George Cristian Maior, Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, cu un cuvânt-înainte de Chris Donnelly, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2009, 283 pagini
Predicţia lui A. Malraux că „Secolul XXI sau va fi religios, sau nu va mai fi defel” este poate încă discutabilă, însă după ce am citit cartea lui George Cristian Maior cred că trebuie să ne punem foarte serios problema, în aceeaşi termeni de predictibilitate, că secolul XXI sau va genera noi strategii şi politici de apărare, de securitate, respectiv noi relaţii internaţionale la nivelul întregului mapamond, sau nu va mai fi deloc!
Autorul cărţii de faţă este un nume mult prea cunoscut în România, şi nu numai, pentru a-i dedica o prezentare biografică amplă, totuşi nu mă abţin să nu invoc aici, cu satisfacţie şi deferenţă, faptul că el este unul dintre produsele reuşite ale provinciei, în speţă ale capitalei Ardealului, în raport cu centrul. George Maior s-a născut şi a fost educat la Cluj-Napoca (absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, unde dealtfel şi-a susţinut şi teza de doctorat în drept internaţional), desăvârşindu-şi apoi formaţia intelectuală şi profesională la prestigioase universităţi din SUA şi Europa, şi acumulând încă de la începutul anilor 90 o vastă experienţă în serviciul diplomatic al României.
Prezenta carte care reuneşte mai multe studii şi articole publicate în perioada 2001-2004, precum şi conferinţe, evaluări şi analize de securitate realizate (şi unele publicate) până în 2006, exemplifică cel mai bine, în opinia mea, ceea ce cunoscutul istoric şi politolog american Arthur M. Schlesinger Jr. a întruchipat pentru disciplina şi vremea sa, respectiv postura de „istoricul ca participant”. În cazul lui George Maior însă, sintagma ce i se potriveşte ar putea fi, şi trebuie să fie cu siguranţă alta, respectiv cea de „juristul şi diplomatul ca participant”. Într-adevăr, conţinutul cărţii reflectă cu prisosinţă ipostazele multiple în care s-a aflat mai bine de un deceniu autorul cărţii, atât în ţară cât şi în străinătate. Actor dar şi regizor în acelaşi timp în complexul efort de integrare a României în structurile euro-atlantice, George Maior a deţinut responsabilităţi care l-au plasat în prim plan nu numai pe scena vieţii politice interne, dar şi internaţionale: între anii 2001-2004, a fost secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare în cadrul Ministerului Apărării, având statutul de co-negociator pentru aderarea ţării noastre la NATO (2001-2003), între anii 2005-2006, a fost ales senator şi preşedinte al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională din Senatul României.
Structura lucrării evidenţiază o organizare coerentă a materialului atent selecţionat şi prelucrat, capitolele curgând logic şi dezvoltând progresiv tema centrală: politica de alianţe, locul dar şi rolul României în relaţiile internaţionale de la începutul secolului XXI. Nu întâmplător, credem noi, cartea debutează cu un prim capitol având titlul „Două viziuni asupra provocărilor lumii internaţionale în secolul XXI – Robert Cooper şi Robert Kaplan”, şi se încheie cu un ultim capitol intitulat „Regândind politica şi strategiile de securitate”. Armata secolului XXI”. În şi între aceste capitole, George Maior a simţit nevoia să-şi expună propria concepţie în materie de relaţii internaţionale, de securitate naţională şi internaţională, să puncteze principalele etape ale efortului naţional de integrare euroatlantică, care a însemnat o mobilizare exemplară nu doar a instituţiilor statului ci şi a societăţii civile, proces la care autorul, în dubla ipostază de actor şi regizor, şi-a adus o contribuţie esenţială. Astfel, în opinia lui George Maior „realităţile geopolitice actuale sunt rezultatul unei balanţe dintre puterea hard şi soft, dintre conceptul de naţiune în sens realist şi anumite evoluţii de securitate postmoderne. Mai mult, există o tranzacţionare continuă şi dinamică între elementele geopolitice, de putere, militare (realiste), şi cele diplomatice, morale, soft (postmoderne, de negociere şi asumare a rolurilor, de construcţie de identităţi şi legitimitate politică a statului), între care trebuie identificate un echilibru, o balanţă potrivită care să asigure puterea şi influenţa unui actor în relaţiile internaţionale din secolul XXI. În acest sens, cea mai bună caracterizare a concepţiilor mele este realizată de sinteza, aparent paradoxală, dintre realism şi postmodernism” (pag. 13-14).
