Ioan Bolovan

Schimbare adresa Blog

2011-02-10T02:17:00.000-08:00

Dragi cititori, prieteni si colegi
am "inghetat" acest blog si de acum ma veti putea gasi pe adresa noua de blog:

www.ioanbolovan.wordpress.com

Pentru respectul istoriei şi al istoricilor

2011-01-13T12:10:00.000-08:00

Recenta finalizare a lucrărilor de restaurare şi consolidare a grupului statuar din Piaţa Unirii ce îl reprezintă pe regele Matia Corvin şi pe cei 4 generali ai săi a, lăsat de o parte, din păcate şi din neatenţia autorităţilor locale, plăcuţa (re)montată în 1992 conţinând celebrul citat al lui Nicolae Iorga, care amintea tuturor că ilustrul rege al Ungariei a fost pretutindeni biruitor în lupte, dar a fost o singură dată învins de propriul său neam, la Baia, când încerca să-l înlăture din scaunul Moldovei pe voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Faţă de această situaţie am câteva observaţii:
În primul rând, citatul reflectă o realitate istorică şi rectifică o „ficţiune artistică” intenţionată care escamota adevărul istoric (artistul Fadrusz I. a reprezentat greşit stindardul Moldovei ca fiind plecat/supus regelui Matia, ceea ce era complet eronat fiindcă la Baia regele Ungariei a fost înfrânt de moldoveni).
În al doilea rând, Nicolae Iorga nu a comis nicio eroare ştiinţifică afirmând că regele Matia a fost înfrânt doar de propriul său neam, în epocă în conştiinţa politică a elitelor vremii era prezentă informaţia despre originea românească a regelui Ungariei. Tânărul istoric clujean, dr. Alexandru Simon, a publicat în 2010 în revista Crisia de la Oradea un temeinic studiu despre acest lucru, aducând şi documente inedite din a doua jumătate a sec. al XV-lea care vorbesc despre „regişorul român Matia”.
În al treilea rând, marele istoric Nicolae Iorga care a şi scris un splendid eseu intitulat „Împotriva urii dintre popoare”, a militat întreaga sa viaţă pentru cunoaşterea şi respectarea reciprocă a naţiunilor cu care românii au intrat în contact de-a lungul istoriei. Lui i se datorează şi faptul că grupul statuar din Cluj nu a avut soarta altor monumente istorice rămase din timpul dualismului austro-ungar care au fost fie demolate fie dezmembrate şi puse în magazii (a se vedea bunăoară monumentul închinat celor 13 generali de la Arad care a stat în magazie până recent!).
De aceea, consider că este necesar, de bun simţ şi de respect reciproc ca pe plăcuţa aflată în faţa grupului statuar (sau pe o alta alături, pentru a nu afecta monumentul) să fie repus citatul lui Nicolae Iorga, căruia i se datorează salvarea de la distrugere sau izolare într-o magazie pentru mai multe decenii a unuia dintre simbolurile Clujului.

O ţară de handicapaţi

2010-11-21T08:55:00.000-08:00

Poate vă zboară gândul văzând titlul acestei postări că am avut în vedere faptul că România ar fi o ţară de handicapaţi fiindcă în douăzeci de ani a reuşit să construiască de patru ori mai puţini kilometri de autostrăzi decât Ungaria, o ţară cu o populaţie şi cu resurse de două ori mai mici decât ţara noastră. Sau pentru că România a reuşit să absoarbă de patru ori mai puţine fonduri europene decât Slovacia, o ţară de circa cinci ori mai mică şi proporţional cu de cinci ori mai puţine creiere şi experţi decât ţara noastră. Sau poate v-aţi mai gândit că am avut în vedere instituţiile judiciare şi de ordine publică care nu pot să mai facă faţă clanurilor mafiote şi interlopilor care ne sfidează la tot pasul şi în mai toate sferele vieţii publice, încălcându-ne cu aroganţa şi atotputernicia lor uneori chiar şi spaţiul privat. Şi asemenea exemple aş mai putea invoca pentru a demonstra că România este o ţară de hanicapaţi.
Cu toate acestea, atunci când am dat titlul de mai sus materialului de faţă am avut în vedere lucruri concrete, constatabile în mod curent cu ochiul liber dar şi cuantificabile statistic:
- dacă mergi la supermarketuri, mall-uri, parcări publice etc. rămâi stupefiat de numărul imens de maşini (şi de foarte multe ori maşini scumpe) parcate pe locurile special rezervate persoanelor cu dizabilităţi, dar care nu au pe bord taloanele deţinute de această categorie onorabilă de concetăţeni şi care le dă dreptul de a parca pe acest gen de locuri – dimpotrivă, vezi coborând sau urcând în maşinile parcate pe locurile destinate persoanelor cu dizabilităţi oameni în deplinătatea facultăţilor fizice, dar mai puţin psihice, fiindcă dacă ar fi integri la cap şi ar avea bun simţ nu ar parca unde nu se cuvine. Dar ei parchează acolo fiindcă sunt handicapaţi adică le lipseşte ceva: bunul simţ, respectul faţă de legi şi norme, responsabilitatea.
- România are, raportat la numărul de locuitori, cea mai ridicată pondere din UE a persoanelor care beneficiază de pensii de handicapaţi. Statistic. Se poate verifica la CNAS sau la INS. Este adevărat, avem cei mai mulţi handicapaţi care primesc ajutoare financiare din banii contribuabililor. Aici trebuie să fac distincţie între persoanele cu dizabilităţi reale, cu totul îndreptăţite să primească ajutoare şi sprijin din partea statului, şi handicapaţii care au dat mită comisiilor medicale din toată ţara pentru a le inventa niştze handicapuri şi a-i trece în pensie de boală. Din păcate cunosc destule cazuri între rudele mele mai îndepărtate şi în sferele mele de socializare de asemenea persoane.
Eu fac distincţie aici şi trebuie bine înţeles faptul că un handicapat român este persoana impotentă să se comporte normal în societate, iar o persoană cu dizabilităţi, acea persoană care din păcate nu este în deplinătatea facultăţilor fizice şi mentale şi care trebuie protejată de stat şi societate. Deci să vedem dacă mă poate contesta cineva în aserţiunea mea, aceea că suntemn o ţară de handicapaţi fiindcă aceştia sunt cei mai vizibili şi zgomotoşi. Persoanele cu dizabilităţi sunt de regulă tăcute, oneste şi din păcate prea adesea umilite de statul român şi desconsiderate de semenii noştri.

Şi totuşi...

2010-11-07T11:16:00.000-08:00

În ciuda nepăsării, a egoismului şi/sau a individualismului care ne-a invadat viaţa în ultima vreme, nu cred că mai este un român care să nu fi auzit vreo ştire măcar la radio, să nu fi urmărit la TV cel puţin câteva minute comemorarea ori funeraliile lui Adrian Păunescu, să nu fi povestit peste gard cu vecinul, să nu fi discutat în autobuz ori să comenteze la vreo coadă despre evenimentul din acest sfârşit de săptămână care a reţinut atenţia tuturor românilor. Din ceea ce am văzut şi am auzit în aceste zile, în mass-media dar şi între cei cu care am relaţionat, caracterizările cu care a fost înconjurat în viaţă s-au menţinut acum după decesul lui şi cu siguranţă vor dăinui. Românii au fost, sunt şi vor rămâne divizaţi în două tabere: pe de o parte rămân admiratorii necondiţionat şi cei care pot ierta greşelile umane şi văd în el dacă nu cel mai mare poet naţional, cel puţin secundul lui Eminescu, poetul care a ştiut să mobilizeze în sentimente patriotice profunde milioane şi milioane de conaţionali; pe de altă parte stau adversarii care nu reuşesc să treacă de eticheta de poet minor, bard de curte al familiei dictatorului Ceauşescu, ba chiar de acuza de a fi fost un naţionalist şovin.
Nu vreau să mă plasez categoric în nicio tabără. Nu sunt critic literar ca să-i judec opera literară, dar ştiu că anumite poezii ale poetului mi-au atins inima şi mi-au rămas în suflet. Nu sunt un istoric şi un analist al epocii comuniste, dar ştiu din lecturi şi din experienţa de viaţă (în decembrie 1989 aveam 27 de ani şi jumătate) că Adrian Păunescu nu a fost călău sau torţionar, nu a fost un adevărat ideolog al sistemului totalitar (precum unii din autorii sau părinţii celor care au confecţionat în 2006 Raportul de condamnare al comunismului din România). Da, a scris unele poezii şi editoriale în care erau proslăvite măreţele împliniri ale societăţii socialiste, dar oare chiar trebuie să demolăm autostrada Bucureşti-Piteşti când în România democratică din ultimii 20 de ani s-au construit cam tot atâţia kilometri de autostradă? A fost şi el un pion, o piesă (e drept cam atipică) în angrenajul ideologic al unui sistem, dar nicidecum un strateg sau un cerber.
Prefer doar să aştern în această zi, cu siguranţă una istorică, cu şi fără voia noastră a contemporanilor, câteva gânduri legate de această personalitate controversată (dar oare cum altfel sunt personalităţile dacă nu controversate?!). În acest moment ştiu cu certitudine că din copilărie, trecând prin adolescenţă şi până la maturitate, modelarea sentimentelor mele patriotice au stat sub semnul multor A. Să mă explic. În primii ani după ce am învăţat să buchisesc, lecturile legendelor istorice ale lui Alexandru Mitru m-au sedus şi mi-au influenţat devenirea, pentru ca mai apoi, în gimnaziu, cărţile lui Dumitru Almaş să mă determine iremediabil să mă îndrept spre studiul istoriei. În anii de liceu şi ai studenţiei, deja cu o oarecare brumă de cunoştinţe istorice, cenaclul „Flacăra”, creaţie exclusivă a lui Adrian Păunescu, mi-a consolidat dragostea faţă de patrie, mi-a adus în faţă versuri şi cântece care m-au marcat definitiv. Nu am fost decât la vreo 3 spectacole, dar am ascultat multe altele la radio. Aici am auzit pentru prima dată celebra Doină a lui Eminescu. Aici am simţit, cum în puţine alte locuri am trăit, că trebuie să fiu mândru de originea mea românească, de înaintaşii care au trudit, s-au luptat şi au murit ca să ne asigure un petec de litoral, câteva sute de Km din bătrânul fluviu Istros, câteva zeci de mii de Km pătraţi de Carpaţi ş.a.m.d. Nu l-am auzit pe Adrian Păunescu să se lanseze într-o propagandă şi adulare deşănţată a lui Ceauşescu; fireşte, a declamat unele versuri care erau dedicate Conducătorului ţării din acel moment, dar şi în biserici, şi înainte şi după 1989, preoţii se roagă spre sfârşitul liturghiei, printre alţii, şi pentru conducătorii ţării, mai marii satelor şi oraşelor. Dar puţinele versuri făcute concesie regimului erau infinit mai puţine în raport cu poezia patriotică, cu poezia care exprima şi promova iubirea (de patrie, de semeni etc.). Prefer să-l păstrez în amintirea şi în sufletul meu pe acest Adrian Păunescu care se înscrie în lista scurtă de A, α ce au contribuit la educaţia mea istorică şi patriotică. Probabil că azi sună cam desuet noţiunile de patrie, patriotism, educaţie patriotică fiindcă generaţiile prezente nu mai rezonează precum antecesorii, şi pentru că foarte mulţi dintre compatrioţii mei s-au săturat de...România. Nu e deloc greu să găseşti explicaţii pentru atari atitudini. Dar, în opinia mea, într-o vreme în care „de sus” vin mai degrabă semnale şi încurajări pentru dezbinarea naţiunii, într-o vreme în care solidaritatea naţională în jurul unui proiect major de „salvare” a ţării din marasmul economic, politic şi moral este o himeră, moartea şi înmormântarea lui Adrian Păunescu ar fi putut fi o uriaşă şansă de mobilizare naţională. Şi totuşi, există un blestem. Din păcate n-a fost să fie, cel puţin la nivelul la care am putut ajunge eu cu înţelegerea şi interpretarea evenimentelor din aceste zile. Păcat. Încă o şansă ratată de coeziune naţională. Şi totuşi, poate posteritatea acestui nefericit eveniment mă va contrazice. Şi totuşi, mai există iubire între şi de români, şi totuşi, mai am o speranţă...

A venit toamna

2010-09-27T11:58:00.001-07:00

Toamna se zice de regulă că se numără bobocii, că se culege recolta etc. În ce mă priveşte, sper să pot „recolta” profesional dar şi pe internet în perioada următoare roadele ideilor ce mi-au trecut prin minte în cursul unei prea lungi veri în care am lenevit şi nu am mai scris ştiinţific nimic şi nici nu am mai postat nimic pe blog. Din motive obiective dar şi subiective, prietenii ştiu de ce...
Dar înainte de a culege ce am semănat în lunile anterioare, se pare că este mai presant să analizăm realităţile româneşti din ultimele zile. În acest context putem spune că toamna se numără, se planifică şi se realizează „mineriadele”. Nu am avut răgaz să ascult azi toate comentariile analiştilor politici, dar din câte am auzit nimeni nu a avansat acest cuvânt (mineriadă) pentru a desemna pe scurt ceea ce s-a petrecut în viaţa politică din România în zilele din urmă (din păcate, în timp ce scriu aceste rânduri, la postul Realitatea TV careva dintre invitaţii emisiunii doamnei Stancu, fie Dan Nica, fie Norica Nicolai sau Mircea Dinescu au pronunţat acest cuvânt). În fine, nu mai contează cine a avut primatul, important este că tot mai mulţi români gândesc în aceşti termeni. Am revenit cumva la ceea ce s-a întâmplat în septembrie 1991 când un preşedinte de ţară a vrut să scape de un premier incomod, prea democrat şi liberal pentru ceea ce concepea el pentru devenirea ţării. Azi, un alt preşedinte al ţării a vrut să scape de un ministru „greu”, cu imagine bună, de un politician care putea deveni în această toamnă un bun candidat pentru funcţia de premier!!! Este evident pentru toată lumea că guvernul Boc nu mai poate rezista mult în administrarea ţării, sau a ceea ce a mai rămas de drămuit după „seceta” în care ne-au adus investiţiile proaste şi personalizate ale cabinetului actual, după risipa iresponsabilă a puţinului ce ne-a mai rămas în vistieria ţării sau din banii împrumutaţi de la străini ori de pe piaţa financiară internă.
Ori cum am întoarce evoluţiile politice recente, ele depăşesc strict viaţa internă a PDL şi privesc şi/sau afectează întreaga ţară. Nu doar prin criza economică şi politică prelungită în care suntem, ci şi prin simbolistica întregii desfăşurări. Lipsa de autoritate a statului român, pe care am denunţat-o în câteva materiale anterioare, a făcut din nou înconjurul lumii în cancelarii dar şi prin ştiri şi reportaje deloc măgulitoare pentru noi. Oricine va fi viitorul Stolojan al perioadei de tranziţie până la alegerile anticipate care devin necesare (şi sper din tot sufletul că nu va fi o „Iulia Timoşenko”!!!), misiunea sa nu va fi deloc uşoară. De aceea, voi fi alături de el, indiferent ce culoare politică va avea în această toamnă în care natural pastelul cromatic este unul inevitabil şi când verdele poate deveni şi devine mai devreme sau mai târziu galben, roşu se transfomă în portocaliu sau galben etc. Numai albastrul nu se transformă în natură în galben sau portocaliu, dar în viaţa politică românească totul este posibil, chiar şi ce este împotriva naturii! Poziţia mea de susţinere a unui viitor premier, indiferent de coloratură sau metamorfozare, care să pregătească alegerile generale anticipate (cine ştie ce aduce ceasul, poate chiar şi prezidenţiale!) nu trebuie să fie înţeleasă ca o dezertare din tabăra roşie, Doamne fereşte, îmi păstrez convingerile de stânga, dar cred că în momente de cumpănă trebuie să construim cu toţii, sau cel puţin să nu aruncăm cu ... bolovani în cei care se străduie să facă măcar ceva pentru ţară.

A venit toamna

2010-09-27T11:58:00.000-07:00

Toamna se zice de regulă că se numără bobocii, că se culege recolta etc. În ce mă priveşte, sper să pot „recolta” profesional dar şi pe internet în perioada următoare roadele ideilor ce mi-au trecut prin minte în cursul unei prea lungi veri în care am lenevit şi nu am mai scris ştiinţific nimic şi nici nu am mai postat nimic pe blog. Din motive obiective dar şi subiective, prietenii ştiu de ce...
Dar înainte de culege ce am semănat în lunile anterioare, se pare că este mai presant să analizăm realităţile româneşti din ultimele zile. În acest context putem spune că toamna se numără, se planifică şi se realizează „mineriadele”. Nu am avut răgaz să ascult azi toate comentariile analiştilor politici, dar din câte am auzit nimeni nu a avansat acest cuvânt (mineriadă) pentru a desemna pe scurt ceea ce s-a petrecut în viaţa politică din România în zilele din urmă (din păcate, în timp ce scriu aceste rânduri, la postul Realitatea TV careva dintre invitaţii emisiunii doamnei Stancu, fie Dan Nica, fie Norica Nicolai sau Mircea Dinescu au pronunţat acest cuvânt). În fine, nu mai contează cine a avut primatul, important este că tot mai mulţi români gândesc în aceşti termeni. Am revenit cumva la ceea ce s-a întâmplat în septembrie 1991 când un preşedinte de ţară a vrut să scape de un premier incomod, prea democrat şi liberal pentru ceea ce concepea el pentru devenirea ţării. Azi, un alt preşedinte al ţării a vrut să scape de un ministru „greu”, cu imagine bună, de un politician care putea deveni în această toamnă un bun candidat pentru funcţia de premier!!! Este evident pentru toată lumea că guvernul Boc nu mai poate rezista mult în administrarea ţării, sau a ceea ce a mai rămas de drămuit după „seceta” în care ne-au adus investiţiile proaste şi personalizate ale cabinetului actual, după risipa iresponsabilă a puţinului ce ne-a mai rămas în vistieria ţării sau din banii împrumutaţi de la străini ori de pe piaţa financiară internă.
Ori cum am întoarce evoluţiile politice recente, ele depăşesc strict viaţa internă a PDL şi privesc şi/sau afectează întreaga ţară. Nu doar prin criza economică şi politică prelungită în care suntem, ci şi prin simbolistica întregii desfăşurări. Lipsa de autoritate a statului român, pe care am denunţat-o în câteva materiale anterioare, a făcut din nou înconjurul lumii în cancelarii dar şi prin ştiri şi reportaje deloc măgulitoare pentru noi. Oricine va fi viitorul Stolojan al perioadei de tranziţie până la alegerile anticipate care devin necesare (şi sper din tot sufletul că nu va fi o „Iulia Timoşenko”!!!), misiunea sa nu va fi deloc uşoară. De aceea, voi fi alături de el, indiferent ce culoare politică va avea în această toamnă în care natural pastelul cromatic este unul inevitabil şi când verdele poate deveni şi devine mai devreme sau mai târziu galben, roşu se transfomă în portocaliu sau galben etc. Numai albastrul nu se transformă în natură în galben sau portocaliu, dar în viaţa politică românească totul este posibil, chiar şi ce este împotriva naturii!

