Istorie trăită, istorie scrisă*

* Ioan Rus, Tribut plătit speranţei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, 555 pag.

Acestui text i se potriveşte probabil foarte bine zicala „mai bine mai târziu decât niciodată”. Deşi am intrat în posesia cărţii şi am citit-o cu mult interes la sfârşitul lunii februarie, am tot amânat aşternerea pe hârtie a impresiilor din motive care ţin mai degrabă de subiectiv decât de altceva. Voiam în primul rând să descifrez sensurile profunde ale titlului cărţii lui Ioan Rus, să mă conving ce anume i-a inspirat o atare formulare. Apoi, mai era ceva în proria-mi stare de spirit care mă ţinea departe de însemnările fugare făcute la lecturarea celor câteva sute de pagini, ceva nedefinit ce mă împiedica să elaborez un text închegat. Se prea poate să fi fost cenuşiul predominant şi deprimant al unui oraş murdar într-o iarnă prea mult prelungită, mai ales că eu mă număr printre meteodependenţi. De câteva zile, soarele cald şi prietenos al unei primăveri întârziate şi care se grăbeşte parcă să recupereze frigul ce ne-a ţinut împresuraţi fizico-vestimentar şi psihic mai mult decât era firesc, precum şi revenirea la viaţă a naturii mi-au creat o dispoziţie propice reluării notelor despre această carte. Şi nu în ultimul rând, tocmai în martie-aprilie 2005, acum patru ani, într-o vreme asemănătoare cu cea din aceste zile senine de primăvară, s-a petrecut ceea ce presa a numit „Primăvara de la Cluj”, respectiv începutul unei transformări structurale a partidului din care făcea parte Ioan Rus. Această cheie de scriere a recenziei mele era mai mult decât necesară fiindcă în general eu sunt o fire optimistă, dar şi pentru că Ioan Rus a fost la rându-i un optimist, cel puţin în cei opt ani de experienţă politică pe care-i cuprinde prezenta lucrare. Şi cred că încă mai este un optimist, fiindcă în ultimele patru pagini ale cărţii a folosit de 14 ori cuvântul cred!
Revenind asupra titlului cărţii de faţă, primul lucru ca şi istoric, atunci când văd cuvântul tribut, este asocierea acestuia cu o lungă perioadă de timp din istoria medievală a românilor. Desigur, cuvântul tribut este mai vechi, de provenienţă latină, şi avea semnficaţia de dare, impozit. Însă la sfârşitul lucrării lui Ioan Rus nu am găsit nicio asemănare între ceea ce însemna tributul în antichitate sau în Evul Mediu în general, şi în cel românesc în special, respectiv obligaţia – de regulă în bani – pe care o putere cuceritoare (în cazul nostru Imperiul otoman) o impunea unui popor învins şi supus şi care se achita la date fixe. Domnii români plăteau tribut Înaltei Porţi pentru a răscumpăra pacea şi a-şi menţine stabilitatea domniei, pentru a conserva o realitate politică. Ioan Rus a plătit un tribut nu pentru a conserva ceva, dimpotrivă, pentru a schimba o realitate anacronică. Dacă domnii români şi apoi cei fanarioţi plătitori de tribut turcilor s-au complăcut în a menţine o stare de lucruri, Ioan Rus s-a ridicat împotriva comportamentelor fanariote şi a unui sistem instituţionalizat ce prelungea în viaţa politică din România practici şi cutume ce nu-şi mai aveau locul într-o ţară ce aspira să adere şi apoi să se integreze în structurile euro-atlantice. Aceasta este deosebirea funciară între cei care până mai ieri (sau poate că încă şi în prezent!) au plătit tribut pentru a se menţine la tron sau în funcţii, perpetuând slugărnicia şi umilinţa, incompetenţa şi iresponsabilitatea, şi Ioan Rus, care a plătit tribut (sacrificând suflet, energie, timp, chiar şi bani în campaniile electorale) pentru a schimba ceva în această ţară, pentru a promova valori precum demnitatea, onestitatea, competenţa. Paginile cărţii ne arată cum nu de puţine ori în cei opt ani descrişi în carte, Ioan Rus a pendulat între „speranţă şi disperare”, pentru a cita titlul unei documentate lucrări a lui Vasile Puşcaş, alt membru marcant al Grupului de la Cluj, la fel de implicat ca şi Vasile Dâncu în lupta dusă de Ioan Rus pentru schimbarea în bine a României. O arată fără echivoc autorul atunci când recunoaşte în mai multe rânduri că „diferenţa dintre vise şi dezamăgiri înseamnă viaţa cea reală, căreia îi plătim zilnic tribut” (pag. 40 şi 449).
