste obţinute şi unele deficienţe proprii de organizare, lipsa unor resurse materiale corespunzătoare, deficitul de imagine creat prin prezenţa la Bucureşti a unor lideri controversaţi care s-au erijat ca purtători de mesaje, care însă nu reprezentau cu adevărat social-democraţia românească. Nu trebuie exclusă nici o oarecare „timorare” în activitatea organizaţiei municipale a PSD datorată prezenţei în Cluj-Napoca ca edil şef a preşedintelui PDL, sau poate mai degrabă un fel de „autodescurajare” între activiştii PSD datorită disproporţiei de forţe în plan politic local.
PDL a pierdut la Cluj-Napoca o mare parte din rezultatele zdrobitoare obţinute la alegerile din 2008 şi 2009. Eu nu sunt adeptul ideii că noi, social-democraţii nu trebuie să facem altceva decât să aşteptăm ca electoratul să vină spre noi în virtutea faptului că au fost dezamăgiţi de puterea de dreapta instalată după 2004 în România.
Dragi colegi,
Consider că datoria noastră este aceea de a câştiga, de a cuceri în timp electoratul, nu de a-l cumpăra cu prilejul alegerilor. Eu le propun colegilor de partid şi celorlalţi concitadini strategia celor 3 S (Solidaritate, Şansă, Speranţă).
Aceasta înseamnă că avem enorm de lucru în direcţia reinventării şi practicării solidarităţii sociale şi naţionale, în mod constant nu doar din patru în patru ani, astfel încât nu doar cetăţenii din Cluj-Napoca dar şi din întreaga ţară să ne perceapă ca fiind alături de ei, că suntem în mod real solidari cu ei indiferent că sunt pensionari, bugetari, salariaţi din sectorul privat, studenţi sau elevi.
Apoi, ne vom preocupa ca să transformăm egalitatea de şanse care funcţionează în aparenţă în ţara noastră, în şansa egalităţii pentru fiecare dintre cetăţenii României, începând cu tinerii aflaţi în faţa unor dileme existenţiale majore şi continuând cu persoanele active şi pensionarii, încât treptat să le inducem încrederea, speranţa într-un viitor mai bun pe acest pământ românesc, sub acoperământul instituţiilor europene.
Conform sondajelor, majoritatea populaţiei şi-a pierdut orice speranţă că România merge într-o direcţie bună. Tocmai de aceea este timpul să lucrăm împreună pe brânci în sensul redării încrederii în clasa politică, în instituţiile statului român şi să readucem speranţa şi zâmbetul pe feţele oamenilor.
CE FACEM? Înainte de toate se impun câteva modificări în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea organizaţiilor locale din cartierele oraşului, fiind destule „pete negre” pe harta organizaţiei municipale a PSD unde nu există sau dacă ele există formal, nu se observă o activitate corespunzătoare a membrilor, militanţilor noştri din zone importante.
Apoi, restructurarea departamentelor ar fi o altă prioritate a mea, aceste structuri formate exclusiv din profesioniştii din organizaţia noastră trebuind să devină motorul activităţii de partid la nivelul municipiului.
Cu toate că PSD este cel mai important partid din opoziţie, el nu a fost suficient de prezent pe plan local în dezbaterea publică din ultimele luni pe marginea marilor teme cu care se confruntă societatea românească. De asemenea, trebuie să schimbăm percepţia negativă asupra PSD care s-a insinuat atât la centru cât şi în Cluj-Napoca, aceea de non-combat, care deşi nu este reală a fost tendenţios proiectată asupra organizaţiei noastre. Coborârea în mijlocul cetăţenilor prin diverse forme de activitate politică şi civică pe care le-am imaginat şi le voi dezvolta cu viitoarea echipă ne va ajuta să fim percepuţi din nou de cetăţeni ca un adevărat partid de stânga, social-democrat.
România se confruntă în prezent nu doar cu grave probleme economice şi sociale, dar şi cu derapajele naţionaliste şi radicale din partea UDMR sau PCM. Consider că PSD nu trebuie să intre în acest joc periculos al exacerbării discursului naţionalist, însă datoria social-democraţilor, mai ales aici în inima Transilvaniei, este de a respinge şi de a sancţiona, prin mijloacele politice democratice care le avem la îndemână ca partid de opoziţie, toate iniţiativele care subminează caracterul unitar al statului, care aduc prejudicii de imagine sau restrâng drepturile civile şi politice ale unor cetăţeni români care trăiesc în puţinele zone din Transilvania locuite majoritar de cetăţeni români de etnie maghiară.
A fi patriot adevărat este mult mai dificil decât a fi un fals patriot, un demagog, fiindcă patriotismul implică concepţie, consecevenţă în fapte, toleranţă şi respect.

