Premierii ardeleni – câteva paradoxuri istorice

Tot mai mult se vorbeşte în aceste zile pe malurile Dâmboviţei că s-a spulberat mitul politicianului ardelean providenţial, caracterizat de hărnicie, onestitate, responsabilitate etc. Atari caracterizări receptate de mine în ultima vreme atât în mod direct, în conversaţiile cu prietenii mei „mitici”, cât şi din numeoasele talk-showu-ri care ne invadează existenţa la mai toate televiziunile accesibile, mi-au creat un sentiment de disconfort. Evident că m-au intrigat asemenea aprecieri, fiindcă subiectiv fiind dar şi analizând la rece, obiectiv, prestaţia exemplară a tripletei de miniştri pesedişti din perioada 2000-2004 (Ioan Rus-Vasile Puşcaş-Vasile Dâncu), nu poţi să rămâi impasibil la acest gen de răutăţi. Trecând peste reacţia emoţională imediată, am încercat să găsesc explicaţii plauzibile la fenomenul în cauză, mai ales că în actualul guvern Boc, 7 din cei 16 miniştri sunt transilvăneni (ceea ce este după ştiinţa mea unicat în viaţa politică a României, respectiv ca aproape 44% din cabinet să provină din Transilvania)!
Inevitabil, în primul rând datorită formaţiei mele istorice, am căutat explicaţii în istorie, oprindu-mă în primul rând la ardelenii care au deţinut înalta demnitate de premier, mai ales că peste circa o lună se împlinesc 90 de ani de la demisia primului guvern al României Mari condus de un ardelean (Alexandru Vaida-Voevod). Să vedem însă care au fost ardelenii care au accedat la această demnitate în ultimele nouă decenii: Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919-13 martie 1920; 6 iunie 1932-20 octombrie 1932; 14 ianuarie 1933-14 noiembrie 1933); Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930; 20 octombrie 1932-14 ianuarie 1933); Octavian Goga (28 decembrie 1937-10 februarie 1938); Miron Cristea (10 februarie 1938-6 martie 1939); Petru Groza (6 martie 1945-2 iunie 1952) şi firesc Emil Boc, premier în mai multe cabinete începând cu 22 decembrie 2008.
Ce au în comun sau ce-i desparte pe aceşti 6 ardeleni care au influenţat mai mult sau mai puţin timp destinul României? Înainte de toate 4 dintre ei sunt jurişti, unul poet (Octavian Goga) iar celălalt înalt prelat (Miron Cristea). Niciunul dintre ei nu a reuşit să se menţină în fotoliul de premier mai mult de 2 ani (excepţie Petru Groza, dar şi perioada respectivă a fost una excepţională, de instaurare şi consolidare a regimului comunist), rămânând în continuare să vedem cât de lung va fi mandatul actualului premier! Apoi, toţi au guvernat ţara în momente extrem de dificile din punct de vedere al relaţiilor internaţionale sau al crizelor multiple (economico-sociale, politice) la care a trebuit să facă faţă România. Alexandru Vaida-Voevod a fost nevoit să lupte la Conferinţa de Pace de la Paris prin toate mijloacele (inclusiv intrarea în masonerie) pentru a obţine recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, iar situaţia internă a ţării după război era una deosebit de grea. Iuliu Maniu a preluat frâiele guvernării în noiembrie 1928, din anul următor însă a început marea criză economică mondială care a durat până în 1933. Octavian Goga şi Miron Cristea au devenit premieri într-un context dominat de ascensiunea dreptei şi instaurarea regimului autoritar de către regele Carol al II-lea. Petru Groza a preluat conducerea guvernului la presiunea accentuată a Moscovei asupra regelui Mihai, guvernarea acestuia, deşi una foarte longevivă, s-a aflat sub semnul comunizării ţării şoi aservirii ei complete faţă de URSS. Emil Boc nu a venit nici el la Palatul Victoria într-un moment prielnic, ţara intrând rapid în recesiune şi apoi în criza economică mondială. Nu vreau să acord circumstanţe atenuante premierilor ardeleni, însă toţi au avut neşansa unui cadru politic şi economico-social ostil, atât pe plan intern cât şi extern, toţi au avut de luat decizii controversate care au angajat şi chiar subjugat ţara din anumite aspecte politice sau economice (uneori, ca în cazul lui Groza, cele două s-au suprapus). Ghinion, întâmplare sau blestem, 4 premieri ardeleni au venit la Bucureşti să conducă ţara după guvernări liberale (Vaida-Voevod după I.I.C. Brătianu, Maniu după V. Brătianu, Goga după Gh. Tătărescu, Boc după C.P. Tăriceanu), care deşi unele au fost în general catalogate drept guvernări de succes, nu au reuşit să lase moştenire premierilor ardeleni o ţară cu o economie stabilă şi cu rezerve consistente care să atenueze efectele devastatoare ale crizelor care ne-au afectat.
Din păcate, opinia publică din România nu are astăzi o foarte mare încredere în cabinetul condus de Emil Boc. Tot atât de adevărat este şi faptul că „binevoitorii” premierului asociază mai mult decât este necesar şi firesc provenienţa cultural-geografică a juristului Emil Boc de dificultăţile prezentului, de ezitările şi uneori eşecurile guvernării. De aici însă şi până la compromiterea in integrum a spiritului pe care Transilvania la reprezentat şi cred, continuă să îl reprezinte (fiind receptat ca atare încă de conaţionalii noştri de peste munţi) este un drum lung şi nu trebuie să ne lăsăm tentaţi de reducţiunea unui fals silogism.