joi, 26 februarie 2009

Cele două Românii (III)

Zilele trecute circula pe internet, forwardat-ă de la un amic la altul, o scrisoare a unui cetăţean elveţian rezident în România. În câteva cuvinte voi rezuma conţinutul acestei scrisori, poate reală, poate plăsmuită de cineva de la noi, dar oricum foarte realistă în analiză. Se exprima în scrisoare indignarea cetăţeanului elveţian faţă de excesiva mediatizare în România a rromilor, faţă de comportamentele verbale şi fizice extrem de violente, faţă de ţigănia cu care se ceartă pe unele posturi de televiziune unele pseudo-vedete etc. Concluzia era că reacţia italienilor de a-i cataloga în bloc pe români ca rromi era una firească din moment ce chiar în România prevalează telenovelele cu rromi, reportajele spumoase de la nunta nu ştiu cărei pirande, comportamentele îndoielnice ale unor personaje dubioase etc. Cu alte cuvinte, vinovaţi de imaginea mai mult decât proastă a românilor în străinătate se fac în primul rând românii (oamenii de rând fiindcă nu reacţionează, autorităţile, mass media etc.).
Poate că unii dintre cititorii acelei scrisori au fost indignaţi, alţii doar amărâţi din pricina adevărurilor reflectate. Eu mărturisesc că am fost încercat de un sentiment de vinovăţie şi neputinţă în acelaşi timp. De vinovăţie, că într-adevăr realitatea descrisă în scrisoare era traumatizantă pentru mine ca şi pentru majoritatea cetăţenilor oneşti ai acestei ţări, care ne-am complăcut în ultimii 20 de ani în a accepta aceste lucruri. De neputinţă, de lipsa unei perspective reale de a schimba rapid şi radical această situaţie mai mult decât stânjenitoare şi păguboasă pentru românii care călătoresc şi muncesc corect în străinătate.
Nu ştiu cât de multă vină au în perpetuarea acestei realităţi ziarele şi televiziunile care se întrec în a difuza ştiri ale groazei la o oră total nepotrivită, care difuzează toate trivialităţile şi subcultura care devine astfel cea mai importantă “marfă” vândută de mass media. Oare să fie patronii acestor trusturi ahtiaţi după profit cu orice preţ? Oare nu realizează că pe termen lung ceea ce vând acum cu asiduitate s-ar putea întoarce împotriva lor? Prea adesea se motivează faptul că dacă pe cutare canal este o emisiune cu o “vedetă” care îşi reneagă şi îşi înjură mama, că o altă “răsfăţată” a mai multor televiziuni ne arată în direct că este însărcinată şi ne asigură că fiica din pântece va fi la fel de “frumoasă” şi ...dolofană ca şi ea etc., aceasta este fiindcă se cere, aduce rating ceea ce înseamnă până la urmă profit pentru producători, realizatori şi proprietari. Nu neg că lucrurile stau altfel, că sunt destui cetăţeni cărora le plac asemena ţigănii, cărora le plac şi manelele. Este OK până la un punct, trebuie şi unor asemena consumatori de media să li se dea circ.
Dar oare când voi vedea pe două posturi de televiziune emisiuni despre 2 membri ai Academiei Române depănând amintiri despre lungul drum parcurs de la debut până la consacrare, fiind pus în dificultatea de a alege pe care post să mă uit? Când vom vedea pe mai multe canale reportaje despre artişti în atelierele lor, vorbind nu numai despre creaţia lor dar inclusiv despre lucruri prozaice (cum şi ce gătesc, cum se distrează etc.)? Nu avem mii de scriitori şi artişti recunoscuţi internaţional, nu avem mii de academicieni şi cercetători cunoscuţi mai bine în străinătate decât în ţară, nu avem mii de sportivi care au cucerit medalii olimpice şi titluri la campionate mondiale şi sunt lăsaţi într-o cvasiignoranţă publică? Cât se ştia despre Marian Cosma înainte de tragedie că era un sportiv iubit şi valoros, că străinii în mijlocul cărora activa de ceva vreme l-au apreciat şi stimat? Oare emisiuni pe mai multe posturi de televiziune despre asemenea români care ne fac cinste ţării nu ar crea rating pentru acele trusturi media? Eu sunt convins că ar aduce rating identic ca şi cei care difuzează în prezent subcultura, mojicismul, violenţa, becalizarea etc. Refuz să cred că în România nu sunt milioane de cetăţeni care nu ar urmări cu sufletul la gură acest gen de emisiuni despre personalităţile remarcabile ale ţării, după cum sunt convins că ar fi alte milioane de români care ar fi dezamăgiţi că nu ar mai avea o ofertă atât de bogată de ţigănii.
Odată trebuie să înceapă cineva. Şi nu ajunge o dată pe an să vedem 10 pentru România. Avem din fericire 1.000 sau 10.000 pentru România. Sper, în naivitatea mea, că odată se va rupe “blestemul” acesta care ne face să ne autoflagelăm noi înşine, că în primul rând formatorii de opinie şi liderii văzuţi şi nevăzuţi ai acestei ţări vor pune punct perpetuării unei imagini care nu ne face cinste deloc şi care este potrivită pentru cel mult o Românie din cele două care există cu adevărat.