Unde ne sunt tinerii?

În cursul dimineţii de 24 ianuarie 2009, la ora 10, în faţa bustului lui Alexandru Ioan Cuza, din faţa prefecturii clujene, se afla adunată multă lume pentru a participa la servicul divin şi depunerea de coroane de flori. Oficialităţi de rang înalt (premierul Emil Boc), conducerea instituţiilor locale, politicieni, cadre militare active şi în rezervă, simpli trecători etc. Ceea ce era frapant şi mi-a provocat un gust amar, era cvasiabsenţa tinerilor (nu pun la socoteală puţinii reprezentanţi de la organizaţiile de tineret ale câtorva partide, care au primit “sarcină” pe linie de partid să depună coroanele). Mă refer la lipsa tinerilor care să fi venit din proprie iniţiativă. Am stat şi m-am întrebat de ce sute de mii de tineri americani, înfruntând frigul, au venit încă din timpul nopţii pe esplanada din faţa Capitoliului pentru a asista la ceremonia de învestitură a preşedintelui Barack Obama. Ei nu au primit cu siguranţă sarcină pe linie de partid. Mai mult, admirăm la americani, dar nu numai la ei, bucuria sinceră şi entuziasmul cu care serbează zilele fondatoare ale spiritului lor naţional (Ziua Independenţei, Ziua Recunoştinţei etc.). De ce la alţii se poate şi la noi nu?
Răspunsul (unul dintre multele posibile) mi l-am dat eu însumi. Lipsa unei educaţii corespunzătoare, deficienţă care nu este de dată recentă, ci rezultatul unei situaţii de decenii. Cine face însă, sau ar trebui să facă educaţie în această ţară? De vină sunt nu numai dascălii, cei cărora le imputăm cel mai adesea toate neîmplinirile legate de educaţie, ci şi alte instituţii şi persoane care au statut (sau îl pretind) de lideri de opinie şi formatori. Luaţi toate ziarele care au apărut astăzi în România şi cuantificaţi cât reprezintă informaţiile referitoare la evenimentele de la 24 ianuarie 1859. Veţi vedea că foarte puţin. Să nu fiu greşit înţeles, nu-mi doresc ca toate publicaţiile să prezinte exclusiv informaţii legate de ceea ce s-a petrecut în urmă cu un secol şi jumătate, aceasta ar obosi la un moment dat. Dar putem scrie în legătură cu modelele care le oferă cu generozitate epoce unirii, putem lega trecutul de prezent, putem compara situaţia românilor de la 1859 cu cea de azi.
Nu sunt adeptul unor manifestări formale, făcute doar pentru a bifa că s-a întâmplat ceva, şi care activităţi ştiu că nu mai sunt pe placul tinerilor. Dar trebuie să găsim alte forme de implicare şi colaborare cu tinerii prin care să cinstim memoria lui Cuza şi a contemporanilor lui adaptându-ne la ceea ce îşi doresc astăzi cei care vor fi chemaţi să depună coroane de flori la bustul domnului Unirii peste decenii. Putem gândi forme de comunicare cu tinerii care să spargă rutina unor atari manifestări festiviste (cum am fost obişnuiţi noi adulţii de decenii). Putem organiza în continuare şi simpozioane, însă cu alţi actori şi regizori. Bunăoară, astăzi, la simpozionul organizat în Sala de sticlă a Primăriei, am sugerat autorităţilor locale ca la anul să prezinte lucrări despre Cuza şi generaţia Unirii elevii de la un liceu clujean (în fiecare an o altă şcoală). Ar face-o, sunt convins, cu pasiune, responsabilitate, şi cu tehnică modernă. Ar şti să surprindă, folosind calculatorul şi videoproiectorul, alte instrumente electronice moderne, tot ceea ce ar trebui spus şi ascultat la un asemenea moment. Iar actorii implicaţi în acest proiect nu vor uita cât vor trăi cine a fost Cuza, ce s-a întâmplat la 24 ianuarie şi ce semnificaţie au evenimentele respective. Avem tineri inteligenţi, entuziaşti, care aşteaptă doar să le oferim prilejul să se manifeste plenar. De ce să-i lăsăm prin nepăsarea noastră să plece în afară unde li se oferă mai multe şanse de exprimare şi manifestare? Educaţia este cu dublu sens, şi noi educatorii (dascăli, autorităţi etc.) dar şi educaţii avem ceva de învăţat unii de la alţii. Interactivitatea va duce cu siguranţă la progres.