În această competiţie, alături de mine se află şi colegul Mircea Jorj, cu care în perioada în care şi el a fost vicepreşedinte am colaborat foarte bine. Un coleg de nădejde, harnic şi tenace pe care mi-ar plăcea să îl am în echipă. Şi această mini campanie electorală a fost una în care ne-am respectat reciproc şi v-am respectat şi pe dumneavoastră.

Dragi colegi,
nu vă ascund faptul că am avut parte în facultate de nişte profesori deosebiţi, pe care-i am ca şi modele, unii dintre ei performând şi în plan politic după 1989. Printre aceştia se află şi domnul prof.univ.dr. Liviu Maior, cel mai bun ministru al învăţământului de după 1989. L-am întrebat demult ce l-a motivat să intre în politică şi dumnealui, cu generozitatea umană ce îl caracterizează, mi-a spus că a considerat că după ce a scris zeci de cărţi de istorie, şi-a propus să şi facă istorie. Şi ştim cu toţii că a reuşit pe deplin.
Eu am publicat în ţară şi în străinătate câteva mii de pagini de istorie în ţară şi în străinătate şi cred că acum am o şansă să şi fac istorie, nu doar să scriu despre istorie. De aceea, vă invit să vă alăturaţi proiectului meu şi împreună să scriem o pagină de istorie pentru organizaţia municipală a PSD şi de ce nu, pentru întreg municipiul Cluj-Napoca, de care să fiţi mândri dumneavoastră şi copiii dumneavoastră.”

joi, 20 mai 2010

Pâine şi circ

Foarte probabil că nu aş fi intitulat acest material aşa, precum celebra formulă lansată la Roma în urmă cu circa două mii de ani, dacă nu aş fi citit zilele trecute un interesant şi captivant roman istoric, scris de Conn Iggulden şi intitulat: Împăratul. La porţile Romei. Evenimentele recente din România se arată a fi comparabile, din multe puncte de vedere, cu realităţile surprinse de Conn Iggulden în romanul său şi care învederează ultimii ani ai Republicii romane, luptele politice pentru putere în cetatea eternă şi începutul războaielor civile care vor conduce în cele din urmă la înlăturarea acestui regim politic democratic cu unul autoritar.
România zilelor noastre ni se înfăţişează la fel de vulnerabilă precum era Roma în agonia ei republicană şi în preajma instaurării dictaturii: coruptă, instituţiile statului nu funcţionează normal, trădări, lupte fratricide pentru putere etc. Mi-a provocat un zâmbet amar o scenă descrisă în roman, petrecută în Senatul roman, în care consulul Marius a reuşit să răstoarne în favoarea lui o situaţie care aparent era controlată de marele său rival Sulla, tot consul. După ce şedinţa Senatului a luat sfârşit cu victoria lui Marius, acesta a fost întrebat de nepotul său, tânărul Gaius Iulius (viitorul Cezar), aflat la prima sa experienţă politică, cum a reuşit să aducă în favoarea sa majoritatea senatorilor care până cu o zi înainte păreau să-l susţină pe adevrsarul său. Răspunsul lui Marius a fost năucitor: „I-am cumpărat. Le-am dat mai mult aur decât Sulla”! Dacă rememorăm toate demisiile parlamentarilor PSD şi PNL din ultimele luni şi înregimentarea lor fie la PDL fie în noua formaţiune creată UNPR, parcă ne vine să ne întrebăm cât aur le-au dat cei de la putere?
Mai grav însă decât aceste trădări/cumpărări, fireşti până la un punct atât la strămoşii romani cât şi la nepoţii români, este situaţia economico-socială şi politico-morală a statului român, a naţiunii române. Dezastrul cred că este cuvântul care reflectă cel mai bine aproape toate palierele societăţii româneşti. Cei mulţi abia reuşesc prin truda lor, bugetară sau la privaţi, să-şi asigure pâinea cea de toate zilele, în vreme ce cei puţini, cei care ne conduc la nivel central, la Bucureşti, dar şi pe plan local, şi care au pâine din plin, ba uneori frizează ridicolul prin opulenţa pâinii lor, se „străduiesc” din greu să ne asigure, celor mulţi, circul zilnic.
Destinul Romei după deceniile de criză, dictaturi şi războaie civile este binecunoscut. Cetatea eternă a reuşit să renască şi să continue să domine lumea romană, întinsă pe trei continente, încă sute de ani buni. Care este însă destinul României după ce această criză totală va înceta? Sau suntem oare blestemaţi de zei să fim într-un permanent scenariu în care războiul civil alternează cu dictaturile personale?

