Cele două Românii (I)

Este dincolo de orice îndoială că azi, ţara noastră oferă imaginea a două Românii. Începând cu peisajul şi cadrul fizico-geografic, terminând cu realităţile socio-economice, instituţionale şi morale. Am călătorit recent cu trenul pe Valea Prahovei şi am avut sentimente contradictorii. Pastelul cromatic al unei toamne frumoase scotea în evidenţă frumuseţea maiestuoasă a Carpaţilor noştri, a locurilor feerice din această parte de ţară (staţiunile montane, platoul Bucegilor, „Babele” de la Buşteni şi crucea de pe Caraiman, Castelul Peleş etc.). Contrastant însă cu aceste imagini care parcă te transpuneau pe alte tărâmuri, de-a lungul căii ferate se pot zări ruinele multor hale şi unităţi industriale ori staţii de extragere a balastului, cu clădiri pe jumătate dărâmate, cu instalaţii ruginite ori maşini abandonate, cu peturi zăcând prin văile ce brăzdează munţii ori în câte un luciu de apă. Într-un cuvânt, o altă Vale a Prahovei decât cea frumos prezentată în ofertele turistice deopotrivă pentru români şi străini. Una hidoasă care arată clar neputinţa noastră de a face ceva minunat până la capăt. Sindromul „capra vecinului” sau poate lipsa de responsabilitate a administraţiilor locale care nu au reuşit să concesioneze/vândă aceste spaţii pe 1 leu unor intreprinzători care să amenajeze corespunzător aceste colţuri de rai. De la agonie la extaz şi invers nu este decât o schimbare de imagini contrastante care se perindă prin faţa ochilor dintr-o clipă în alta. Îmi aduc aminte că în primăvara anului 2006 m-am aflat pentru câteva zile la Sinaia cu prilejul unei conferinţe. Între secţiunile de lucru, am decis să dau o fugă până la casa memorială George Enescu de la marginea oraşului. În anul 2005 s-au împlinit 50 de ani de la moartea genialului muzician şi mi-am zis că merită să văd locurile în care s-au creat opere perene ale muzicii româneşti şi universale. Până am ajuns la casa memorială, sentimente de dezamăgire dar şi de furie m-au încercat pe rând şi simultan. Pe lângă faptul că semnalizarea lăsa de dorit şi a trebuit să tot întreb pe unul sau pe altul despre locaţie, trotuarul către casa marelui Enescu arăta şi el pe alocuri ca după bombardament, iar bălăriile de la marginea pădurii invadau din când în când spaţiul carosabil. Cum a fost posibil ca autorităţile locale să tolereze asemenea traseu? La casa memorială au sosit cu siguranţă în tot cursul anului 2005 turişti şi specialişti nu doar cu maşina sau autocarul, ci şi mii de melomani din întreaga lume care au venit la Sinaia cu trenul, sau cazaţi fiind în staţiune au pornit-o pe jos spre casa lui Enescu!
Tot aşa, Sibiul mi-a creat la sfârşitul anului trecut sentimente contradictorii. În zona centrală, Sibiul s-a schimbat radical în bine de pe urma statutului de capitală culturală europeană. Bogăţia arhitecturală a acestui vechi burg ardelean a fost armonios pusă în valoare şi serviciile turistice aferente au fost la înălţimea aşteptărilor multora dintre cei care au ajuns în oraşul de pe malurile Cibinului. Şi totuşi, când am părăsit Sibiul cu trenul în octombrie 2007 (ajunsesem în oraş cu maşina unui prieten, sosind de la Bucureşti), tot entuziasmul şi bucuria acumulată în cele 3 zile petrecute în oraş s-au spulberat în câteva clipe. Gara, a cărei restaurare începuse încă din 2005 (!!!) prezenta o imagine contradictorie: mare parte din exterior fusese finisat, dar biletele se vindeau în afara gării într-o cabină metalică de şantier, în jurul căreia trebuia să calci foarte atent pentru a nu te accidenta în câte-o bară de fier beton ce răsărea din ciment, iar peroanele arătau asemănător după bombardamentele din timpul celui de al doilea război mondial. Mă întreb câţi din zecile de mii de turişti care au vizitat Sibiul în 2007 au sosit cu avionul, maşina sau autocarul? Probabil foarte mulţi. Dar tot mai rămân câteva mii care au ajuns în capitala culturală a Europei cu trenul şi au luat mai întâi contact cu realităţile apocaliptice din gară. Cu ce impresii au plecat aceştia din Sibiu? Cum a fost posibilă o atare lipsă de responsabilitate din partea celor îndreptăţiţi să ofere Sibiului o gară pe măsura importanţei evenimentului din 2007? Că este vorba de primărie, prefectură, consiliu judeţean, ministerul transporturilor, al culturii etc., nu mai contează, răul a existat (şi nici acum, în octombrie 2008 gara şi peroanele din Sibiu nu sunt pe deplin funcţionale şi la parametrii de civilizaţie adecvaţi). Cu care din cele două „mărci” de Sibiu au rămas românii şi străinii atraşi de mirajul capitalei culturale europene?