Lucrarea este concepută în mai multe capitole, inegale ca şi cantitate dar la fel de egale ca şi relevanţă, semnificaţie. Simpla lor enumerare evidenţiază poziţia bivalentă în care s-a aflat timp de mai mulţi Ioan Rus, respectiv cea de actor dar şi regizor în viaţa publică din România: Toleranţă zero, Vise şi vize, Statul cetăţenilor, Lângă inima Transilvaniei, Grupul de la Cluj, Programe Politice, Agenda integrării europene şi euro-atlantice, Articole de presă, Epilog. Deşi materia primă a acestor capitole este variată (interviuri, articole în diverse publicaţii, declaraţii de presă, discursuri, materiale de analiză şi bilanţ, programe politice etc.), ea învederează o implicare totală a lui Ioan Rus în activităţile ce au decurs din îndeplinirea unor înalte responsabilităţi administrative şi politice: ministru de interne, vicepreşedinte al PSD, lider al curentului reformist din acelaşi partid ş.a. Fie că s-a angajat pe drumul greu al reformării Ministerului de Interne unde cel mai mare succes l-a reprezentat demilitarizarea poliţiei, fie că a vrut şi a reuşit să redea românilor demnitatea negociind cu partenerii europeni ridicarea vizelor, fie că a gândit şi orchestrat alegerea în mod cu adevărat democratic (şi pentru prima dată într-o asemenea manieră) a unui preşedinte al PSD, ceva l-a însoţit în permanenţă pe Ioan Rus. Ceva care trăda o personalitate ce i-a impresionat până şi pe cei ce se declaraseră împotriva stângii. O mărturisea foarte bine în iunie 2004, într-un editorial, şi regretatul Octavian Paler: „Fără să-l cunosc pe fostul ministru al Administraţiei şi Internelor, bazându-mă strict pe «impresii», nu l-am putut aşeza, mental, niciodată în galeria tipăteştilor, caţavencilor şi farfurizilor din PSD şi guvern. Ceva din aerul său serios, auster, din reţinerea foarte ardelenească, aş zice...m-a împiedicat să mi-l închipui sărind să-i ia o scamă de pe rever primului-ministru...Cineva care n-a vrut să linguşească pentru a face carieră la Bucureşti, într-o vreme în care slugile, trepăduşii, mercenarii şi papagalii abundă, dă semne că ar avea ceva foarte rar astăzi: caracter” (pag. 540).
Pentru toate acestea, câte le-a imaginat, exprimat şi materializat, Ioan Rus a plătit tribut. Fiindcă am plonjat la începutul materialului prin câteva comparaţii în istorie, putem remarca din aceeaşi istorie că mai mulţi domni români au decis la un moment dat stoparea plăţii tributului şi au încercat să se răzvrătească faţă de Poartă, unii reuşind pentru scurt timp să-şi impună poziţia în detrimentul turcilor. Chiar dacă au fost înfrânţi la un moment dat, faptele lor au rămas pentru posteritate drept un imbold pentru generaţiile viitoare. Mihai Viteazul a devenit chiar un simbol al luptei românilor în epoca modernă pentru realizarea statului naţional român. Cartea, şi implicit o perioadă lungă din viaţa lui Ioan Rus este o sursă de cunoaştere şi un suport important pentru înţelegerea timpului politic de la începutul mileniului trei; ele oferă modele ce nu trebuie neaparat copiate sau imitate, dar de la care trebuie pornit pentru a evolua şi dezvolta viitorul. Poate că optimismul l-a cam părăsit la finele cărţii pe Ioan Rus, poate că a obosit să lupte cu morile de vânt, sau poate că pur şi simplu a simţit nevoia să se retragă deliberat şi temporar din istorie pentru a supravieţui, ca să folosesc o expresie dragă lui Lucian Blaga. Dar pentru a rămâne la termenii blagieni, este nevoie (şi aşteptată în acelaşi timp) revenirea în istorie a unui om care poate da un alt curs realităţilor politice viitoare. La sfârşit dar nu în cele din urmă, amintesc că un condensat şi emoţionant text, intitulat “În loc de prefaţă” îi aparţine lui Vasile Dâncu, iar ediţia de faţă a fost îngrijită de Ancuţa Abrudan, doi apropiaţi ai lui Ioan Rus care i-au rămas alături dincolo de orice încercări pe care viaţa le-a aşezat înaintea lor. De ce am făcut această menţiune, simplu, atitudinea celor doi este simptomatică pentru o altă valoare pe care Ioan Rus a aşezat-o la temelia construcţiei sale: loialitatea. O carte document dar şi o carte formativă deopotrivă, Tribut plătit speranţei merită să fie citită de toţi cei care-i suntem contemporani lui Ioan Rus pentru că în ea ne regăsim parţial fiecare dintre noi.