marți, 13 aprilie 2010

Prin cunoaştere pentru o lume mai sigură

Prin cunoaştere pentru o lume mai sigură este motto-ul uneia dintre instituţiile fundamentale ale României contemporane, nu al uneia de cultură sau ştiinţă cum ne-am fi aşteptat la prima vedere, ci al unui servicu secret! Pare de necrezut o atare deviză, cel puţin pentru cei care mai sunt prizonierii unor clişee, dar acest motto reflectă cu prisosinţă profilul actual al unei instituţii care a luat-o cu mult înaintea societăţii româneşti în materie de racordare la standardele occidentale. Într-o vreme în care suntem agresaţi aproape zilnic de aniversările zgomotoase şi de cele mai multe ori pline de fast, uneori justificate alteori inventate/nemeritate, a trecut aproape neobservată o aniversare care ar fi trebuit să reţină într-o măsură mai mare atenţia mass-mediei, a opiniei publice, a cetăţenilor ţării care sunt în ultimă instanţă beneficiarii serviciilor acestei instituţii aflate în slujba democraţiei. La sfârşitul lunii martie a.c. s-a consumat, înconjurat de o discreţie firească, un moment aniversar pentru o instituţie importantă a statului democratic român: 20 de ani de la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii.
Pentru a înţelege mai bine însă semnificaţiile acestui eveniment, să trecem succint în revistă câteva jaloane din istoria acestei instituţii care iată, în termenii lui Dumas, încorporează deja o adevărată şi bogată istorie instituţională, care este în acelaşi timp o pagină de istorie naţională şi deopotrivă internaţională. Momentul de debut l-a reprezentat Decretul nr. 181 din 26 martie 1990, prin care a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii ca instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. Firesc, a urmat un drum lung şi anevoios, normativ şi constructiv în acelaşi timp. Din punct de vedere legislativ, trebuiesc menţionate câteva acte care au asigurat în timp dezvoltarea acestei instituţii. Astfel, Legea nr. 51 din 29 iulie 1991, privind siguranţa naţională a României, a stabilit noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale şi a decis că organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structurile interne specializate din cadrul Ministerului Apărării, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea acestora urma să fie reglementată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. De asemenea, legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, a detaliat principalele sarcini şi atribuţii ale acestei instituţii, unele articole sau paragrafe cunoscând ulterior modificări impuse de nevoia adaptării la evoluţia evenimentelor şi a provocărilor noi în materie de siguranţă pe plan internaţional.
La o primă evaluare a istoriei Serviciului Român de Informaţii trebuie să examinăm care au fost liderii acestei instituţii, fiindcă şi în acest caz se aplică regula „omul sfinţeşte locul”. Primul director al SRI a fost un civil, respectiv profesorul Virgil Măgureanu (1990-1997), căruia i-a urmat un inginer prin formaţie, Costin Georgescu (1997-2000), apoi un militar de carieră, Alexandru Radu Timofte (2001-2006), şi cel aflat în exerciţiu, Ambasadorul George Cristian Maior, care este în acelaşi timp şi profesor universitar la Departamentul de Relaţii Internaţionale din cadrul SNSPA.
Fireşte, primului director i-a revenit misiunea, deloc uşoară, de multe ori ingrată, de a construi o instituţie care să corespundă noului cadru democratic al României postcomuniste. Un atare efort a fost subminat uneori de derapajele antidemocratice cunoscute de ţara noastră la începutul anilor ’90 şi care au fost asociate de unii analişti politici şi de implicarea serviciilor secrete (mai cu seamă mineriadele din iunie 1990 şi septembrie 1991), ceea ce a indus în rândul opiniei publice un sentiment de neîncredere în tânăra instituţie aflată sub conducerea lui Virgil Măgureanu.
