miercuri, 28 ianuarie 2009

Când au minţit politicienii?

Zilele din urmă au consemnat tot mai multe ieşiri „triumfaliste” ale politicienilor din PNL în mass media, şi care, pe toate posturile, afişau cu destulă suficienţă „înţelepciunea” lor din toamnă când au avertizat sindicatele şi susţinătorii legii majorării cu 50% a salariilor cadrelor didactice că bugetul nu poate suporta o atare creştere salarială. Am fost extrem de indignat de modul în care liberalii se erijau în postura de Casandră, fiindcă m-am simţit eu însumi afectat de acest ieftin joc de scenă din mai multe motive. În toamnă, când criza încă nu-şi făcuse simţită prezenţa în spaţiul românesc, aceeiaşi politicieni liberali se împănau cu nemaiîntâlnitul ritm de creştere economică al ţării care li s-a datorat „bunei” lor guvernări. Expresia „economia României duduie” era pe buzele tuturor liderilor PNL când ieşeau în media, încât orice om de bună credinţă ajungea să creadă această poveste, ea fiind repetată cu stăruinţă de la nivelul premierului Tăriceanu până la ultimul liberal cocoţat în vreo funcţie mai importantă la nivel central sau local.
Nemulţumirea mea a fost cu atât mai mare cu cât eu însumi am fost o „victimă” directă a acestei intoxicări. Încă în debutul campaniei electorale trecute, începută la 1 noiembrie 2008, am apucat să declar că voi susţine necondiţionat aplicarea legii fiindcă mă bazam pe declaraţiile optimiste evident deşănţate ale guvernanţilor (îmi aduc aminte foarte bine că la începutul crizei în SUA, premierul şi şeful PNL a declarat categoric că România nu va fi afectată de criză!. Păi dacă economia duduia, însemna că ţara are bani şi bugetul ar fi trebuit să permită o asemenea majorare, mai ales că efectele crizei financiare pornite în SUA la sfârşitul lunii septembrie nu păreau să fi atins aşa rapid meleagurile noastre mioritice. Mai ales că finanţele României erau atât de puţin legate şi dependente de capitalul financiar american. Îndârjirea cu care liberalii se opuneau atunci mă face să cred că ei erau conştienţi de fragilitatea creşterii economice a României, de faptul că au cheltuit cu nemiluita pe pomeni electorale şi că visteria ţări era goală. Încercau să fie „responsabili” la spartul târgului, după ce fuseseră iresponsabili în ultimii ani. De aceea mă întreb, la fel ca şi alţi români, când au minţit politicienii liberali?

duminică, 25 ianuarie 2009

Unde ne sunt tinerii?

În cursul dimineţii de 24 ianuarie 2009, la ora 10, în faţa bustului lui Alexandru Ioan Cuza, din faţa prefecturii clujene, se afla adunată multă lume pentru a participa la servicul divin şi depunerea de coroane de flori. Oficialităţi de rang înalt (premierul Emil Boc), conducerea instituţiilor locale, politicieni, cadre militare active şi în rezervă, simpli trecători etc. Ceea ce era frapant şi mi-a provocat un gust amar, era cvasiabsenţa tinerilor (nu pun la socoteală puţinii reprezentanţi de la organizaţiile de tineret ale câtorva partide, care au primit “sarcină” pe linie de partid să depună coroanele). Mă refer la lipsa tinerilor care să fi venit din proprie iniţiativă. Am stat şi m-am întrebat de ce sute de mii de tineri americani, înfruntând frigul, au venit încă din timpul nopţii pe esplanada din faţa Capitoliului pentru a asista la ceremonia de învestitură a preşedintelui Barack Obama. Ei nu au primit cu siguranţă sarcină pe linie de partid. Mai mult, admirăm la americani, dar nu numai la ei, bucuria sinceră şi entuziasmul cu care serbează zilele fondatoare ale spiritului lor naţional (Ziua Independenţei, Ziua Recunoştinţei etc.). De ce la alţii se poate şi la noi nu?
Răspunsul (unul dintre multele posibile) mi l-am dat eu însumi. Lipsa unei educaţii corespunzătoare, deficienţă care nu este de dată recentă, ci rezultatul unei situaţii de decenii. Cine face însă, sau ar trebui să facă educaţie în această ţară? De vină sunt nu numai dascălii, cei cărora le imputăm cel mai adesea toate neîmplinirile legate de educaţie, ci şi alte instituţii şi persoane care au statut (sau îl pretind) de lideri de opinie şi formatori. Luaţi toate ziarele care au apărut astăzi în România şi cuantificaţi cât reprezintă informaţiile referitoare la evenimentele de la 24 ianuarie 1859. Veţi vedea că foarte puţin. Să nu fiu greşit înţeles, nu-mi doresc ca toate publicaţiile să prezinte exclusiv informaţii legate de ceea ce s-a petrecut în urmă cu un secol şi jumătate, aceasta ar obosi la un moment dat. Dar putem scrie în legătură cu modelele care le oferă cu generozitate epoce unirii, putem lega trecutul de prezent, putem compara situaţia românilor de la 1859 cu cea de azi.
Nu sunt adeptul unor manifestări formale, făcute doar pentru a bifa că s-a întâmplat ceva, şi care activităţi ştiu că nu mai sunt pe placul tinerilor. Dar trebuie să găsim alte forme de implicare şi colaborare cu tinerii prin care să cinstim memoria lui Cuza şi a contemporanilor lui adaptându-ne la ceea ce îşi doresc astăzi cei care vor fi chemaţi să depună coroane de flori la bustul domnului Unirii peste decenii. Putem gândi forme de comunicare cu tinerii care să spargă rutina unor atari manifestări festiviste (cum am fost obişnuiţi noi adulţii de decenii). Putem organiza în continuare şi simpozioane, însă cu alţi actori şi regizori. Bunăoară, astăzi, la simpozionul organizat în Sala de sticlă a Primăriei, am sugerat autorităţilor locale ca la anul să prezinte lucrări despre Cuza şi generaţia Unirii elevii de la un liceu clujean (în fiecare an o altă şcoală). Ar face-o, sunt convins, cu pasiune, responsabilitate, şi cu tehnică modernă. Ar şti să surprindă, folosind calculatorul şi videoproiectorul, alte instrumente electronice moderne, tot ceea ce ar trebui spus şi ascultat la un asemenea moment. Iar actorii implicaţi în acest proiect nu vor uita cât vor trăi cine a fost Cuza, ce s-a întâmplat la 24 ianuarie şi ce semnificaţie au evenimentele respective. Avem tineri inteligenţi, entuziaşti, care aşteaptă doar să le oferim prilejul să se manifeste plenar. De ce să-i lăsăm prin nepăsarea noastră să plece în afară unde li se oferă mai multe şanse de exprimare şi manifestare? Educaţia este cu dublu sens, şi noi educatorii (dascăli, autorităţi etc.) dar şi educaţii avem ceva de învăţat unii de la alţii. Interactivitatea va duce cu siguranţă la progres.