În cuprinsul celorlalte 4 capitole sunt refăcute aspecte ce ţin de parcursul anevoios al României către o structură de securitate (Alianţa Euro-Atlantică) ce şi-a dovedit viabilitatea în lumea contemporană, şi pentru care raţiunea de a exista şi a se adapta la schimbările aduse de o dinamică nemaiîntânită până acum în arena internaţională reprezintă o provocare fără precedent în istorie. Cu o nedisimulată mândrie arată George Maior că aderarea României la NATO a însemnat, pentru prima dată în istoria alianţelor politico-militare din care ţara noastră a făcut parte în ultimul secol, libertatea de opţiune şi mai ales posibilitatea de a avea un cuvânt de spus la masa deciziilor. În acelaşi timp, integrarea ţării noastre într-o organizaţie aflată în plină schimbare strategică a adus o plus valoare alianţei, fiindcă România a devenit nu doar un factor de stabilitate regională, ci şi un membru implicat cu responsabilitate în efortul transformnării şi ameliorării capabilităţilor NATO de recţie şi răspuns la crizele survenite. Autorul evocă în acest sens două din domeniile fundamentale prin care România a contribuit la schimbările şi redefinirea identităţii alianţei: „pe agenda geopolitică şi pe agenda de transformare a NATO” (pag. 18).
Faptul că ţara noastră a militat cu ceva vreme înainte de aderarea la structurile euro-atlantice pentru definirea unei politici de securitate în zona Mării Negre este relevant pentru rolul activ asumat de România în procesul de creştere a democraţiei şi securităţii în regiune şi în prefigurarea problemei resurselor energetice, teme care au dobândit recent o importanţă deosebită. Nu lipsit de interes este un alt aspect care ţine tot de arhitectura geopolitică a spaţiului caspian şi al Mării Negre şi care ar trebui să stârnească dacă nu îngrijorare, cel puţin interogaţii la nivelul factorilor responsabili: factorul demografic. Să nu uităm că aceste teritorii au reprezentat de câteva ori în istorie „poarta” de intrare spre Europa a unor mase semnificative de oameni care au adus transformări masive la nivelul vechiului continent: indoeuropenizarea petrecută cu multe mii de ani înainte de Christos, prăbuşirea Imperiului roman la sfârşitul antichităţii şi construirea unei alte Europe la începutul Evului Mediu prin marea migraţie a popoarelor venite din stepele Asiei. Unii demografi avertizează de pe acum asupra pericolului producerii unei noi „migraţii” la nivelul continentului european, de astă dată mult mai amplă şi mai complexă prin urmări decât celelalte anterioare. Să nu uităm că astăzi mai bine de jumătate din populaţia globului se află la est de acest spaţiu, iar problemele rezultate de pe urma unei explozii demografice care nu şi-a epuizat încă resursele sunt numeroase. Tocmai de aceea, dincolo de pericolele descrise şi analizate de specialişti şi care sunt generate de statele premoderne şi cele moderne (în accepţiunea hărţii conceptuale şi strategice al lui R. Cooper), se impune a se acorda o atenţie cuvenită şi acestui factor de risc, respectiv cel demografic. O gestionare necorespunzătoare a riscurilor aduse de o populaţie explozivă atât la baza cât şi la vârful piramidei (tinerii tot mai numeroşi ce nu pot fi absorbiţi şi integraţi, bătrânii tot mai mulţi care nu pot fi asistaţi social şi medical etc.), poate însemna un pericol pentru securitatea statelor şi a structurilor politico-militare viitoare tot atât de grav precum terorismul sau încălzirea globală.
Pregătirea intelectuală dar şi experienţa politico-diplomatică acumulată de George Maior i-au permis o tratare echilibrată şi coerentă a problematicii relaţiilor internaţionale la începutul secolului XXI, din perspective multiple. Lucrarea de faţă, cu valoare atât documentară cât şi prospectivă, aspiră la o privire sintetică şi transparentă asupra principalelor provocări cu care se confruntă nu doar România ci şi lumea contemporană în materie de securitate şi apărare. Cu siguranţă, cartea se adresează nu numai istoricilor, politologilor şi diplomaţilor, ci şi celor pasionaţi de o altă viziune asupra prezentului şi viitorului relaţiilor internaţionale decât cea tradiţională, adică de cea a războaielor şi eroilor, a tratatelor de pace şi a culiselor diplomatice. Cu siguranţă diplomaţia secolului XXI este şi trebuie să fie diferită de ceea ce tratatele clasice de diplomaţie o prezentau. Este o carte scrisă accesibil, cu informaţii interesante şi interpretări provocatoare, o lectură cu adevărat utilă tuturor celor care se ocupă de strategiile geopolitice ale prezentului dar şi de cele ale viitorului. Numai şi pentru aceste valenţe, ea este fără îndoială o carte care va fi mult citită şi citată în anii care vin de un public larg şi variat.