A pierde o bătălie, dar a câştiga 49 de oameni

2010-06-27T14:30:00.000-07:00

După cum se ştie, la alegerile pentru funcţia de preşedinte al organizaţiei municipale Cluj-Napoca a PSD, cu prilejul conferinţei din 25 iunie 2010, am adunat 49 de voturi iar contracandidatul meu Mircea Jorj a întrunit 135 de voturi. Redau în cele ce urmează discursul rostit cu acel prilej, şi care mi-a adus, dincolo de pierderea acelei bătălii, satisfacţia de a fi convins 49 de oameni de faptul că mi-am dorit pentru PSD Cluj-Napoca o altfel de politică:
„Dragi colegi,
Ştiţi cu toţii calitatea mea de istoric şi vă aşteptaţi cu siguranţă la o introducere istorică. De aceea, nu vă voi dezamăgi şi voi începe cu o poveste istorică, aflată de la un prieten dar şi un mare profesor, din care veţi înţelege bine de ce mă aflu eu aici în faţa dumneavoastră. Regele Prusiei Frederic al II-lea a surprins într-o dimineaţă un pluton de execuţie care se pregătea să execute un soldat. L-a întrebat pe comandantul plutonului care este cauza executării soldatului şi i s-a răspuns că respectivul a dezertat la ultima bătălie. Regele l-a chemat pe soldat la el şi l-a întrebat care a fost cauta pentru care a dezertat, frica, teama de a nu muri în luptă, sau a fost cumpărat de inamic? La acestea soldatul i-a răspuns că s-a săturat să tot ia parte la bătălii pe care le-a tot pierdut. Atunci Frederic i-a spus că îl iartă de execuţie şi îl roagă să mai rămână soldat încă o bătălie, iar dacă o va pierde şi pe aceea, atunci vor dezerta amândoi. În această povestioară se află şi motivaţia candidaturii mele de astăzi pentru preşedinţia organizaţiei municipale Cluj-Napoca a PSD.
V-am vorbit ultima dată la această tribună cu ocazia Conferinţei judeţene Cluj a PSD din februarie 2010, prilej cu care m-am autosuspendat din toate funcţiile care le aveam la vremea respectivă în semn de protest faţă de modul în care domnul preşedinte de atunci, Mircea Geoană, a pregătit Congresul încălcând abuziv statutul PSD şi desconsiderând nu doar personalităţi marcante ale organizaţiei dar şi organizaţia în sine. Din fericire, vanghelizarea partidului care se desfăşura atunci cu repeziciune nu a contaminat şi organizaţia noastră şi spre bucuria noastră s-a oprit prin alegerea în fruntea PSD a dlui Victor Ponta.
Dacă demisia mea principială v-a luat prin suprindere pe toţi, această nouă prezenţă a mea la tribună nu cred că mai este o supriză pentru dumneavoastră, deoarece în ultimele luni, foarte mulţi cetăţeni cu care m-am întâlnit şi-au exprimat clar dorinţa de a se produce o schimbare la nivelul conducerii organizaţiei municipale. Intenţia de a candida mi-a fost întărită de experienţa acumulată mai bine de 2 ani în funcţia de vicepreşedinte al organizaţiei municipale a PSD, timp în care am putut vedea care au fost minusurile din activitatea noastră dar şi elementele pozitive care trebuie preluate şi dezvoltate. Tocmai de aceea vreau să-i mulţumesc actualului preşedinte al organizaţiei noastre, lui Remus, şi mai ales pentru că a avut încredere în mine când, în 2007, m-a cooptat în echipa de vicepreşedinţi.
În ce mă priveşte, am refuzat întotdeauna genul de maşinaţiuni şi aranjamente de culise care poate dau roade pe termen scurt pentru câţiva indivizi, dar sunt păguboase pe termen mediu şi lung pentru organizaţie şi partid. Vă mai amintiţi probabil că la începutul anului 2009 mi s-a propus de către partid să devin director la Direcţia judeţeană de cultură, fără ca eu să fi cerut vreodată sau cuiva vreo funcţie pentru că am muncit în folosul partidului. Atunci, într-o întâlnire restrânsă la hotel Premier, la sfârşitul lunii ianuarie 2009, mi s-a spus că pentru a ajunge director trebuie mai întâi să îmi dau demisia de la universitate, că trebuie să mă fac funcţionar public la o primărie pentru câteva zile, că urmează să driblăm nişte etape şi legi şi uite aşa voi fi director. Le-am spus acelor colegi direct că eu nu fac niciun act care să însemne eludări ale legii şi alte maşinaţiuni de culise dar sunt dispus să merg director la cultură fără să primesc niciun ban ca să pot rămâne la universitate acolo unde mi-am câştigat prin concurs şi muncă de peste două decenii postul de profesor. Nu o dată mi-am arătat disponibilitatea de a munci pentru partid fără să cer sau să aştept vreo răsplată.
Dragi colegi,
Fără a mă preta la aranjamente pe sub masă, doar cu naivitatea şi idealismul meu s-ar putea să câştig această confruntare şi asta va fi un semnal clar transmis de aici de la Cluj că în clasa politică din ţara noastră se pot găsi şi persoane oneste, chiar idealiste şi care mai cred că există Moş Crăciun. Ar fi un semn că dumneavoastră, majoritatea delegaţilor prezenţi la conferinţă v-aţi săturat să fiţi copărtaşi la fanariotisme care ne-au tras în jos atâta vreme. După cum tot aşa de bine s-ar putea ca naivitatea şi idealismul meu care a respins strategia „aşa zisei bune organizări/pregătiri” a prezentei conferinţe să fie perdantă fiindcă, nu-i aşa, politica s-a făcut şi se face cu sânge rece, pragmatic, prin manipularea sau/şi cumpărarea voturilor.
Cert este că în această cursă pentru funcţia de preşedinte am pornit amândoi candidaţii cu aceeaşi şansă, precum s-a întâmplat şi după alegerile din noiembrie 2008, între noi fiind o diferenţă nesemnificativă. Clujenii, ca să fie câştigaţi pentru PSD, aşteaptă de la noi altceva decât au avut parte în ultimii 20 de ani, inclusiv aranjamentele de culise şi spiritul de gaşcă.
Cred că toţi dintre noi ştim foarte bine Unde Este Situat acum ca scor electoral PSD în municipiul Cluj-Napoca şi nu suntem deloc mulţumiţi. În ultimii ani am fost implicat în mai multe campanii electorale şi vă pot spune cu toată sinceritatea că au fost nenumăraţi colegi care au muncit serios, care s-au implicat cu responsabilitate în activităţile desfăşurate (e adevărat că nimeni nu-l poate acuza nici pe Sisif că nu a muncit, din păcatele rezultatele pe măsură s-au lăsat aşteptate).
Poate că au fost de vină pentru rezultatele modeste obţinute şi unele deficienţe proprii de organizare, lipsa unor resurse materiale corespunzătoare, deficitul de imagine creat prin prezenţa la Bucureşti a unor lideri controversaţi care s-au erijat ca purtători de mesaje, care însă nu reprezentau cu adevărat social-democraţia românească. Nu trebuie exclusă nici o oarecare „timorare” în activitatea organizaţiei municipale a PSD datorată prezenţei în Cluj-Napoca ca edil şef a preşedintelui PDL, sau poate mai degrabă un fel de „autodescurajare” între activiştii PSD datorită disproporţiei de forţe în plan politic local.
PDL a pierdut la Cluj-Napoca o mare parte din rezultatele zdrobitoare obţinute la alegerile din 2008 şi 2009. Eu nu sunt adeptul ideii că noi, social-democraţii nu trebuie să facem altceva decât să aşteptăm ca electoratul să vină spre noi în virtutea faptului că au fost dezamăgiţi de puterea de dreapta instalată după 2004 în România.
Dragi colegi,
Consider că datoria noastră este aceea de a câştiga, de a cuceri în timp electoratul, nu de a-l cumpăra cu prilejul alegerilor. Eu le propun colegilor de partid şi celorlalţi concitadini strategia celor 3 S (Solidaritate, Şansă, Speranţă).
Aceasta înseamnă că avem enorm de lucru în direcţia reinventării şi practicării solidarităţii sociale şi naţionale, în mod constant nu doar din patru în patru ani, astfel încât nu doar cetăţenii din Cluj-Napoca dar şi din întreaga ţară să ne perceapă ca fiind alături de ei, că suntem în mod real solidari cu ei indiferent că sunt pensionari, bugetari, salariaţi din sectorul privat, studenţi sau elevi.
Apoi, ne vom preocupa ca să transformăm egalitatea de şanse care funcţionează în aparenţă în ţara noastră, în şansa egalităţii pentru fiecare dintre cetăţenii României, începând cu tinerii aflaţi în faţa unor dileme existenţiale majore şi continuând cu persoanele active şi pensionarii, încât treptat să le inducem încrederea, speranţa într-un viitor mai bun pe acest pământ românesc, sub acoperământul instituţiilor europene.
Conform sondajelor, majoritatea populaţiei şi-a pierdut orice speranţă că România merge într-o direcţie bună. Tocmai de aceea este timpul să lucrăm împreună pe brânci în sensul redării încrederii în clasa politică, în instituţiile statului român şi să readucem speranţa şi zâmbetul pe feţele oamenilor.
CE FACEM? Înainte de toate se impun câteva modificări în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea organizaţiilor locale din cartierele oraşului, fiind destule „pete negre” pe harta organizaţiei municipale a PSD unde nu există sau dacă ele există formal, nu se observă o activitate corespunzătoare a membrilor, militanţilor noştri din zone importante.
Apoi, restructurarea departamentelor ar fi o altă prioritate a mea, aceste structuri formate exclusiv din profesioniştii din organizaţia noastră trebuind să devină motorul activităţii de partid la nivelul municipiului.
Cu toate că PSD este cel mai important partid din opoziţie, el nu a fost suficient de prezent pe plan local în dezbaterea publică din ultimele luni pe marginea marilor teme cu care se confruntă societatea românească. De asemenea, trebuie să schimbăm percepţia negativă asupra PSD care s-a insinuat atât la centru cât şi în Cluj-Napoca, aceea de non-combat, care deşi nu este reală a fost tendenţios proiectată asupra organizaţiei noastre. Coborârea în mijlocul cetăţenilor prin diverse forme de activitate politică şi civică pe care le-am imaginat şi le voi dezvolta cu viitoarea echipă ne va ajuta să fim percepuţi din nou de cetăţeni ca un adevărat partid de stânga, social-democrat.
România se confruntă în prezent nu doar cu grave probleme economice şi sociale, dar şi cu derapajele naţionaliste şi radicale din partea UDMR sau PCM. Consider că PSD nu trebuie să intre în acest joc periculos al exacerbării discursului naţionalist, însă datoria social-democraţilor, mai ales aici în inima Transilvaniei, este de a respinge şi de a sancţiona, prin mijloacele politice democratice care le avem la îndemână ca partid de opoziţie, toate iniţiativele care subminează caracterul unitar al statului, care aduc prejudicii de imagine sau restrâng drepturile civile şi politice ale unor cetăţeni români care trăiesc în puţinele zone din Transilvania locuite majoritar de cetăţeni români de etnie maghiară.
A fi patriot adevărat este mult mai dificil decât a fi un fals patriot, un demagog, fiindcă patriotismul implică concepţie, consecevenţă în fapte, toleranţă şi respect.

În această competiţie, alături de mine se află şi colegul Mircea Jorj, cu care în perioada în care şi el a fost vicepreşedinte am colaborat foarte bine. Un coleg de nădejde, harnic şi tenace pe care mi-ar plăcea să îl am în echipă. Şi această mini campanie electorală a fost una în care ne-am respectat reciproc şi v-am respectat şi pe dumneavoastră.

Dragi colegi,
nu vă ascund faptul că am avut parte în facultate de nişte profesori deosebiţi, pe care-i am ca şi modele, unii dintre ei performând şi în plan politic după 1989. Printre aceştia se află şi domnul prof.univ.dr. Liviu Maior, cel mai bun ministru al învăţământului de după 1989. L-am întrebat demult ce l-a motivat să intre în politică şi dumnealui, cu generozitatea umană ce îl caracterizează, mi-a spus că a considerat că după ce a scris zeci de cărţi de istorie, şi-a propus să şi facă istorie. Şi ştim cu toţii că a reuşit pe deplin.
Eu am publicat în ţară şi în străinătate câteva mii de pagini de istorie în ţară şi în străinătate şi cred că acum am o şansă să şi fac istorie, nu doar să scriu despre istorie. De aceea, vă invit să vă alăturaţi proiectului meu şi împreună să scriem o pagină de istorie pentru organizaţia municipală a PSD şi de ce nu, pentru întreg municipiul Cluj-Napoca, de care să fiţi mândri dumneavoastră şi copiii dumneavoastră.”

Pâine şi circ

2010-05-20T14:20:00.000-07:00

Foarte probabil că nu aş fi intitulat acest material aşa, precum celebra formulă lansată la Roma în urmă cu circa două mii de ani, dacă nu aş fi citit zilele trecute un interesant şi captivant roman istoric, scris de Conn Iggulden şi intitulat: Împăratul. La porţile Romei. Evenimentele recente din România se arată a fi comparabile, din multe puncte de vedere, cu realităţile surprinse de Conn Iggulden în romanul său şi care învederează ultimii ani ai Republicii romane, luptele politice pentru putere în cetatea eternă şi începutul războaielor civile care vor conduce în cele din urmă la înlăturarea acestui regim politic democratic cu unul autoritar.
România zilelor noastre ni se înfăţişează la fel de vulnerabilă precum era Roma în agonia ei republicană şi în preajma instaurării dictaturii: coruptă, instituţiile statului nu funcţionează normal, trădări, lupte fratricide pentru putere etc. Mi-a provocat un zâmbet amar o scenă descrisă în roman, petrecută în Senatul roman, în care consulul Marius a reuşit să răstoarne în favoarea lui o situaţie care aparent era controlată de marele său rival Sulla, tot consul. După ce şedinţa Senatului a luat sfârşit cu victoria lui Marius, acesta a fost întrebat de nepotul său, tânărul Gaius Iulius (viitorul Cezar), aflat la prima sa experienţă politică, cum a reuşit să aducă în favoarea sa majoritatea senatorilor care până cu o zi înainte păreau să-l susţină pe adevrsarul său. Răspunsul lui Marius a fost năucitor: „I-am cumpărat. Le-am dat mai mult aur decât Sulla”! Dacă rememorăm toate demisiile parlamentarilor PSD şi PNL din ultimele luni şi înregimentarea lor fie la PDL fie în noua formaţiune creată UNPR, parcă ne vine să ne întrebăm cât aur le-au dat cei de la putere?
Mai grav însă decât aceste trădări/cumpărări, fireşti până la un punct atât la strămoşii romani cât şi la nepoţii români, este situaţia economico-socială şi politico-morală a statului român, a naţiunii române. Dezastrul cred că este cuvântul care reflectă cel mai bine aproape toate palierele societăţii româneşti. Cei mulţi abia reuşesc prin truda lor, bugetară sau la privaţi, să-şi asigure pâinea cea de toate zilele, în vreme ce cei puţini, cei care ne conduc la nivel central, la Bucureşti, dar şi pe plan local, şi care au pâine din plin, ba uneori frizează ridicolul prin opulenţa pâinii lor, se „străduiesc” din greu să ne asigure, celor mulţi, circul zilnic.
Destinul Romei după deceniile de criză, dictaturi şi războaie civile este binecunoscut. Cetatea eternă a reuşit să renască şi să continue să domine lumea romană, întinsă pe trei continente, încă sute de ani buni. Care este însă destinul României după ce această criză totală va înceta? Sau suntem oare blestemaţi de zei să fim într-un permanent scenariu în care războiul civil alternează cu dictaturile personale?

Prin cunoaştere pentru o lume mai sigură

2010-04-13T08:41:00.000-07:00

Prin cunoaştere pentru o lume mai sigură este motto-ul uneia dintre instituţiile fundamentale ale României contemporane, nu al uneia de cultură sau ştiinţă cum ne-am fi aşteptat la prima vedere, ci al unui servicu secret! Pare de necrezut o atare deviză, cel puţin pentru cei care mai sunt prizonierii unor clişee, dar acest motto reflectă cu prisosinţă profilul actual al unei instituţii care a luat-o cu mult înaintea societăţii româneşti în materie de racordare la standardele occidentale. Într-o vreme în care suntem agresaţi aproape zilnic de aniversările zgomotoase şi de cele mai multe ori pline de fast, uneori justificate alteori inventate/nemeritate, a trecut aproape neobservată o aniversare care ar fi trebuit să reţină într-o măsură mai mare atenţia mass-mediei, a opiniei publice, a cetăţenilor ţării care sunt în ultimă instanţă beneficiarii serviciilor acestei instituţii aflate în slujba democraţiei. La sfârşitul lunii martie a.c. s-a consumat, înconjurat de o discreţie firească, un moment aniversar pentru o instituţie importantă a statului democratic român: 20 de ani de la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii.
Pentru a înţelege mai bine însă semnificaţiile acestui eveniment, să trecem succint în revistă câteva jaloane din istoria acestei instituţii care iată, în termenii lui Dumas, încorporează deja o adevărată şi bogată istorie instituţională, care este în acelaşi timp o pagină de istorie naţională şi deopotrivă internaţională. Momentul de debut l-a reprezentat Decretul nr. 181 din 26 martie 1990, prin care a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii ca instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. Firesc, a urmat un drum lung şi anevoios, normativ şi constructiv în acelaşi timp. Din punct de vedere legislativ, trebuiesc menţionate câteva acte care au asigurat în timp dezvoltarea acestei instituţii. Astfel, Legea nr. 51 din 29 iulie 1991, privind siguranţa naţională a României, a stabilit noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale şi a decis că organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structurile interne specializate din cadrul Ministerului Apărării, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea acestora urma să fie reglementată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. De asemenea, legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, a detaliat principalele sarcini şi atribuţii ale acestei instituţii, unele articole sau paragrafe cunoscând ulterior modificări impuse de nevoia adaptării la evoluţia evenimentelor şi a provocărilor noi în materie de siguranţă pe plan internaţional.
La o primă evaluare a istoriei Serviciului Român de Informaţii trebuie să examinăm care au fost liderii acestei instituţii, fiindcă şi în acest caz se aplică regula „omul sfinţeşte locul”. Primul director al SRI a fost un civil, respectiv profesorul Virgil Măgureanu (1990-1997), căruia i-a urmat un inginer prin formaţie, Costin Georgescu (1997-2000), apoi un militar de carieră, Alexandru Radu Timofte (2001-2006), şi cel aflat în exerciţiu, Ambasadorul George Cristian Maior, care este în acelaşi timp şi profesor universitar la Departamentul de Relaţii Internaţionale din cadrul SNSPA.
Fireşte, primului director i-a revenit misiunea, deloc uşoară, de multe ori ingrată, de a construi o instituţie care să corespundă noului cadru democratic al României postcomuniste. Un atare efort a fost subminat uneori de derapajele antidemocratice cunoscute de ţara noastră la începutul anilor ’90 şi care au fost asociate de unii analişti politici şi de implicarea serviciilor secrete (mai cu seamă mineriadele din iunie 1990 şi septembrie 1991), ceea ce a indus în rândul opiniei publice un sentiment de neîncredere în tânăra instituţie aflată sub conducerea lui Virgil Măgureanu.
Victoria forţelor de dreapta în toamna anului 1996 şi alegerea preşedintelui Emil Constantinescu, au determinat în primăvara anului 1997, înlocuirea directorului SRI cu, Costin Georgescu, care s-a remarcat în cadrul CDR. Principala preocupare a noului director SRI a fost să atenueze percepţia negativă asupra instituţiei, să primenească structurile de conducere şi să dezvolte construcţia instituţională începută de antecesorul său. Astfel, Serviciul Român de Informaţii a făcut şi în acei ani eforturi serioase să se desprindă de tot ceea ce unii mai clamau că instituţia provenea structural din fosta Securitate, treacând printr-un proces radical de modernizare, de adaptare la noile evoluţii interne şi internaţionale. Nici directoratul lui Costin Georgescu nu a fost unul lin, România confruntându-se la sfârşitul anilor ’90 cu ample mişcări sociale şi politice cauzate de accentuarea crizei economice care a făcut ca ţara noastră să fie la un pas de colaps, ceea ce a afectat negativ procesul de transformare a serviciului de informaţii pe care acesta îl conducea.
Revenirea în fruntea României a preşedintelui Ion Iliescu după victoria în alegerile din decembrie 2000, a însemnat şi înlocuirea în februarie 2001 a lui Costin Georgescu cu Radu Timofte, un apropiat al preşedintelui din perioada anterioară. Din exterior privind lucrurile, numirea în fruntea SRI a unui politician care provenea din rândul militarilor de carieră, părea că inaugurează o nouă etapă în istoria instituţiei, de necesară „remilitarizare” după „liberalizarea” adusă în mandatul său de antecesorul Costin Georgescu. Oricum, în timpul directoratului lui Radu Timofte se înregistrează, comparativ cu anii anteriori, parcă o mai pregnantă activitate legislativă în sensul reglementării şi adaptării activităţilor SRI la noile comandamente ale evoluţiei ţării pe drumul integrării euro-atlantice. În acest context, în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii. Din păcate, România a intrat şi ea în acei ani în sfera terorismului internaţional, răpirea ostaticilor români în Irak şi apoi scandalul legat de eliberarea şi fuga din ţară a lui Omar Hayssam a cauzat în toamna anului 2006 demisia din fruntea SRI a lui Radu Timofte.
Numirea la 4 octombrie 2006, a lui George Cristian Maior în funcţia de director al Serviciului Român de Informaţii prin Hotărârea nr. 32 a Parlamentului României, a deschis, fără nicio îndoială, o nouă etapă fecundă în istoria instituţiei. Trebuie menţionat aici că actualul director al SRI este unul dintre produsele cele mai reuşite ale capitalei Ardealului. George Cristian Maior s-a născut şi a fost educat la Cluj-Napoca, fiind absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, unde dealtfel şi-a susţinut şi teza de doctorat în drept internaţional, după care şi-a desăvârşit formaţia intelectuală şi profesională la prestigioase universităţi din SUA şi Europa. În paralel, a acumulat încă de la începutul anilor ‘90 o vastă experienţă în serviciul diplomatic al României. Actor dar şi regizor în acelaşi timp în complexul efort de integrare a României în structurile euro-atlantice, George Maior a deţinut responsabilităţi care l-au plasat în prim planul vieţii politice interne şi internaţionale: între anii 2001-2004, a fost secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare în cadrul Ministerului Apărării, având statutul de co-negociator pentru aderarea ţării noastre la NATO (2001-2003), între anii 2005-2006, a fost ales senator şi preşedinte al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională din Senatul României.
Profesor, diplomat, om de cultură, noul director al SRI şi-a impus de la început amprenta asupra instituţiei pe care o conduce, imprimându-i o altă evoluţie, în acord şi cu noul statut al României nu doar de membru al NATO ci şi de apartenenţa la UE. În contextul continuării modernizării Serviciului Român de Informaţii, după ample evaluări şi dezbateri, în iunie 2007 s-a început implementarea „Viziunii strategice 2007-2010”, aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, document care a permis în 25 martie 2008 Consiliului să adopte hotărârea privind aprobarea Structurii şi a Regulamentului de Funcţionare ale Serviciului Român de Informaţii. Noua structură a SRI reprezintă un reper important în cadrul amplului proces de transformare, început în 2007, destinat debirocratizării şi eficientizării activităţii de intelligence în România. Aşa cum o afirmă public George Maior, „dorim un Serviciu modern, flexibil, care să se poată adapta permanent la noile provocări ale mediului internaţional de securitate”. Ori, din păcate, asistăm aproape zilnic la multiplicarea provocărilor cu care se confruntă nu doar România ci şi lumea contemporană în materie de securitate şi apărare, de aceea misiunea SRI, alături de celelalte structuri de intelligence din ţară, dobândeşte noi conotaţii, reclamă o continuă profesionalizare care să poată preveni la timp şi eficient producerea unor evenimente care pot pune în pericol securitatea ţării, a cetăţenilor şi instituţiilor statului.
În mesajul directorului SRI din 25 martie 2010, adresat în preziua aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii se arată că astăzi, la moment aniversar, „trebuie să ne asumăm trecutul, cu bune şi rele, să ne recunoaştem greşelile şi vulnerabilităţile. Dincolo de retorică, este necesar să înţelegem că evoluţia SRI în ultimii 20 de ani nu putea fi diferită de cea a naţiunii române, dimpotrivă, ea a fost conectată indisolubil cu modernizarea statului şi societăţii româneşti, cu toate sincopele şi dificultăţile pe care o asemenea tranziţie le-a presupus. La douăzeci de ani de la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii, ca director al acestei instituţii, doresc să-mi exprim regretul pentru anumite greşeli şi erori ale trecutului şi să vă asigur că mecanismele actuale nu mai permit repetarea unor astfel de situaţii. Transformarea SRI într-un serviciu modern al unui stat de drept a însemnat o reconstrucţie a reflexelor colective şi individuale, a mentalităţilor, a modului de a acţiona. Suntem astăzi un serviciu tânăr, dinamic, dar şi o instituţie de prestigiu a comunităţii euroatlantice de informaţii, un contributor important la securitatea naţională şi europeană. Avem, în prezent, o generaţie nouă de ofiţeri de informaţii, educată şi pregătită într-o altă paradigmă şi cultură de securitate, o generaţie care reflectă un nou tip de valori etice şi profesionale. Dincolo de ruptura de trecut, lucrăm astăzi într-o nouă logică de securitate, avem alte ameninţări şi vulnerabilităţi a căror dinamică trebuie să o anticipăm în mod adecvat. Într-un secol al vitezei şi abundenţei informaţiilor, trebuie să ştim să ne dezvoltăm capacitatea de reacţie rapidă şi să ne folosim resursele într-un mod integrat astfel încât să putem furniza cunoaştere strategică decidenţilor”.
Mesajul domnului George Maior este unul cât cât se poate de clar şi comprehensibil: SRI nu mai poate fi acuzat de niciun om de bună credinţă că ar mai avea vreo legătură cu trecutul anterior lui 1989. Dimpotrivă, SRI reprezintă astăzi una dintre puţinele instituţii din România care s-a integrat cu succes în structurile din care România face parte (NATO şi UE), care relaţionează perfect în parametrii de exigenţă impuşi de partenerii vest-europeni. Transformarea SRI într-o structură nouă, modernă este confirmată şi de media de vârstă a ofiţerilor de informaţii care este de circa 36 de ani, una dintre cele mai scăzute dintre toate ţările din reţeaua euro-atlantică. De altfel, şi percepţia publică asupra SRI este azi una favorabilă, aşa cum o arată sondajele recente de opinie, instituţia bucurându-se de o încredere de aproape 50% în rândul populaţiei. Faptul că tot mai mulţi tineri, inclusiv unii dintre foştii mei studenţi, se îndreaptă cu încredere spre această instituţie pentru a-şi dezvolta o carieră trădează nu numai schimbarea de percepţie care se petrece sub ochii noştri, ci şi transformarea Serviciului Român de Informaţii într-o instituţie importantă a sistemului democratic din România. Meritorie este şi editarea de către SRI a unei reviste de profil, Intelligence, cu o apariţie trimestrială, care a devenit în ultimii ani o publicaţie cu un cert conţinut ştinţific, de larg interes nu numai pentru studenţii secţiilor de securitate, studii europene şi relaţii internaţionale, dar şi pentru analiştii politici şi specialiştii din relaţiile internaţionale.

Repere bibliografice

http://www.sri.ro
Revista Intelligence, nr. 11-17, 2008-2010
George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI, Editura RAO, Bucureşti, 2009

Hristos a inviat

2010-04-02T14:30:00.000-07:00

Tuturor cititorilor mei va doresc ca Lumina Învierii să vă arate calea spre împăcare, mulţumire şi belşug. Adevărata bucurie să se pogoare asupra celor dragi vouă şi sărbătoare să vă fie fiecare ceas de acum înainte.

Hristos a Înviat!

Lecţia David Prodan

2010-04-02T14:12:00.000-07:00

În aceste zile am avut parte mediatic de o isterie generală legată de proiectul noii legi a educaţiei. Nu discut aici legea în ansamblul ei, îi las pe „specialiştii” talk-show-urilor şi ai „serialelor” din presa scrisă să se pronunţe. Mi-ar fi şi mie uşor, dată fiind apartenenţa mea ideologică, să critic acest proiect, să-i găsesc punctele slabe, fiindcă, nu-i aşa, orice lege, orice acţiune umană în general, are dincolo de aspectele pozitive şi limitele sale, nu poate fi perfectă. Nu mă pronunţ aici dintr-un motiv cât se poate de subiectiv, fiindcă aşa cum se va vedea mai departe, multe critici recente ale proiectului sunt expresia unui subiectivism extrem.
M-a deranjat în acest cor general de contestare a proiectului de lege obstinaţia unor tipuri de personaje, cu largă reprezentare socială, de a critica unele articole din proiectul legii educaţiei. În primul rând a fost vehement atacat articolul care preconizează pensionarea profesorilor universitari la vârsta de 65 de ani. Este adevărat că în unele ţări europene vârsta de pensionare a acestei categorii profesionale este de 70 de ani, dar noi trăim în România şi trebuie să ne raportăm la această realitate nu doar geografică ci şi instituţională...Un argument invocat de cei nemulţumiţi este că se va produce o adevărată migraţie a creierelor româneşti, a geniilor naţionale, în lume. Fals. Destul de puţin probabil că universităţi din lumea civilizată şi dezvoltată vor încadra profesori universitari români care tocmai s-au pensionat în ţară. Dacă vor să-şi aducă asemenea savanţi, străinii o fac până când aceştia ajung la vârsta de 65 de ani. Sigur că pot fi invitaţi să predea un curs timp un semestru, să susţină un ciclu de conferinţe, aceasta este altceva, dar nu se va declanşa un curent de emigrare a intelectualilor. Există negreşit în România de azi, şi nu numai, acel fenomen denumit „brain-drain”, dar aceasta înseamnă de regulă „racolarea” sau exodul tinerilor specialişti spre ţările industrializate, şi nicidecum a celor trecuţi de 65 de ani (cu puţine excepţii desigur).
Apoi, alt argument alt corului nemulţumiţilor este acela că la vârsta de pensionare preconizată de controversatul proiect de lege, specialiştii ajung la deplina maturitate intelectuală, profesională, şi ar fi o mare eroare să fie pensionaţi tocmai acum. Din păcate, aceşti colegi de breaslă se pare că nu au auzit de ilustrul savant, istoricul David Prodan (deşi unii nu au nicio scuză fiind clujeni şi, dacă nu sunt istorici, cel puţin sunt/au fost apropiaţi istoricilor şi istoriei...). Acest titan al istoriografiei româneşti din a doua jumătate a secolului trecut s-a pensionat la vârsta legală de pensionare la acea vreme, nu a solicitat nicio prelungire, deşi ar fi obţinut-o fără mari probleme. S-a retras de la catedră şi a mai lucrat în continuare câteva decenii, publicând lucrări monumentale (mai multe volume despre Iobăgia în Transilvania în sec. XVI-XVIII, Răscoala lui Horea, Supplex Libellus Valachorum, Urbariile Ţării Făgăraşului etc.). Aceste cărţi au fost şi continuă să fie bibliografie obligatorie pentru studenţii de la istorie, care deşi nu l-au avut dascăl în sala de curs, l-au avut mentor în bibliotecă. Modest, cald uman, David Prodan le-a deschis uşa tuturor celor l-au căutat şi care care aveau nevoie de o îndrumare, de un sfat, fie ei studenţi, cercetători sau specialişti consacraţi. Cu toţii am găsit la el sprijin intelectual şi profesional, răbdare şi generozitate, chiar dacă era pensionar. Nimeni şi nimic nu-i poate împiedica pe cei care ajung în pragul pensionării să fie activi şi după ce administrativ trebuie să lase loc celor care vin în urmă. Pot să scrie, iar dacă sunt de neînlocuit, pot să susţină cursuri la plata cu ora pe felia la care sunt cei mari specialişti din oraş, din ţară, din Europa sau de pe mapamond. Dacă sunt atât de geniali, există alte forme de exprimare, prin conferinţe pe care le pot susţine în cadrul unor instituţii care se ocupă de culturalizarea şi educaţia adulţilor, pot să adune/umple liber (nu cu japca) amfiteatre şi săli de conferinţe, pot publica neîngrădiţi de nimeni lucrări în tiraje de mii de exemplare la edituri prestigioase din ţară şi din străinătate, pot deveni/rămâne notorii şi după pensionare. Au la îndemână cel puţin un exemplu: David Prodan. Din păcate însă, cramponarea celor vocali este reflexul unui profund egoism, care nu are aproape nimic de a face cu interesul studenţilor, reflectând mai degrabă interese individuale sau de grup meschine (materiale, de putere, de capital simbolic etc.).
Acelaşi lucru este valabil şi pentru medicii/universitarii din domeniul sănătăţii care şi-au exprimat nemulţumirea faţă de proiect. Nimeni nu-i împiedică să publice cărţi valoroase în care să valorifice impresionanta cazuistică pe care au întâlnit-o într-o activitate pe care au prestat-o timp de patru decenii, cărţi care să fie, firesc, utile studenţilor, rezidenţilor şi specialiştilor. Pot să activeze fără probleme în cadrul unor clinici private sau/şi cabinete individuale. Sunt convins că bolnavii nu-i vor ocoli pe aceşti pensionari dacă ei continuă să fie cei mai buni în specialitatea lor şi sunt singurii la care pot găsi diagnosticul cel mai bun de care au atâta nevoie (excepţie poate în chirurgie unde mâna unui chirurg nu mai taie aşa de sigur la 66 de ani ca la 46 sau 56!). Atunci te întrebi care să fie explicaţia protestului acestor vocali, dacă nimeni şi nimic nu le interzice să fie utili societăţii în varii forme şi formule?
Am ezitat să scriu aceste rânduri fiindcă ştiu că ele îi vor nemulţumi/revolta pe mulţi, dar rămân fidel principiilor pe care le-am afişat pe blogul meu într-un material din 10 iunie 2009, minidecalog în care mi-am precizat poziţia faţă de problema pensionării. Şi am făcut-o într-un moment de deplină raţionalitate, detaşat fiind de latura subiectiv-emoţională.

Trist, dar adevărat!

2010-03-04T10:37:00.000-08:00

Am auzit zilele acestea o ştire care mi-a provocat consternare: fostul preşedinte al PNŢCD, Ion Diaconescu, a decis să se dezonoreze, în primul rând pe el, dar indirect şi pe ilustrul său înaintaş la conducerea partidului, Corneliu Coposu. Domnul Diaconescu a decis să acţioneze în instanţă statul român şi să ceară despăgubiri pentru suferinţele îndurate în temniţele comuniste, precum şi pentru prejudiciul de imagine, de nu mai puţin de 18 milioane de Euro!!! Nu am auzit deocamdată ca urmaşii celor care au fost lichidaţi fizic de către comuniştii aduşi de tancurile sovietice, să revendice o atare despăgubire şi vine acum dl Diaconescu să pretindă o asemenea sumă imensă. Nu mă întreb pe baza căror criterii a ajuns să calculeze tocmai suma enunţată fiindcă acest lucru are prea puţină importanţă. Mă întreb însă de ce tocmai acum a ajuns acest om în vârstă să se facă de minune? De ce nu a solicitat despăgubiri statului român din postura de înalt demnitar în perioada 1996-2000, când a îndeplinit funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor? De ce şi-a vândut tocmai acum sufletul? În România au mai rămas puţini seniori ai politicii care reprezintă repere de moralitate, de verticalitate, într-o societate în care valorile au ajuns să fie mai mult declamate decât respectate. Ion Diaconescu cu siguranţă că nu are nevoie de aceşti bani, probabil urmaşii dânsului l-au împins de la spate. Regretabil este însă că un om care a suferit enorm în sistemul concentraţionar comunist s-a putut lăsa „intimidat” de argumentele celor care l-au manipulat. Dacă însă această solicitare vine din proprie iniţiativă este trist că un om de talia dlui Diaconescu şi-a pierdut coloana vertebrală. Dacă dumnealui şi-ar fi pierdut coloana „raţională”, atunci cei de lângă dânsul, urmaşii, ar fi trebuit să blocheze o cerere care îl dezonora pe tatăl, bunicul sau unchiul lor. Să fie ei raţionali în locul unui biet bătrânel căruia din cauza suferinţelor îndurate şi a vârstei i se putea tolera piederea raţiunii. Din păcate, mă tem că se poate deschide un precedent periculos, acela de a stoarce bani de pe urma suferinţei. Şi atunci suferinţa şi jertfa nu mai înnobilează, ci degradează. Oricum, am un gust şi mai amar văzând că avocatul domnului Diaconescu nu este altul decât fostul (jalnic) premier al României, domnul Victor Ciorbea. Acesta, în calitatea de fost preşedinte al PNŢCD, la fel ca şi dl Diaconescu, ar fi trebuit, dezinteresat, să blocheze gestul revendicativ nu să-l susţină, din păcate, interesat. Material?! Cred că în aceste zile Corneliu Coposu, slăvită fie-i memoria, se zvârcoleşte în mormânt văzând micimea epigonilor!

De la evitare la confruntare

2010-02-21T03:51:00.000-08:00

Pentru cei care îmi cunosc formaţia istorică, titlul ar putea sugera vreo intenţie sau acţiune belicoasă, ceea ce este departe de intenţia acestor rânduri. Titlul mi-a fost sugerat mai degrabă de titlul unei serioase analize politice realizate recent la Londra de trei analişti din cadrul Policy Network Paper (Olaf Cramme, Patrick Diamond, Roger Liddle, Challenging the politics of evasion. The only way to renew European social democracy). În materialul lor, cei trei specialişti au căutat explicaţii pentru eşecul din ultima vreme al stângii pe plan european, definind printr-un termen esenţa acestei prăbuşiri dramatice la ultimele alegeri europene sau chiar şi la nivel naţional pentru alegerile parlamentare în unele state: evasion. Prin urmare, în această prea lungă perioadă de evitare a problemelor reale cu care se confruntă cetăţenii rezidă eşecul social-democraţilor europeni în ultima vreme, iar Partidul Social Democrat din România nu a făcut nici el excepţie de la acest trend.
Alegerea de către Congresul extraordinar al PSD din 20 februarie a lui Victor Ponta în calitate de preşedinte şi necesitatea reală pentru democraţia românească de a avea o opoziţie de stânga foarte puternică, mai cu seamă în această perioadă dificilă de criză/postcriză, mă face să cred că în viitorul apropiat vom asista la o schimbare vizibilă la nivelul programului şi strategiei PSD. Aceasta va însemna în primul rând renunţarea la politica „struţului”, aceea a evitării abordării temelor majore ale societăţii româneşti, şi trecerea la confruntare, la analiza profundă a agendei reale a cetăţeanului român şi desenarea unor scenarii şi soluţii care să readucă stânga din România alături de cetăţeni. Nu prin „asistare” ori „cumpărare” de voturi în campaniile electorale cu făină, ulei, găleţi etc., ci prin câştigarea încrederii oamenilor că PSD le poate reprezenta cel mai bine interesele şi poate răspunde rapid şi eficient la nevoile socio-economice, politice, culturale şi civice.
Acum 5 ani am intrat cu mult entuziasm în familia social-democrată fiindcă aveam încredere în modele, în nişte personalităţi clujene care prezentau garanţii că PSD poate începe un proces de modernizare şi europenizare. Cât au reuşit liderii Grupului de la Cluj să imprime o atare tendinţă este greu de cuantificat acum, cert este însă faptul că partidul a progresat. Tot aşa şi acum, după 5 ani de la înscrierea în partid, mă las cuprins de un entuziasm debordant fiindcă în idealismul meu mai pot crede că sub conducerea lui Victor Ponta se poate relua în PSD „autostrada” Transilvania, că partidul îşi va relua drumul novator întrerupt la un moment dat după 2006 de către dl Mircea Geoană la „consilierea” unor apropiaţi care nu au nimic de-a face cu principiile şi valorile autentice de stânga.