Victoria forţelor de dreapta în toamna anului 1996 şi alegerea preşedintelui Emil Constantinescu, au determinat în primăvara anului 1997, înlocuirea directorului SRI cu, Costin Georgescu, care s-a remarcat în cadrul CDR. Principala preocupare a noului director SRI a fost să atenueze percepţia negativă asupra instituţiei, să primenească structurile de conducere şi să dezvolte construcţia instituţională începută de antecesorul său. Astfel, Serviciul Român de Informaţii a făcut şi în acei ani eforturi serioase să se desprindă de tot ceea ce unii mai clamau că instituţia provenea structural din fosta Securitate, treacând printr-un proces radical de modernizare, de adaptare la noile evoluţii interne şi internaţionale. Nici directoratul lui Costin Georgescu nu a fost unul lin, România confruntându-se la sfârşitul anilor ’90 cu ample mişcări sociale şi politice cauzate de accentuarea crizei economice care a făcut ca ţara noastră să fie la un pas de colaps, ceea ce a afectat negativ procesul de transformare a serviciului de informaţii pe care acesta îl conducea.
Revenirea în fruntea României a preşedintelui Ion Iliescu după victoria în alegerile din decembrie 2000, a însemnat şi înlocuirea în februarie 2001 a lui Costin Georgescu cu Radu Timofte, un apropiat al preşedintelui din perioada anterioară. Din exterior privind lucrurile, numirea în fruntea SRI a unui politician care provenea din rândul militarilor de carieră, părea că inaugurează o nouă etapă în istoria instituţiei, de necesară „remilitarizare” după „liberalizarea” adusă în mandatul său de antecesorul Costin Georgescu. Oricum, în timpul directoratului lui Radu Timofte se înregistrează, comparativ cu anii anteriori, parcă o mai pregnantă activitate legislativă în sensul reglementării şi adaptării activităţilor SRI la noile comandamente ale evoluţiei ţării pe drumul integrării euro-atlantice. În acest context, în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii. Din păcate, România a intrat şi ea în acei ani în sfera terorismului internaţional, răpirea ostaticilor români în Irak şi apoi scandalul legat de eliberarea şi fuga din ţară a lui Omar Hayssam a cauzat în toamna anului 2006 demisia din fruntea SRI a lui Radu Timofte.
Numirea la 4 octombrie 2006, a lui George Cristian Maior în funcţia de director al Serviciului Român de Informaţii prin Hotărârea nr. 32 a Parlamentului României, a deschis, fără nicio îndoială, o nouă etapă fecundă în istoria instituţiei. Trebuie menţionat aici că actualul director al SRI este unul dintre produsele cele mai reuşite ale capitalei Ardealului. George Cristian Maior s-a născut şi a fost educat la Cluj-Napoca, fiind absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, unde dealtfel şi-a susţinut şi teza de doctorat în drept internaţional, după care şi-a desăvârşit formaţia intelectuală şi profesională la prestigioase universităţi din SUA şi Europa. În paralel, a acumulat încă de la începutul anilor ‘90 o vastă experienţă în serviciul diplomatic al României. Actor dar şi regizor în acelaşi timp în complexul efort de integrare a României în structurile euro-atlantice, George Maior a deţinut responsabilităţi care l-au plasat în prim planul vieţii politice interne şi internaţionale: între anii 2001-2004, a fost secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare în cadrul Ministerului Apărării, având statutul de co-negociator pentru aderarea ţării noastre la NATO (2001-2003), între anii 2005-2006, a fost ales senator şi preşedinte al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională din Senatul României.
Profesor, diplomat, om de cultură, noul director al SRI şi-a impus de la început amprenta asupra instituţiei pe care o conduce, imprimându-i o altă evoluţie, în acord şi cu noul statut al României nu doar de membru al NATO ci şi de apartenenţa la UE. În contextul continuării modernizării Serviciului Român de Informaţii, după ample evaluări şi dezbateri, în iunie 2007 s-a început implementarea „Viziunii strategice 2007-2010”, aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, document care a permis în 25 martie 2008 Consiliului să adopte hotărârea privind aprobarea Structurii şi a Regulamentului de Funcţionare ale Serviciului Român de Informaţii. Noua structură a SRI reprezintă un reper important în cadrul amplului proces de transformare, început în 