Predicţia lui A. Malraux că „Secolul XXI sau va fi religios, sau nu va mai fi defel” este poate încă discutabilă, însă după ce am citit cartea lui George Cristian Maior cred că trebuie să ne punem foarte serios problema, în aceeaşi termeni de predictibilitate, că secolul XXI sau va genera noi strategii şi politici de apărare, de securitate, respectiv noi relaţii internaţionale la nivelul întregului mapamond, sau nu va mai fi deloc!
Autorul cărţii de faţă este un nume mult prea cunoscut în România, şi nu numai, pentru a-i dedica o prezentare biografică amplă, totuşi nu mă abţin să nu invoc aici, cu satisfacţie şi deferenţă, faptul că el este unul dintre produsele reuşite ale provinciei, în speţă ale capitalei Ardealului, în raport cu centrul. George Maior s-a născut şi a fost educat la Cluj-Napoca (absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, unde dealtfel şi-a susţinut şi teza de doctorat în drept internaţional), desăvârşindu-şi apoi formaţia intelectuală şi profesională la prestigioase universităţi din SUA şi Europa, şi acumulând încă de la începutul anilor 90 o vastă experienţă în serviciul diplomatic al României.
Prezenta carte care reuneşte mai multe studii şi articole publicate în perioada 2001-2004, precum şi conferinţe, evaluări şi analize de securitate realizate (şi unele publicate) până în 2006, exemplifică cel mai bine, în opinia mea, ceea ce cunoscutul istoric şi politolog american Arthur M. Schlesinger Jr. a întruchipat pentru disciplina şi vremea sa, respectiv postura de „istoricul ca participant”. În cazul lui George Maior însă, sintagma ce i se potriveşte ar putea fi, şi trebuie să fie cu siguranţă alta, respectiv cea de „juristul şi diplomatul ca participant”. Într-adevăr, conţinutul cărţii reflectă cu prisosinţă ipostazele multiple în care s-a aflat mai bine de un deceniu autorul cărţii, atât în ţară cât şi în străinătate. Actor dar şi regizor în acelaşi timp în complexul efort de integrare a României în structurile euro-atlantice, George Maior a deţinut responsabilităţi care l-au plasat în prim plan nu numai pe scena vieţii politice interne, dar şi internaţionale: între anii 2001-2004, a fost secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare în cadrul Ministerului Apărării, având statutul de co-negociator pentru aderarea ţării noastre la NATO (2001-2003), între anii 2005-2006, a fost ales senator şi preşedinte al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională din Senatul României.
Structura lucrării evidenţiază o organizare coerentă a materialului atent selecţionat şi prelucrat, capitolele curgând logic şi dezvoltând progresiv tema centrală: politica de alianţe, locul dar şi rolul României în relaţiile internaţionale de la începutul secolului XXI. Nu întâmplător, credem noi, cartea debutează cu un prim capitol având titlul „Două viziuni asupra provocărilor lumii internaţionale în secolul XXI – Robert Cooper şi Robert Kaplan”, şi se încheie cu un ultim capitol intitulat „Regândind politica şi strategiile de securitate”. Armata secolului XXI”. În şi între aceste capitole, George Maior a simţit nevoia să-şi expună propria concepţie în materie de relaţii internaţionale, de securitate naţională şi internaţională, să puncteze principalele etape ale efortului naţional de integrare euroatlantică, care a însemnat o mobilizare exemplară nu doar a instituţiilor statului ci şi a societăţii civile, proces la care autorul, în dubla ipostază de actor şi regizor, şi-a adus o contribuţie esenţială. Astfel, în opinia lui George Maior „realităţile geopolitice actuale sunt rezultatul unei balanţe dintre puterea hard şi soft, dintre conceptul de naţiune în sens realist şi anumite evoluţii de securitate postmoderne. Mai mult, există o tranzacţionare continuă şi dinamică între elementele geopolitice, de putere, militare (realiste), şi cele diplomatice, morale, soft (postmoderne, de negociere şi asumare a rolurilor, de construcţie de identităţi şi legitimitate politică a statului), între care trebuie identificate un echilibru, o balanţă potrivită care să asigure puterea şi influenţa unui actor în relaţiile internaţionale din secolul XXI. În acest sens, cea mai bună caracterizare a concepţiilor mele este realizată de sinteza, aparent paradoxală, dintre realism şi postmodernism” (pag. 13-14).