Eu demisionez

2010-02-18T13:48:00.000-08:00

Este mai mult decât vizibil pentru toţi spectatorii scenei politice româneşti faptul că situaţia din cadrul PSD s-a degradat rapid şi a evoluat negativ în ultimele săptămâni. În prelungirea poziţiei exprimate de mine încă la sfârşitul lunii ianuarie 2010 în cadrul Consiliului Municipal PSD Cluj-Napoca, aceea de a fi profund nemulţumit de atitudinea şi practicile preşedintelui PSD, dl Mircea Geoană şi a apropiaţilor acestuia, luare de cuvânt în care avertizam că îmi rezerv dreptul de a renunţa la orice funcţie şi chiar de a mă autosuspenda din partid, am anunţat public în cadrul Conferinţei extraordinare a organizaţiei judeţene Cluj a PSD din 18 februarie 2010 că îmi dau demisia din funcţia de vicepreşedinte a organizaţiei municipale şi din calitatea de membru al Consiliului judeţean PSD. Gestul meu, în limitele democratice ale Statului PSD, statut care a fost încălcat flagrant de actuala conducere a PSD în pregătirea Congresului PSD din 20 februarie a.c., vine ca un semn de protest împotriva marginalizării şi chiar a demonizării organizaţiei judeţene Cluj a PSD şi a unor lideri marcanţi ai acesteia de către dl Mircea Geoană şi unii din susţinătorii de la vârf ai acestuia. Nu este posibil ca Ardealul să trimită la Congres cam tot atâţia delegaţi câţi va trimite organizaţia de Bucureşti păstorită de nimeni altul decât de „portavocea” partidului din ultima vreme, cel care pare că „leagă şi dezleagă” la nivelul conducerii actuale a PSD! Voi continua să îmi desfăşor activitatea ca simplu membru de partid, respectând valorile şi principiile politice de stânga pentru care am şi acceptat să intru în PSD în vara anului 2005, când prin acţiunea Grupului de la Cluj şi solidaritatea social-democraţilor din Transilvania s-au creat premisele unei reformări şi modernizări în sens european a partidului. Din păcate modernizarea PSD s-a oprit după 2006 iar principiile şi valorile nu doar social-democrate ci şi cele general umane au fost înlocuite cu practici şi interese de clan cu care nu mă mai identific în acest moment.

Premierii ardeleni – câteva paradoxuri istorice

2010-02-03T03:58:00.001-08:00

Tot mai mult se vorbeşte în aceste zile pe malurile Dâmboviţei că s-a spulberat mitul politicianului ardelean providenţial, caracterizat de hărnicie, onestitate, responsabilitate etc. Atari caracterizări receptate de mine în ultima vreme atât în mod direct, în conversaţiile cu prietenii mei „mitici”, cât şi din numeoasele talk-showu-ri care ne invadează existenţa la mai toate televiziunile accesibile, mi-au creat un sentiment de disconfort. Evident că m-au intrigat asemenea aprecieri, fiindcă subiectiv fiind dar şi analizând la rece, obiectiv, prestaţia exemplară a tripletei de miniştri pesedişti din perioada 2000-2004 (Ioan Rus-Vasile Puşcaş-Vasile Dâncu), nu poţi să rămâi impasibil la acest gen de răutăţi. Trecând peste reacţia emoţională imediată, am încercat să găsesc explicaţii plauzibile la fenomenul în cauză, mai ales că în actualul guvern Boc, 7 din cei 16 miniştri sunt transilvăneni (ceea ce este după ştiinţa mea unicat în viaţa politică a României, respectiv ca aproape 44% din cabinet să provină din Transilvania)!
Inevitabil, în primul rând datorită formaţiei mele istorice, am căutat explicaţii în istorie, oprindu-mă în primul rând la ardelenii care au deţinut înalta demnitate de premier, mai ales că peste circa o lună se împlinesc 90 de ani de la demisia primului guvern al României Mari condus de un ardelean (Alexandru Vaida-Voevod). Să vedem însă care au fost ardelenii care au accedat la această demnitate în ultimele nouă decenii: Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919-13 martie 1920; 6 iunie 1932-20 octombrie 1932; 14 ianuarie 1933-14 noiembrie 1933); Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930; 20 octombrie 1932-14 ianuarie 1933); Octavian Goga (28 decembrie 1937-10 februarie 1938); Miron Cristea (10 februarie 1938-6 martie 1939); Petru Groza (6 martie 1945-2 iunie 1952) şi firesc Emil Boc, premier în mai multe cabinete începând cu 22 decembrie 2008.
Ce au în comun sau ce-i desparte pe aceşti 6 ardeleni care au influenţat mai mult sau mai puţin timp destinul României? Înainte de toate 4 dintre ei sunt jurişti, unul poet (Octavian Goga) iar celălalt înalt prelat (Miron Cristea). Niciunul dintre ei nu a reuşit să se menţină în fotoliul de premier mai mult de 2 ani (excepţie Petru Groza, dar şi perioada respectivă a fost una excepţională, de instaurare şi consolidare a regimului comunist), rămânând în continuare să vedem cât de lung va fi mandatul actualului premier! Apoi, toţi au guvernat ţara în momente extrem de dificile din punct de vedere al relaţiilor internaţionale sau al crizelor multiple (economico-sociale, politice) la care a trebuit să facă faţă România. Alexandru Vaida-Voevod a fost nevoit să lupte la Conferinţa de Pace de la Paris prin toate mijloacele (inclusiv intrarea în masonerie) pentru a obţine recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, iar situaţia internă a ţării după război era una deosebit de grea. Iuliu Maniu a preluat frâiele guvernării în noiembrie 1928, din anul următor însă a început marea criză economică mondială care a durat până în 1933. Octavian Goga şi Miron Cristea au devenit premieri într-un context dominat de ascensiunea dreptei şi instaurarea regimului autoritar de către regele Carol al II-lea. Petru Groza a preluat conducerea guvernului la presiunea accentuată a Moscovei asupra regelui Mihai, guvernarea acestuia, deşi una foarte longevivă, s-a aflat sub semnul comunizării ţării şoi aservirii ei complete faţă de URSS. Emil Boc nu a venit nici el la Palatul Victoria într-un moment prielnic, ţara intrând rapid în recesiune şi apoi în criza economică mondială. Nu vreau să acord circumstanţe atenuante premierilor ardeleni, însă toţi au avut neşansa unui cadru politic şi economico-social ostil, atât pe plan intern cât şi extern, toţi au avut de luat decizii controversate care au angajat şi chiar subjugat ţara din anumite aspecte politice sau economice (uneori, ca în cazul lui Groza, cele două s-au suprapus). Ghinion, întâmplare sau blestem, 4 premieri ardeleni au venit la Bucureşti să conducă ţara după guvernări liberale (Vaida-Voevod după I.I.C. Brătianu, Maniu după V. Brătianu, Goga după Gh. Tătărescu, Boc după C.P. Tăriceanu), care deşi unele au fost în general catalogate drept guvernări de succes, nu au reuşit să lase moştenire premierilor ardeleni o ţară cu o economie stabilă şi cu rezerve consistente care să atenueze efectele devastatoare ale crizelor care ne-au afectat.
Din păcate, opinia publică din România nu are astăzi o foarte mare încredere în cabinetul condus de Emil Boc. Tot atât de adevărat este şi faptul că „binevoitorii” premierului asociază mai mult decât este necesar şi firesc provenienţa cultural-geografică a juristului Emil Boc de dificultăţile prezentului, de ezitările şi uneori eşecurile guvernării. De aici însă şi până la compromiterea in integrum a spiritului pe care Transilvania la reprezentat şi cred, continuă să îl reprezinte (fiind receptat ca atare încă de conaţionalii noştri de peste munţi) este un drum lung şi nu trebuie să ne lăsăm tentaţi de reducţiunea unui fals silogism.

Egali...inegali

2010-01-20T12:17:00.000-08:00

În aceste zile s-a mediatizat poate excesiv problema impozitării drepturilor de autor şi reţinerea sumelor cuvenite pentru CAS şi pensii pentru câştigurile obţinute de actori şi cântăreţi. Am înţeles recent că şi fotbaliştii sunt plătiţi şi impozitaţi într-o manieră asemănătoare. Cu riscul de a deveni impopular pentru aceste categorii profesionale, trebuie să mărturisesc că măsura (sau intenţia deocamdată) a autorităţilor vine să repare o nedreptate flagrantă pentru alte categorii profesionale. Bunăoară, cercetătorii. Pentru a fi mai explicit, să spunem că din 10 lei câştigaţi prin contract de prestări servicii de un actor, cântăreţ sau fotbalist, acesta plăteşte fiscului 1,5 – 2 lei şi rămâne în mână cu 8 lei. Eu (şi la fel ca mine alte mii de cercetători sau universitari care au câştigat granturi în cercetare) dintr-un contract de cercetare ştiinţifică de 10 lei plătesc fiscului şi universităţii prin care derulez contractul 5,5 lei şi rămân în mână cu 4,5 lei. Nu mi se pare corect ca doar cei care intră în sfera divertismentului să fie privilegiaţi de fisc în România, sau mai bine zis nu e echitabil ca persoanele care prin cercetările lor aduc inovaţii utile societăţii să fie jumuliţi, iar alţii nu. Se ştie bine că nume celebre în sport sau artele dramatice (tenismena Steffi Graf, regizorul Carlo Ponti ş.a.) au avut mari probleme cu fiscul încercând să facă evaziune fiscală, tocmai fiindcă impozitele pe sumele câştigate erau destul de mari. La noi, este invers. Din păcate autorităţile nu au pregătit corespunzător la nivelul comunicării această măsură, şi nici nu au extins-o încă şi la sportivi, mai ales în fotbal, unde se rulează sume imense şi se „trag” grele ţepe fiscului. Poate că acum, cu actori şi cântăreţi pe posturi de consilieri la Ministerul Finanţelor (sper să vedem rapid vreun consilier venind şi din arenă!!!) se va putea explica mai bine sensul iniţiativelor fiscale pe care guvernanţii intenţionează să le introducă.

Neofanariotism?