2007, destinat debirocratizării şi eficientizării activităţii de intelligence în România. Aşa cum o afirmă public George Maior, „dorim un Serviciu modern, flexibil, care să se poată adapta permanent la noile provocări ale mediului internaţional de securitate”. Ori, din păcate, asistăm aproape zilnic la multiplicarea provocărilor cu care se confruntă nu doar România ci şi lumea contemporană în materie de securitate şi apărare, de aceea misiunea SRI, alături de celelalte structuri de intelligence din ţară, dobândeşte noi conotaţii, reclamă o continuă profesionalizare care să poată preveni la timp şi eficient producerea unor evenimente care pot pune în pericol securitatea ţării, a cetăţenilor şi instituţiilor statului.
În mesajul directorului SRI din 25 martie 2010, adresat în preziua aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii se arată că astăzi, la moment aniversar, „trebuie să ne asumăm trecutul, cu bune şi rele, să ne recunoaştem greşelile şi vulnerabilităţile. Dincolo de retorică, este necesar să înţelegem că evoluţia SRI în ultimii 20 de ani nu putea fi diferită de cea a naţiunii române, dimpotrivă, ea a fost conectată indisolubil cu modernizarea statului şi societăţii româneşti, cu toate sincopele şi dificultăţile pe care o asemenea tranziţie le-a presupus. La douăzeci de ani de la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii, ca director al acestei instituţii, doresc să-mi exprim regretul pentru anumite greşeli şi erori ale trecutului şi să vă asigur că mecanismele actuale nu mai permit repetarea unor astfel de situaţii. Transformarea SRI într-un serviciu modern al unui stat de drept a însemnat o reconstrucţie a reflexelor colective şi individuale, a mentalităţilor, a modului de a acţiona. Suntem astăzi un serviciu tânăr, dinamic, dar şi o instituţie de prestigiu a comunităţii euroatlantice de informaţii, un contributor important la securitatea naţională şi europeană. Avem, în prezent, o generaţie nouă de ofiţeri de informaţii, educată şi pregătită într-o altă paradigmă şi cultură de securitate, o generaţie care reflectă un nou tip de valori etice şi profesionale. Dincolo de ruptura de trecut, lucrăm astăzi într-o nouă logică de securitate, avem alte ameninţări şi vulnerabilităţi a căror dinamică trebuie să o anticipăm în mod adecvat. Într-un secol al vitezei şi abundenţei informaţiilor, trebuie să ştim să ne dezvoltăm capacitatea de reacţie rapidă şi să ne folosim resursele într-un mod integrat astfel încât să putem furniza cunoaştere strategică decidenţilor”.
Mesajul domnului George Maior este unul cât cât se poate de clar şi comprehensibil: SRI nu mai poate fi acuzat de niciun om de bună credinţă că ar mai avea vreo legătură cu trecutul anterior lui 1989. Dimpotrivă, SRI reprezintă astăzi una dintre puţinele instituţii din România care s-a integrat cu succes în structurile din care România face parte (NATO şi UE), care relaţionează perfect în parametrii de exigenţă impuşi de partenerii vest-europeni. Transformarea SRI într-o structură nouă, modernă este confirmată şi de media de vârstă a ofiţerilor de informaţii care este de circa 36 de ani, una dintre cele mai scăzute dintre toate ţările din reţeaua euro-atlantică. De altfel, şi percepţia publică asupra SRI este azi una favorabilă, aşa cum o arată sondajele recente de opinie, instituţia bucurându-se de o încredere de aproape 50% în rândul populaţiei. Faptul că tot mai mulţi tineri, inclusiv unii dintre foştii mei studenţi, se îndreaptă cu încredere spre această instituţie pentru a-şi dezvolta o carieră trădează nu numai schimbarea de percepţie care se petrece sub ochii noştri, ci şi transformarea Serviciului Român de Informaţii într-o instituţie importantă a sistemului democratic din România. Meritorie este şi editarea de către SRI a unei reviste de profil, Intelligence, cu o apariţie trimestrială, care a devenit în ultimii ani o publicaţie cu un cert conţinut ştinţific, de larg interes nu numai pentru studenţii secţiilor de securitate, studii europene şi relaţii internaţionale, dar şi pentru analiştii politici şi specialiştii din relaţiile internaţionale.