În cuprinsul celorlalte 4 capitole sunt refăcute aspecte ce ţin de parcursul anevoios al României către o structură de securitate (Alianţa Euro-Atlantică) ce şi-a dovedit viabilitatea în lumea contemporană, şi pentru care raţiunea de a exista şi a se adapta la schimbările aduse de o dinamică nemaiîntânită până acum în arena internaţională reprezintă o provocare fără precedent în istorie. Cu o nedisimulată mândrie arată George Maior că aderarea României la NATO a însemnat, pentru prima dată în istoria alianţelor politico-militare din care ţara noastră a făcut parte în ultimul secol, libertatea de opţiune şi mai ales posibilitatea de a avea un cuvânt de spus la masa deciziilor. În acelaşi timp, integrarea ţării noastre într-o organizaţie aflată în plină schimbare strategică a adus o plus valoare alianţei, fiindcă România a devenit nu doar un factor de stabilitate regională, ci şi un membru implicat cu responsabilitate în efortul transformnării şi ameliorării capabilităţilor NATO de recţie şi răspuns la crizele survenite. Autorul evocă în acest sens două din domeniile fundamentale prin care România a contribuit la schimbările şi redefinirea identităţii alianţei: „pe agenda geopolitică şi pe agenda de transformare a NATO” (pag. 18).
Faptul că ţara noastră a militat cu ceva vreme înainte de aderarea la structurile euro-atlantice pentru definirea unei politici de securitate în zona Mării Negre este relevant pentru rolul activ asumat de România în procesul de creştere a democraţiei şi securităţii în regiune şi în prefigurarea problemei resurselor energetice, teme care au dobândit recent o importanţă deosebită. Nu lipsit de interes este un alt aspect care ţine tot de arhitectura geopolitică a spaţiului caspian şi al Mării Negre şi care ar trebui să stârnească dacă nu îngrijorare, cel puţin interogaţii la nivelul factorilor responsabili: factorul demografic. Să nu uităm că aceste teritorii au reprezentat de câteva ori în istorie „poarta” de intrare spre Europa a unor mase semnificative de oameni care au adus transformări masive la nivelul vechiului continent: indoeuropenizarea petrecută cu multe mii de ani înainte de Christos, prăbuşirea Imperiului roman la sfârşitul antichităţii şi construirea unei alte Europe la începutul Evului Mediu prin marea migraţie a popoarelor venite din stepele Asiei. Unii demografi avertizează de pe acum asupra pericolului producerii unei noi „migraţii” la nivelul continentului european, de astă dată mult mai amplă şi mai complexă prin urmări decât celelalte anterioare. Să nu uităm că astăzi mai bine de jumătate din populaţia globului se află la est de acest spaţiu, iar problemele rezultate de pe urma unei explozii demografice care nu şi-a epuizat încă resursele sunt numeroase. Tocmai de aceea, dincolo de pericolele descrise şi analizate de specialişti şi care sunt generate de statele premoderne şi cele moderne (în accepţiunea hărţii conceptuale şi strategice al lui R. Cooper), se impune a se acorda o atenţie cuvenită şi acestui factor de risc, respectiv cel demografic. O gestionare necorespunzătoare a riscurilor aduse de o populaţie explozivă atât la baza cât şi la vârful piramidei (tinerii tot mai numeroşi ce nu pot fi absorbiţi şi integraţi, bătrânii tot mai mulţi care nu pot fi asistaţi social şi medical etc.), poate însemna un pericol pentru securitatea statelor şi a structurilor politico-militare viitoare tot atât de grav precum terorismul sau încălzirea globală.
Pregătirea intelectuală dar şi experienţa politico-diplomatică acumulată de George Maior i-au permis o tratare echilibrată şi coerentă a problematicii relaţiilor internaţionale la începutul secolului XXI, din perspective multiple. Lucrarea de faţă, cu valoare atât documentară cât şi prospectivă, aspiră la o privire sintetică şi transparentă asupra principalelor provocări cu care se confruntă nu doar România ci şi lumea contemporană în materie de securitate şi apărare. Cu siguranţă, cartea se adresează nu numai istoricilor, politologilor şi diplomaţilor, ci şi celor pasionaţi de o altă viziune asupra prezentului şi viitorului relaţiilor internaţionale decât cea tradiţională, adică de cea a războaielor şi eroilor, a tratatelor de pace şi a culiselor diplomatice. Cu siguranţă diplomaţia secolului XXI este şi trebuie să fie diferită de ceea ce tratatele clasice de diplomaţie o prezentau. Este o carte scrisă accesibil, cu informaţii interesante şi interpretări provocatoare, o lectură cu adevărat utilă tuturor celor care se ocupă de strategiile geopolitice ale prezentului dar şi de cele ale viitorului. Numai şi pentru aceste valenţe, ea este fără îndoială o carte care va fi mult citită şi citată în anii care vin de un public larg şi variat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu