vineri, 2 aprilie 2010

Lecţia David Prodan

În aceste zile am avut parte mediatic de o isterie generală legată de proiectul noii legi a educaţiei. Nu discut aici legea în ansamblul ei, îi las pe „specialiştii” talk-show-urilor şi ai „serialelor” din presa scrisă să se pronunţe. Mi-ar fi şi mie uşor, dată fiind apartenenţa mea ideologică, să critic acest proiect, să-i găsesc punctele slabe, fiindcă, nu-i aşa, orice lege, orice acţiune umană în general, are dincolo de aspectele pozitive şi limitele sale, nu poate fi perfectă. Nu mă pronunţ aici dintr-un motiv cât se poate de subiectiv, fiindcă aşa cum se va vedea mai departe, multe critici recente ale proiectului sunt expresia unui subiectivism extrem.
M-a deranjat în acest cor general de contestare a proiectului de lege obstinaţia unor tipuri de personaje, cu largă reprezentare socială, de a critica unele articole din proiectul legii educaţiei. În primul rând a fost vehement atacat articolul care preconizează pensionarea profesorilor universitari la vârsta de 65 de ani. Este adevărat că în unele ţări europene vârsta de pensionare a acestei categorii profesionale este de 70 de ani, dar noi trăim în România şi trebuie să ne raportăm la această realitate nu doar geografică ci şi instituţională...Un argument invocat de cei nemulţumiţi este că se va produce o adevărată migraţie a creierelor româneşti, a geniilor naţionale, în lume. Fals. Destul de puţin probabil că universităţi din lumea civilizată şi dezvoltată vor încadra profesori universitari români care tocmai s-au pensionat în ţară. Dacă vor să-şi aducă asemenea savanţi, străinii o fac până când aceştia ajung la vârsta de 65 de ani. Sigur că pot fi invitaţi să predea un curs timp un semestru, să susţină un ciclu de conferinţe, aceasta este altceva, dar nu se va declanşa un curent de emigrare a intelectualilor. Există negreşit în România de azi, şi nu numai, acel fenomen denumit „brain-drain”, dar aceasta înseamnă de regulă „racolarea” sau exodul tinerilor specialişti spre ţările industrializate, şi nicidecum a celor trecuţi de 65 de ani (cu puţine excepţii desigur).
Apoi, alt argument alt corului nemulţumiţilor este acela că la vârsta de pensionare preconizată de controversatul proiect de lege, specialiştii ajung la deplina maturitate intelectuală, profesională, şi ar fi o mare eroare să fie pensionaţi tocmai acum. Din păcate, aceşti colegi de breaslă se pare că nu au auzit de ilustrul savant, istoricul David Prodan (deşi unii nu au nicio scuză fiind clujeni şi, dacă nu sunt istorici, cel puţin sunt/au fost apropiaţi istoricilor şi istoriei...). Acest titan al istoriografiei româneşti din a doua jumătate a secolului trecut s-a pensionat la vârsta legală de pensionare la acea vreme, nu a solicitat nicio prelungire, deşi ar fi obţinut-o fără mari probleme. S-a retras de la catedră şi a mai lucrat în continuare câteva decenii, publicând lucrări monumentale (mai multe volume despre Iobăgia în Transilvania în sec. XVI-XVIII, Răscoala lui Horea, Supplex Libellus Valachorum, Urbariile Ţării Făgăraşului etc.). Aceste cărţi au fost şi continuă să fie bibliografie obligatorie pentru studenţii de la istorie, care deşi nu l-au avut dascăl în sala de curs, l-au avut mentor în bibliotecă. Modest, cald uman, David Prodan le-a deschis uşa tuturor celor l-au căutat şi care care aveau nevoie de o îndrumare, de un sfat, fie ei studenţi, cercetători sau specialişti consacraţi. Cu toţii am găsit la el sprijin intelectual şi profesional, răbdare şi generozitate, chiar dacă era pensionar. Nimeni şi nimic nu-i poate împiedica pe cei care ajung în pragul pensionării să fie activi şi după ce administrativ trebuie să lase loc celor care vin în urmă. Pot să scrie, iar dacă sunt de neînlocuit, pot să susţină cursuri la plata cu ora pe felia la care sunt cei mari specialişti din oraş, din ţară, din Europa sau de pe mapamond. Dacă sunt atât de geniali, există alte forme de exprimare, prin conferinţe pe care le pot susţine în cadrul unor instituţii care se ocupă de culturalizarea şi educaţia adulţilor, pot să adune/umple liber (nu cu japca) amfiteatre şi săli de conferinţe, pot publica neîngrădiţi de nimeni lucrări în tiraje de mii de exemplare la edituri prestigioase din ţară şi din străinătate, pot deveni/rămâne notorii şi după pensionare. Au la îndemână cel puţin un exemplu: David Prodan. Din păcate însă, cramponarea celor vocali este reflexul unui profund egoism, care nu are aproape nimic de a face cu interesul studenţilor, reflectând mai degrabă interese individuale sau de grup meschine (materiale, de putere, de capital simbolic etc.).
Acelaşi lucru este valabil şi pentru medicii/universitarii din domeniul sănătăţii care şi-au exprimat nemulţumirea faţă de proiect. Nimeni nu-i împiedică să publice cărţi valoroase în care să valorifice impresionanta cazuistică pe care au întâlnit-o într-o activitate pe care au prestat-o timp de patru decenii, cărţi care să fie, firesc, utile studenţilor, rezidenţilor şi specialiştilor. Pot să activeze fără probleme în cadrul unor clinici private sau/şi cabinete individuale. Sunt convins că bolnavii nu-i vor ocoli pe aceşti pensionari dacă ei continuă să fie cei mai buni în specialitatea lor şi sunt singurii la care pot găsi diagnosticul cel mai bun de care au atâta nevoie (excepţie poate în chirurgie unde mâna unui chirurg nu mai taie aşa de sigur la 66 de ani ca la 46 sau 56!). Atunci te întrebi care să fie explicaţia protestului acestor vocali, dacă nimeni şi nimic nu le interzice să fie utili societăţii în varii forme şi formule?
Am ezitat să scriu aceste rânduri fiindcă ştiu că ele îi vor nemulţumi/revolta pe mulţi, dar rămân fidel principiilor pe care le-am afişat pe blogul meu într-un material din 10 iunie 2009, minidecalog în care mi-am precizat poziţia faţă de problema pensionării. Şi am făcut-o într-un moment de deplină raţionalitate, detaşat fiind de latura subiectiv-emoţională.

Niciun comentariu: