Înainte şi după 30 noiembrie (1)

Cu oarecare detaşare la trecerea a două săptămâni de la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, voi încerca să sistematizez câteva din gândurile şi impresiile pe marginea acestui eveniment. Fireşte, ele vor purta amprenta subiectivităţii umane, însă am convingerea că multe din cele ce le voi spune au fost gândite de mulţi alţii, regizori, actori sau simpli spectatori la „spectacolul” desfăşurat în ultima zi a lunii noiembrie. Voi începe mai întâi cu cei care au stat pe margine, spectatorii (adică electoratul), şi voi continua cu regizorii şi actorii, respectiv partidele politice cu directorii de campanie şi candidaţii aruncaţi în luptă.
În primul rând, am rămas profund dezamăgit de slaba participare la vot a electoratului din România. Chiar dacă pe liste între cele mai bine de 18 milioane înscrise de Biroul Electoral Central apăreau unele persoane decedate (au fost unele semnalări în acest sens), şi multe altele plecate în străinătate de ani buni (să tot fie maxim 3 milioane de cetăţeni români plecaţi în străinătate), chiar dacă sute de mii de români şi-au luat un weekend prelungit profitând şi de Ziua Naţională şi nu s-au aflat în localităţile de reşedinţă, procentul de participare al cetăţenilor ţării la mecanismul democratic tot ar rămâne unul nesatisfăcător. Nesatisfăcător şi îngrijorător în acelaşi timp! De ce? Din cel puţin două motive.
Pe de o parte, în urma unui referendum anterior, românii şi-au exprimat dorinţa de a schimba clasa politică prin înlocuirea votului pentru liste de partide cu votul pentru oameni din partide. Ei, la 30 noiembrie li s-a dat ocazia să-şi exprime într-un fel sau altul nemulţumirea faţă de vechea (sau nou prefigurata) clasă politică dar nu au făcut-o. Nu s-au dus la urne nici măcar pentru a-şi exprima un vot alb, cu toate că mass media a lansat în ultima săptămână de campanie electorală şi această variantă. Degeaba. Să nu ne mirăm însă de comportamentul celor mulţi când un ziarist (şi încă unul cu pretenţii, dintre cei care îşi arogă statut de formator de opinie), în chiar seara alegerilor declara franc la un canal de televiziune că nu s-a dus la vot că nu avea pe cine să aleagă („i-am lăsat pe politicieni să se aleagă ei între ei”) suna comentariul elucubrant al acestui gazetar.
Nimic mai grav şi mai periculos pentru democraţie ca unii, din ce în ce tot mai puţini, să-şi exprime opţiunile şi să decidă în locul celor mulţi cine să le fie conducători. Legitimitatea acestor lideri este discutabilă. Au fost aleşi cu o majoritate de voturi (lăsând la o parte aberaţiile actualei legi care la redistribuire a făcut ca în Parlament să intre oameni de pe poziţiile 3 sau 4, cu câteva sute de voturi!!!), dar acea majoritate reprezintă foarte puţin raportat la totalul celor guvernaţi. Evident, cei care nu au votat (exceptându-i pe cei care au avut motive foarte întemeiate să nu ajungă în cabinele de vot), nu au dreptul moral să critice actuala clasă politică rezultată de pe urma alegerilor recente. E mult mai uşor să se ascundă în spatele unor afirmaţii generale de genul „din 1990 toţi politicienii ne-au minţit şi ei s-au îmbogăţit” sau „toţi politicienii sunt la fel”, decât să-şi asume responsabilitatea alegerii uninominale a unuia dintre candidaţii din colegiul lui şi a-i urmări promisiunile pe durata mandatului. Cred că este o tară a noastră a românilor fuga de implicare şi pasarea responsabilităţii pe umerii altuia.
I-am auzit apoi pe mulţi cetăţeni spunând că nu au ştiut pe cine să aleagă, că nu au ştiut cine candidează la ei în cartier. Poate că lansarea candidaţilor, în cazul celor mai mulţi, s-a făcut destul de târziu (în fapt, atunci când legal a început campania electorală). Poate că unii dintre ei nu aveau notorietate, fiindcă se aflau la prima încercare de accedere în Parlament şi nu au deţinut până acum funcţii în administraţia centrală sau locală pentru a fi cunoscuţi. Poate că guvernul şi autorităţile locale, inclusiv partidele, nu au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a pătrunde în apartamentul fiecărui cetăţean pentru a-i arăta unde, cum şi pe cine trebuie să aleagă. Dar mă întreb câte persoane s-au dus la primării, la birourile electorale din teritoriu sau la sediile partidelor politice să întrebe care sunt candidaţii de pe strada lor? Câte asemenea persoane, care vorba lui nenea Iancu nu ştiau cu cine să voteze, s-au dus în ultima săptămână să se intereseze cine le sunt candidaţii. Poate că au fost câteva sute, sau chiar mii sau zeci de mii. Dar restul? Partidele au tipărit fluturaşi, ziare, afişe, bannere etc., canalele de televiziune locale (care au acces prin companiile de cablu în peste 75% din casele românilor) au avut emisiuni electorale cu toţi candidaţii, primăriile au organizat panouri de afişaj pentru toate partidele în zonele frecventate de cetăţeni. Deci nu este o scuză pentru majoritatea cetăţenilor că nu au ştiut pe cine să voteze.
Ce au făcut nemulţumiţii pe care-i vedem zilnic la televizor? Cum şi-au exprimat ei nemulţumirea faţă de înrăutăţirea nivelului de trai? De unde atâta plictiseală, apatie a electoratului când democraţia la români (după căderea comunismului) este abia la vârsta majoratului. Înţeleg că francezii sau americanii cu peste două secole de practică democratică să fie suprasaturaţi de exerciţiul electoral democratic. Dar noi românii de ce suntem atâta de plictisiţi şi blazaţi?
Românii trebuie să reflecteze la câteva lucruri: ne place să fim conduşi de alţii, să-i lăsăm pe alţii să decidă în locul nostru, să ne înghesuim la 3 sarmale gratis, să întindem mâna, să primim totul de-a gata de la preşedinte, premier, prefect, primar, director etc. E mult mai uşor să strigăm hoţii, decât să ne implicăm, să transpirăm şi să-i înlăturăm pe acei hoţi care poate că şi există în realitate printr-un VOT în cazul discuţiei de faţă.