Repere bibliografice

http://www.sri.ro
Revista Intelligence, nr. 11-17, 2008-2010
George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI, Editura RAO, Bucureşti, 2009

vineri, 2 aprilie 2010

Hristos a inviat

Tuturor cititorilor mei va doresc ca Lumina Învierii să vă arate calea spre împăcare, mulţumire şi belşug. Adevărata bucurie să se pogoare asupra celor dragi vouă şi sărbătoare să vă fie fiecare ceas de acum înainte.

Hristos a Înviat!

Lecţia David Prodan

În aceste zile am avut parte mediatic de o isterie generală legată de proiectul noii legi a educaţiei. Nu discut aici legea în ansamblul ei, îi las pe „specialiştii” talk-show-urilor şi ai „serialelor” din presa scrisă să se pronunţe. Mi-ar fi şi mie uşor, dată fiind apartenenţa mea ideologică, să critic acest proiect, să-i găsesc punctele slabe, fiindcă, nu-i aşa, orice lege, orice acţiune umană în general, are dincolo de aspectele pozitive şi limitele sale, nu poate fi perfectă. Nu mă pronunţ aici dintr-un motiv cât se poate de subiectiv, fiindcă aşa cum se va vedea mai departe, multe critici recente ale proiectului sunt expresia unui subiectivism extrem.
M-a deranjat în acest cor general de contestare a proiectului de lege obstinaţia unor tipuri de personaje, cu largă reprezentare socială, de a critica unele articole din proiectul legii educaţiei. În primul rând a fost vehement atacat articolul care preconizează pensionarea profesorilor universitari la vârsta de 65 de ani. Este adevărat că în unele ţări europene vârsta de pensionare a acestei categorii profesionale este de 70 de ani, dar noi trăim în România şi trebuie să ne raportăm la această realitate nu doar geografică ci şi instituţională...Un argument invocat de cei nemulţumiţi este că se va produce o adevărată migraţie a creierelor româneşti, a geniilor naţionale, în lume. Fals. Destul de puţin probabil că universităţi din lumea civilizată şi dezvoltată vor încadra profesori universitari români care tocmai s-au pensionat în ţară. Dacă vor să-şi aducă asemenea savanţi, străinii o fac până când aceştia ajung la vârsta de 65 de ani. Sigur că pot fi invitaţi să predea un curs timp un semestru, să susţină un ciclu de conferinţe, aceasta este altceva, dar nu se va declanşa un curent de emigrare a intelectualilor. Există negreşit în România de azi, şi nu numai, acel fenomen denumit „brain-drain”, dar aceasta înseamnă de regulă „racolarea” sau exodul tinerilor specialişti spre ţările industrializate, şi nicidecum a celor trecuţi de 65 de ani (cu puţine excepţii desigur).
Apoi, alt argument alt corului nemulţumiţilor este acela că la vârsta de pensionare preconizată de controversatul proiect de lege, specialiştii ajung la deplina maturitate intelectuală, profesională, şi ar fi o mare eroare să fie pensionaţi tocmai acum. Din păcate, aceşti colegi de breaslă se pare că nu au auzit de ilustrul savant, istoricul David Prodan (deşi unii nu au nicio scuză fiind clujeni şi, dacă nu sunt istorici, cel puţin sunt/au fost apropiaţi istoricilor şi istoriei...). Acest titan al istoriografiei româneşti din a doua jumătate a secolului trecut s-a pensionat la vârsta legală de pensionare la acea vreme, nu a solicitat nicio prelungire, deşi ar fi obţinut-o fără mari probleme. S-a retras de la catedră şi a mai lucrat în continuare câteva decenii, publicând lucrări monumentale (mai multe volume despre Iobăgia în Transilvania în sec. XVI-XVIII, Răscoala lui Horea, Supplex Libellus Valachorum, Urbariile Ţării Făgăraşului etc.). Aceste cărţi au fost şi continuă să fie bibliografie obligatorie pentru studenţii de la istorie, care deşi nu l-au avut dascăl în sala de curs, l-au avut mentor în bibliotecă. Modest, cald uman, David Prodan le-a deschis uşa tuturor celor l-au căutat şi care care aveau nevoie de o îndrumare, de un sfat, fie ei studenţi, cercetători sau specialişti consacraţi. Cu toţii am găsit la el sprijin intelectual şi profesional, răbdare şi generozitate, chiar dacă era pensionar. Nimeni şi nimic nu-i poate împiedica pe cei care ajung în pragul pensionării să fie activi şi după ce administrativ trebuie să lase loc celor care vin în urmă. Pot să scrie, iar dacă sunt de neînlocuit, pot să susţină cursuri la plata cu ora pe felia la care sunt cei mari specialişti din oraş, din ţară, din Europa sau de pe mapamond. Dacă sunt atât de geniali, există alte forme de exprimare, prin conferinţe pe care le pot susţine în cadrul unor instituţii care se ocupă de culturalizarea şi educaţia adulţilor, pot să adune/umple liber (nu cu japca) amfiteatre şi săli de conferinţe, pot publica neîngrădiţi de nimeni lucrări în tiraje de mii de exemplare la edituri prestigioase din ţară şi din străinătate, pot deveni/rămâne notorii şi după pensionare. Au la îndemână cel puţin un exemplu: David Prodan. Din păcate însă, cramponarea celor vocali este reflexul unui profund egoism, care nu are aproape nimic de a face cu interesul studenţilor, reflectând mai degrabă interese individuale sau de grup meschine (materiale, de putere, de capital simbolic etc.).
Acelaşi lucru este valabil şi pentru medicii/universitarii din domeniul sănătăţii care şi-au exprimat nemulţumirea faţă de proiect. Nimeni nu-i împiedică să publice cărţi valoroase în care să valorifice impresionanta cazuistică pe care au întâlnit-o într-o activitate pe care au prestat-o timp de patru decenii, cărţi care să fie, firesc, utile studenţilor, rezidenţilor şi specialiştilor. Pot să activeze fără probleme în cadrul unor clinici private sau/şi cabinete individuale. Sunt convins că bolnavii nu-i vor ocoli pe aceşti pensionari dacă ei continuă să fie cei mai buni în specialitatea lor şi sunt singurii la care pot găsi diagnosticul cel mai bun de care au atâta nevoie (excepţie poate în chirurgie unde mâna unui chirurg nu mai taie aşa de sigur la 66 de ani ca la 46 sau 56!). Atunci te întrebi care să fie explicaţia protestului acestor vocali, dacă nimeni şi nimic nu le interzice să fie utili societăţii în varii forme şi formule?
Am ezitat să scriu aceste rânduri fiindcă ştiu că ele îi vor nemulţumi/revolta pe mulţi, dar rămân fidel principiilor pe care le-am afişat pe blogul meu într-un material din 10 iunie 2009, minidecalog în care mi-am precizat poziţia faţă de problema pensionării. Şi am făcut-o într-un moment de deplină raţionalitate, detaşat fiind de latura subiectiv-emoţională.

joi, 4 martie 2010

Trist, dar adevărat!

Am auzit zilele acestea o ştire care mi-a provocat consternare: fostul preşedinte al PNŢCD, Ion Diaconescu, a decis să se dezonoreze, în primul rând pe el, dar indirect şi pe ilustrul său înaintaş la conducerea partidului, Corneliu Coposu. Domnul Diaconescu a decis să acţioneze în instanţă statul român şi să ceară despăgubiri pentru suferinţele îndurate în temniţele comuniste, precum şi pentru prejudiciul de imagine, de nu mai puţin de 18 milioane de Euro!!! Nu am auzit deocamdată ca urmaşii celor care au fost lichidaţi fizic de către comuniştii aduşi de tancurile sovietice, să revendice o atare despăgubire şi vine acum dl Diaconescu să pretindă o asemenea sumă imensă. Nu mă întreb pe baza căror criterii a ajuns să calculeze tocmai suma enunţată fiindcă acest lucru are prea puţină importanţă. Mă întreb însă de ce tocmai acum a ajuns acest om în vârstă să se facă de minune? De ce nu a solicitat despăgubiri statului român din postura de înalt demnitar în perioada 1996-2000, când a îndeplinit funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor? De ce şi-a vândut tocmai acum sufletul? În România au mai rămas puţini seniori ai politicii care reprezintă repere de moralitate, de verticalitate, într-o societate în care valorile au ajuns să fie mai mult declamate decât respectate. Ion Diaconescu cu siguranţă că nu are nevoie de aceşti bani, probabil urmaşii dânsului l-au împins de la spate. Regretabil este însă că un om care a suferit enorm în sistemul concentraţionar comunist s-a putut lăsa „intimidat” de argumentele celor care l-au manipulat. Dacă însă această solicitare vine din proprie iniţiativă este trist că un om de talia dlui Diaconescu şi-a pierdut coloana vertebrală. Dacă dumnealui şi-ar fi pierdut coloana „raţională”, atunci cei de lângă dânsul, urmaşii, ar fi trebuit să blocheze o cerere care îl dezonora pe tatăl, bunicul sau unchiul lor. Să fie ei raţionali în locul unui biet bătrânel căruia din cauza suferinţelor îndurate şi a vârstei i se putea tolera piederea raţiunii. Din păcate, mă tem că se poate deschide un precedent periculos, acela de a stoarce bani de pe urma suferinţei. Şi atunci suferinţa şi jertfa nu mai înnobilează, ci degradează. Oricum, am un gust şi mai amar văzând că avocatul domnului Diaconescu nu este altul decât fostul (jalnic) premier al României, domnul Victor Ciorbea. Acesta, în calitatea de fost preşedinte al PNŢCD, la fel ca şi dl Diaconescu, ar fi trebuit, dezinteresat, să blocheze gestul revendicativ nu să-l susţină, din păcate, interesat. Material?! Cred că în aceste zile Corneliu Coposu, slăvită fie-i memoria, se zvârcoleşte în mormânt văzând micimea epigonilor!

duminică, 21 februarie 2010

De la evitare la confruntare

Pentru cei care îmi cunosc formaţia istorică, titlul ar putea sugera vreo intenţie sau acţiune belicoasă, ceea ce este departe de intenţia acestor rânduri. Titlul mi-a fost sugerat mai degrabă de titlul unei serioase analize politice realizate recent la Londra de trei analişti din cadrul Policy Network Paper (Olaf Cramme, Patrick Diamond, Roger Liddle, Challenging the politics of evasion. The only way to renew European social democracy). În materialul lor, cei trei specialişti au căutat explicaţii pentru eşecul din ultima vreme al stângii pe plan european, definind printr-un termen esenţa acestei prăbuşiri dramatice la ultimele alegeri europene sau chiar şi la nivel naţional pentru alegerile parlamentare în unele state: evasion. Prin urmare, în această prea lungă perioadă de evitare a problemelor reale cu care se confruntă cetăţenii rezidă eşecul social-democraţilor europeni în ultima vreme, iar Partidul Social Democrat din România nu a făcut nici el excepţie de la acest trend.
Alegerea de către Congresul extraordinar al PSD din 20 februarie a lui Victor Ponta în calitate de preşedinte şi necesitatea reală pentru democraţia românească de a avea o opoziţie de stânga foarte puternică, mai cu seamă în această perioadă dificilă de criză/postcriză, mă face să cred că în viitorul apropiat vom asista la o schimbare vizibilă la nivelul programului şi strategiei PSD. Aceasta va însemna în primul rând renunţarea la politica „struţului”, aceea a evitării abordării temelor majore ale societăţii româneşti, şi trecerea la confruntare, la analiza profundă a agendei reale a cetăţeanului român şi desenarea unor scenarii şi soluţii care să readucă stânga din România alături de cetăţeni. Nu prin „asistare” ori „cumpărare” de voturi în campaniile electorale cu făină, ulei, găleţi etc., ci prin câştigarea încrederii oamenilor că PSD le poate reprezenta cel mai bine interesele şi poate răspunde rapid şi eficient la nevoile socio-economice, politice, culturale şi civice.
Acum 5 ani am intrat cu mult entuziasm în familia social-democrată fiindcă aveam încredere în modele, în nişte personalităţi clujene care prezentau garanţii că PSD poate începe un proces de modernizare şi europenizare. Cât au reuşit liderii Grupului de la Cluj să imprime o atare tendinţă este greu de cuantificat acum, cert este însă faptul că partidul a progresat. Tot aşa şi acum, după 5 ani de la înscrierea în partid, mă las cuprins de un entuziasm debordant fiindcă în idealismul meu mai pot crede că sub conducerea lui Victor Ponta se poate relua în PSD „autostrada” Transilvania, că partidul îşi va relua drumul novator întrerupt la un moment dat după 2006 de către dl Mircea Geoană la „consilierea” unor apropiaţi care nu au nimic de-a face cu principiile şi valorile autentice de stânga.