2010-01-10T14:30:00.000-08:00

Ceea ce se întâmplă în România zilelor noastre şi mai cu seamă ceea ce se discută în aceste zile în „laboratoarele” financiare de la Palatul Victoria mă face să mă gândesc, inevitabil, aceasta mai cu seamă datorită formaţiei mele profesionale, la o epocă de tristă amintire din istoria naţională, perioada cuprinsă între începutul secolului al XVIII-lea şi Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Toată lumea cunoaşte că această secvenţă cronologică este catalogată drept epoca fanariotă. Prin ce se caracteriza, pe scurt, această perioadă nefericită din istoria românilor, în care s-au abătut asupra noastră o grămadă de rele, printre care şi primele rapturi teritoriale care ne marchează şi astăzi (Bucovina, Basarabia)?
În primul rând, acest secol fanariot a fost marcat de o mare instabilitate politică, la nivelul puterii centrale fiind documentată o foarte mare mobilitate a domnilor. Au fost caracteristice în acest timp domnii foarte scurte, puţini principi fanarioţi ajungând să adune 2 ani de domnie neîntreruptă. Ce se întâmplă astăzi ne aduce aminte de acele vremuri. Lăsându-l la o parte pe preşedintele ţării, în ultimul an am avut mai multe guverne (reale şi virtuale), analiştii vorbind de 4 guverne Boc (oare câte vor mai fi în viitorii ani?).
În al doilea rând, este proverbială creşterea explozivă a taxelor şi birurilor impuse de domnii fanarioţi care odată ajunşi în Moldova sau Ţara Românească trebuiau să-şi scoată rapid investiţia făcută atunci când şi-au cumpărat de la sultan tronul. De aici creşterea continuă a fiscalităţii şi inventarea a noi şi noi biruri, unele mai aberante ca altele. Azi parcă se repetă absurditatea, se preconizează taxe pe hamburgeri şi mâncarea de tip fast food, însă nu am auzit pe nimeni vorbind de educaţia copiilor şi adulţilor, singura în măsură să elimine alimentaţia necorespunzătoare şi nicidecum creşterea fiscalităţii care va genera creşterea preţurilor acestor produse. Se preconizează o taxă pe averile mari, consistente, aici intrând cei care au peste 2 maşini. Mă voi trezi că fac parte, fără să ştiu, din categoria bogaţilor ţării (cu o avere în care figurează un apartament de 2 camere, nişte economii plasate într-un depozit bancar de 20.000 de lei dar şi credite bancare angajate de 40.000 lei, însă sunt bogat fiindcă am trei maşini: o Dacie din 1996 şi două Hyundai din 2006 şi 2008 care toate nu depăşesc ca valoare 20.000 de Euro!!!), şi fiindcă fac parte din tagma bogaţilor României, voi plăti biruri grele după cum preconizează vistiernicii „neofanarioţi”. Aceasta în timp ce adevăraţii îmbogăţiţi ai tranziţiei au în declaraţia de avere cel mult 1-2 maşini, şi acestea de regulă mai vechi şi ieftine, fiindcă maşinile cu care umblă, cele mai multe de zeci de mii sau chiar sute de mii de Euro, împreună cu vilele şi casele de vacanţă, sunt pe firme, iar ei sunt „săraci” sau cel mult cu o declaraţie de avere modestă! Aşa s-a întâmplat şi pe vremea fanarioţilor, tot cei mulţi, de la talpa ţării, au dus greul plătind statului biruri peste biruri!
În al treilea rând, dacă analizăm cu atenţie epoca fanariotă, o oarecare modernizare a fost preconizată a se produce, unul dintre cei mai luminaţi domnitori fanarioţi, Constantin Mavrocordat, introducând reforme care au ţintit spre o veritabilă transformare a structurilor socio-economice din Principate. Dar cu o floare nu s-a făcut primăvară, după cum şi astăzi, atât de clamata reformă a instituţiilor statului şi a societăţii româneşti rămâne mai mult un deziderat decât un program realist, bine articulat. Conducerea Ţării Româneşti şi a Moldovei se făcea pe vremea fanarioţilor de la Constantinopol, domnii trimişi la Bucureşti şi la Iaşi îndeplineau punctual poruncile/politica sultanului, azi România este condusă/controlată mai mult de FMI, BERD, Comisia Europeană etc.
Am mai putea găsi suficiente alte termene de comparaţie, dar ne oprim aici. Ar fi prea dureros să învârtim cuţitul în rană, fiindcă oricum guvernanţii pun sare pe ea! Sperăm doar că nu va fi nevoie de o nouă revoluţie, a unui alt Tudor din Vladimiri pentru a scăpa ţara de „neofanarioţi” şi a relua/demara procesul de modernizare a României. Istoria se repetă din păcate, dar cu alte personaje...

O (altă) şansă ratată

2009-12-10T13:14:00.001-08:00

Aproape că nu-mi vine să cred ceea ce s-a întâmplat duminică 6 decembrie în Transilvania. Pot găsi scuze eventual în oraşul Sibiu în sensul că sibienii au votat cum au votat pentru că nu au vrut să-şi piardă primarul gospodar. Dar în restul provinciei, ce au făcut ardelenii, bănăţenii, crişenii, maramureşenii care îşi arogă cu emfază uneori o oarecare superioritate şi înţelepciune faţă de regăţeni? De ce nu l-au votat pe ardeleanul Klaus Johannis care a făcut dovada faptului că este un bun gospodar mai mult decât un mandat, cât a avut la îndemână primarul-premier Emil Boc! De ce au refuzat ardelenii perspectiva clară de a avea un alt premier ardelean, fiindcă este limpede că actualul premier demis Emil Boc nu va mai fi la Palatul Victoria pentru mult timp? S-au lăsat aburiţi de minciuni şi promisiuni deşarte ori au votat ardelenii conştient împotriva propriului interes?
Am auzit de multe ori înainte şi după 6 decembrie că Mircea Geoană ar fi un preşedinte slab, că nu are forţa şi tăria lui Traian Băsescu. Nu discut aici această afirmaţie. Cu atât mai mult nu i-am înţeles pe aceştia de ce nu l-au votat pe Mircea Geoană, presupunând că este aşa cum îl caracterizează, fiindcă deciziile majore care ne privesc viaţa de zi cu zi le ia guvernul, ori un preşedinte slab, nejucător, nu l-ar fi putut domina pe un premier puternic cum este Klaus Johannis, iar deciziile executivului nu le-ar fi luat premierul de capul lui, ci împreună cu echipa sa, după îndelungi analize şi proiecţii.
Nu ştiu cum va arăta viitorul guvern şi nici cine îl va conduce. Ştiu însă fără să am dovezi palpabile că de pierdut am pierdut nu doar ardelenii, ci toţii cetăţenii României că nu îl avem până la Crăciun premier pe Klaus Johannis. Acesta a demonstrat în ultimele zile că are caracter, aşa cum ne-am fi aşteptat dealtfel de la un reprezentant al minorităţii germane. România a avut o şansă enormă de a beneficia cu Klaus Johannis premier de un imens capital de simpatie nu numai în Germania şi Austria, ci şi în restul Europei. Ce ar fi însemnat aceasta pentru o Românie răvăşită de criză îi las pe cititorii mei să aprecieze. S-ar fi putut repeta istoria din primele săptămâni de după Revoluţia din decembrie 1989, până la prima mineriadă, când ţara noastră s-a bucurat de multă simpatie şi sprijin în cercurile internaţionale. Apoi, un premier german ar fi putut aduce în Palatul Victoria şi în fruntea ţării un alt stil de muncă, unul saxon, care înseamnă în primul rând ordine, fermitate, respectul faţă de lege, planificare riguroasă etc. Ar fi putut da numeroşilor cetăţeni oneşti din această ţară oropsită o şansă la schimbare şi o nouă modernizare. Nu s-ar fi schimbat lucrurile vizibil imediat, fiindcă răul este prea mare. Dar am fi avut o altă luminiţă la capătul tunelului. Cel puţin câteva milioane de cetăţeni am fi avut o motivaţie solidă pentru a accepta senini noi curbe de sacrificiu şi le-am fi acceptat mai uşor ştiind că banii care ni s-ar fi reţinut câteva luni nu ar mai fi fost irosiţi pentru perdele, scene sau concerte inutile la malul mării...Dar poate ca in viitorul nu prea indepartat (sa zicem ca un Mos Craciun 2009 isi va arata totusi fata spre romani) sa ni se arate intr-un alt fel o varianta "saxona" care sa ne acorde o noua sansa...

După 20 de ani

2009-11-29T14:09:00.000-08:00

Silviu Brucan profeţea la începuturile anilor 90 că România are nevoie de două decenii pentru a scăpa de moştenirea comunismului şi a deveni o democraţie funcţională. Cu siguranţă că majoritatea românilor am fost indignaţi de acea profeţie, fără să-i bănuim atunci tragismul care avea să însoţească şi să acopere uneori aceşti ultimi douăzeci de ani din existenţa noastră. Nu ştiu câtă inspiraţie sau informaţie era în previziunea lui Brucan (sau poate l-o fi cunoscut bine pe Tudor Muşatescu!), dar cele două decenii de tranziţie de la dictatură la democraţie au fost marcate decisiv la nivelul conducerii ţării de nume (...escu)care invariabil au avut, mai multă sau mai puţină legătură (vizibilă) cu trecutul comunist: Iliescu, Constantinescu, din nou Iliescu şi apoi Băsescu. Să fie o simplă coincidenţă, să fie ceva mai mult de atât? Cert este că majoritatea populaţiei României nu este deloc mulţumită acum, la 2 decenii de la revoluţia din decembrie 1989 de felul în care au evoluat lucrurile la noi. De vină pentru această situaţie sunt în primul rând cei trei Escu, cei care în fruntea României fiind nu au reuşit să găsească soluţiile potrivite pentru ca şi ţara noastră să aibă un alt parcurs, dacă nu precum cel al Sloveniei, Poloniei sau Cehiei, măcar precum cel al Ungariei, Slovaciei, Letoniei etc. Ne aflăm acum, în prag de decembrie 2009, la o răscruce. Putem continua cu un (acelaşi) Escu, într-o manieră asemănătoare scrisului ironico-satiric al lui Tudor Muşatescu, sau putem rupe vraja lui Escu şi să alegem altceva. Nu cred că lucrurile se vor îndrepta imediat, fiindcă răul este prea adânc, dar cel puţin putem spera la altceva, la un nou început...Şi numai pentru atât, pentru şansa unei speranţe, merită să încercăm să scăpăm de blestemul lui Escu...

Delapidare sau mită electorală

2009-11-15T08:27:00.001-08:00

Am văzut recent pe mai multe posturi de televiziune imagini cu zeci de persoane care se înghesuiau într-o curte privată din Bucureşti, situată în sectorul 2, pentru a primi gratuit făină şi zahăr. Evident, doamna care le împărţea nu pierdea ocazia să-i îndemne pe beneficiarii darurilor în natură să nu uite că trebuie să voteze pentru referendum şi ... partidul aflat la putere, mai ales că pe uşa garajului unde se aflau depozitate alimentele era postată poza actualului preşedinte. Discuţiile din presă au arătat că zahărul şi făina proveneau din ajutoarele primite din fondurile europene de solidaritate, pentru a fi împărţite celor cu venituri modeste. Ziariştii, interogându-i pe oamenii ce ieşeau cu ajutoarele, au aflat că doamna ar fi angajată a Primăriei sectorului 2, ceea ce Primăria a negat apoi cu vehemenţă. În acest caz se ridică întrebarea: dacă doamna respectivă ar fi totuşi angajata respectivei primării (şi asta se poate afla uşor, fiindcă organigrama este una de interes public), cum de a permis conducerea acestei instituţii să fie depozitate şi oferite alimentele dintr-o curte privată, pentru a putea fi folosite în interes de partid? Să fie vorba cumva de delapidare? Dacă nu este angajata primăriei, cum de au ajuns acolo alimentele venite de la instituţiile europene? În fine, dacă doamna nu este angajata primăriei, iar alimentele nu sunt de provenienţă europeană, atunci cum se numeşte oferirea în plină campanie electorală a unor bunuri cu scop de a stimula clar o anume opţiune de vot? Nu este vorba cumva în acest caz de mită electorală? Oricum, pariez cu oricine că acest caz va rămâne închis, nimeni, nici ziariştii (care, firesc, zilnic vânează alte subiecte de senzaţie) dar nici autorităţile (ale administraţiei şi internelor, judiciare etc.) nu vor avea curiozitatea (sau oare curajul?!!!) să ducă o anchetă până la sfârşit. Şi uite aşa, mai trece un ciclu electoral, câinii latră, caravana trece!
Îmi aduc aminte că în urmă cu ani buni, cu prilejul altor alegeri, rectorul unei universităţi de stat dintr-un oraş din vestul ţării a fost filmat cu mai multe buletine de vot în mână (cică vota pentru mai mulţi membri ai familiei aflaţi în străinătate). Deşi legea era foarte clară în acest sens, prevăzând pedepse aspre pentru votul multiplu, rectorul respectiv nu a păţit nimic, nici cât e negru sub unghie, ba mai mult, a păstorit în continuare ani buni universitatea respectivă (mai mult, după ce el nu a mai putut îndeplini alte mandate fiindcă legea nu-i permitea, şi-a lăsat funcţia „moştenire” fiului său) şi a patronat inimaginabil de multe acte de corupţie care au ieşit la iveală în ultimii ani (diplome de licenţă false pentru străini care nici nu au frecventat cursurile, doctorate facile etc.).
Din păcate şi de astă dată, ca şi dăţile trecute şi poate ... cele viitoare, se încalcă flagrant legea şi nimeni nu acţionează pentru a restaura legalitatea, pentru a reda oamenilor corecţi şi oneşti încrederea în instituţiile statului român.

Din nou despre multiculturalitate şi multiperspectivitate

2009-11-14T09:47:00.000-08:00

Recent, consilierii clujeni ai UDMR au înaintat deliberativului local pentru dezbatere o serie de 11 propuneri care ar rezolva, în opinia iniţiatorilor, problema multiculturalităţii în oraşul nostru. Printre altele, se propune îndepărtarea de pe monumente a unor plăcuţe ce fac referire la evenimente din trecut care ne-au dezbinat ori rememorează întâmplări tragice din istoria convieţuirii românilor cu maghiarii, dar şi aplicarea de plăcuţe “în amintirea unor evenimente în care am lucrat împreună pentru bunul comun al tuturor”. Aşa ar fi european cică-se, iar UDMR acţionează astfel într-o viziune europeană, democratică. Să fie oare chiar aşa, sau mai precis numai aşa?

Atunci când consilierii UDMR doresc să fie îndepărtată de pe monumentul lui Baba Novac de lângă Bastionul Croitorilor placa pe care se află inscripţionată informaţia conform căreia căpitanul lui Mihai Viteazul “a fost ucis în chinuri groaznice de către unguri în data de 5 februarie 1601”, ei consideră că acţionează într-o manieră europeană. Raţionamentul lor însă mă duce cu gândul la alte vremuri de tristă amintire, în care alte clişee de genul “cine nu este cu noi este împotriva noastră” au provocat multă suferinţă. Cam aşa par să stea lucrurile şi cu propunerile multiculturale ale consilierilor clujeni ai UDMR. Atunci când ceva nu este în interesul lor să fie păstrate în memoria generaţiilor posterioare, fapte referitoare la istoria Transilvanei, trebuie să ştergem orice urmă. La polul opus, ei nu-şi pun problema că poate nici majoritatea românească din Transilvania nu se simte confortabil să vadă statui sau plăcuţe ridicate în amintirea unor evenimente sau personaje maghiare care au fost implicate direct în acţiuni îndreptate împotriva românilor (să nu reducem aici ecuaţia doar la anii revoluţiei de la 1848-1849, care au culminat cu manifestări sângeroase în urma cărora zeci de mii de români au căzut victime intoleranţei unor lideri maghiari, sau la anii 1918-1919, 1940-1944 etc.).

Consilierii UDMR uită că între recomandările Consiliului Europei cu privire la predarea istoriei există un îndemn clar în sensul că „predarea istoriei într-o Europă democratică ar trebui să permită cetăţenilor Europei să îşi formeze şi să îşi afirme propria identitate individuală şi colectivă prin cunoaşterea moştenirii istorice comune în aspectele sale locale, regionale, naţionale, europene, globale”(Anexa la Recomandarea nr. 15 2001). Aceasta înseamnă desigur cunoaşterea moştenirii istorice comune a românilor, maghiarilor, germanilor, rromilor, evreilor ş.a.m.d. cu tot ce a fost bun şi rău în relaţile interetnice de-a lungul secolelor, pentru a nu mai repeta greşelile trecutului. Nu există evenimente, fapte sau personalităţi care să nu se fi intersectat, influenţat cu istoria mai multor popoare. România, la fel ca şi cele mai multe state europene este caracterizată de diversitate în plan etnic, lingvistic, religios, ceea ce obligă istoricii dar şi politicenii care uzează (sau abuzează de istorie) la sporirea gradului de analiză a evenimentelor şi a situaţiilor din istorie printr-o multitudine de perspective (Robert Stradling, Să înţelegem istoria secolului XX, Bucureşti, 2002, p. 117). Stradling defineşte perspectiva multiplă ca un mod de a gândi, de a selecta, de a examina şi de a utiliza dovezi provenind din diferite surse pentru a lămuri complexitatea unei situaţii şi pentru a descoperi ceea ce s-a întâmplat şi de ce. Ne permitem să adăugăm că, este şi un mod de a cunoaşte şi accepta diversitatea. Este corect să auzim, să vedem şi să înţelegem şi alte puncte de vedere, într-un cuvânt altă perspectivă asupra aceleiaşi probleme. Nu există o variantă unică a unui eveniment, acelaşi eveniment istoric poate fi descris şi explicat în moduri diferite de istorici, de popoare. Orice eveniment istoric poate fi prezentat în diferite moduri în funcţie de punctul de vedere al celui care-l relatează (politicieni, ziarişti, producători de televiziune, martori oculari, nu în cele din urmă profesioniştii: istoricii). Pentru a evita unilateralitatea, trebuie să folosim perspectiva multiplă în cunoaşterea istoriei, a moştenirii comune.

Recent, mai mulţi maghiari membri ai unor ONG au protestat vehement în Piaţa Unirii împotriva conducerii municipalităţii că acest loc public din oraş le-a fost „confiscat” din trecutul lor, că în urma lucrărilor de modernizare şi extindere a zonei pietonale a fost alterat „vechiul aspect maghiar”. Nimic mai greşit în această acţiune decât să-ţi însuşeşti în memoria/identitatea proprie un loc public precum este acea piaţă. Poţi fi sau nu de acord cu anumite intervenţii arhitecturale (poate că nici mie nu îmi place cum arată Piaţa Unirii ori Piaţa Avram Iancu, sau zona pietonală de pe strada Eroilor), depinde de gustul fiecăruia, dar nu te poţi opune timpului şi viziunii diferite a fiecărei epoci. Este însă profund nociv să îţi arogi monopolul, exclusivitatea asupra unui monument, asupra unui spaţiu public. Ce, în epocile medievală târzie şi modernă, autorităţile maghiare din Cluj i-au consultat pe saşii din oraş când au refăcut arhitectural peisajul citadin? Printre cei care au pus bazele bisericii Sfântul Mihail din Piaţa Unirii au fost şi foarte mulţi colonişti saşi, catolici, care au populat destul de masiv oraşul la începuturile Evului Mediu. Au protestat ei ieri, sau au vociferat azi descendenţii acelor germani că actuala Piaţa Unirii nu mai arată ca acum şase secole?

Fără îndoială, trecutul în general, cel al Transilvaniei în special, este complicat, el nu este nici numai imaculat şi pur, nici exclusiv întunecat şi presărat de fapte oribile. Oricum, urmaşii de azi nu au nicio vină pentru ceea ce au făcut înaintaşii odinioară şi nu pot fi făcuţi responsabili. De aceea trebuie să ne asumăm ferm, atât împlinirile, cât şi ororile, de la înfrângeri lamentabile pe câmpurile de luptă până la xenofobie şi rasism. Românii, maghiarii, germanii şi alţii care au populat Transilvania, ca orice alt popor de pe faţa pământului, nu au fost nici îngeri, nici demoni, ci oameni. Să ne asumăm cu toţii, şi majoritari, şi minoritari, atât greşelile cât şi împlinirile trecutului, să punem plăcuţe şi pentru evenimentele luminoase dar şi pentru cele întunecate, tocmai pentru a evita în viitor repetarea greşelilor.

Are viitor fotbalul românesc?

2009-11-10T01:30:00.000-08:00

Am ezitat câteva zile să scriu acest articol, fiindcă reacţia imediată, la cald, era să îl scriu săptămâna trecută, în toiul nopţii de joi spre vineri, după dezastrul înregistrat în Europa League de cele 4 reprezentante ale ţării noastre. Mi-am luat inima în dinţi şi am cedat până la urmă impulsului de a face parte şi eu din acei români care, mai toţi, se pricep la fotbal, politică şi istorie.

Mare parte a spectatorilor prezenţi la Cluj au scandat după finalul meciului dintre CFR şi echipa pragheză „plecaţi acasă mercenarilor”, şablon adoptat şi la Bucureşti de unii fani dar şi de unii gazetari. Oare să fie de vină pentru situaţia actuală a fotbalului românesc doar străinii (fie ei jucători sau antrenori)? Să nu respingem ab initio această variantă, dar să nu reducem cauzele dezastrului doar la această variantă. În fotbalul românesc sunt oameni la cârma echipelor (acţionari, preşedinţi de cluburi etc.) care se aseamănă perfect cu mentalitatea noului îmbogăţit de tranziţia noastră: azi să pui un leu şi mâine să scoţi trei, chiar patru dacă se poate. Fenomenul „Caritas” ne reprezintă poate cel mai bine în acest sens. Oamenii de afaceri doresc să obţină după banii investiţi cât mai repede un profit, şi nu unul mic, ci unul cât mai consistent. În fotbal, ca şi în economie, trebuie să ai răbdare ca investiţia să producă pui, bani, eficienţă. Vreau să văd care echipă românească din ultimii ani se poate lăuda că a păstrat pe bancă acelaşi antrenor cel puţin două sezoane pline? Cum să fie performanţă când după câteva etape mai puţin faste pentru o echipă de club, primul care cade este antrenorul. Bulversările repetate ca urmare a unor concepţii strategice diferite, perioada de tatonare până la cunoaşterea complexă a tuturor jucătorilor, alternarea momentelor de randament maxim cu perioade mai slabe, fireşti în existenţa tuturor fiinţelor vii, toate conduc la ceea ce vedem în ultima vreme. Oare când vom avea o echip românească cu an antrenor la fel de longeviv ca Manchester United bunăoară, care îl are pe Sir Alex Fergusson pe bancă de circa două decenii? Şi Sir Alex a avut momente bune şi mai puţin reuşite, dar nu a fost mazilit fiindcă a avut câteva etape proaste!!!

Apoi, mai este ceva şi cu plata jucătorilor noştri, autohtoni. Cred că sunt cea mai bine plătită categorie socio-profesională din societatea noastră (nu intru în complicata problemă prin ce tertipuri financiare, care eludează de regulă finaţele publice!). Uneori chiar este frustrant pentru alte categorii socio-profesionale cum aceşti destul de mulţi fotbalişti îşi etalează veniturile cu maşini unicat în România! Problema este că ei nu muncesc, sau nu sunt puşi să muncească la fel de mult şi bine ca şi confraţii lor din ţările cu fotbal puternic şi performant. Am auzit deunăzi că un jucător de la Dinamo Bucureşti a solicitat concediu două luni că este obosit. Păi jucătorii de la Chelsea sau Inter nu sunt obosiţi cu tot atâtea, dacă nu mai multe jocuri pe sezon? Şi şi cu performanţe! Au pretenţia la salarii mari jucătorii noştri, dar rezultatele nu mai contează! Dacă le vom schimba mentalitatea, poate că vom obţine în viitor şi rezultate.

Apoi, la noi s-au făcut puţine investiţii în continutatea de generaţii, în clădirea pe lângă toate cluburile, a unor şcoli de copii, care să furnizeze viitoarele generaţii. S-a făcut câte ceva de către Gheorghe Popescu, sau Gică Hagi sau...Dar prea puţin.

După aceea să vedem cum stăm şi cu arbitrii care nu o dată viciază rezultatele din campionatul intern. A încercat vreodată garda financiară să stabilească cum au reuşit unii arbitri să acumuleze averi nejustificat de mari în puţini ani din veniturile oficiale cu mult mai modeste? Înainte de a-i acuza doar pe străini, specific unei mentalităţi rudimentare, intolerante, să căutăm la noi şi printre noi cauzele pentru care suntem unde suntem (şi nu doar în fotbal!!!).

Familia din România încotro?

2009-11-08T12:19:00.001-08:00

Am rămas siderat azi când pe un post de televiziune se prezentau fragmente de la un miting electoral organizat pentru actualul preşedinte undeva în judeţul Dolj, iar mai multe femei (bănuiţi care!) strigau în gura mare că noi îl votăm pe preşedinte (se înţelege că pentru încă un mandat) că „ne măreşte alocaţia şi socialu”!!!
Poate că revolta nu mi-ar fost atât de mare şi reacţia atât de imediată dacă nu aş fi asistat în urmă cu puţină vreme la sediul din Bucureşti al Fondului ONU pentru Populaţie la o expunere extrem de interesantă a unui reputat demograf austriac pe tema politicilor demografice din Europa şi din România. Rezumând aici ce ne interesează, distinsul demograf arăta că în România ajutorul de stat pentru familiile cu copii se concentrează aproape exclusiv în oferirea de bani direcţi părinţilor (alocaţii, ajutoare sociale etc.), în timp ce în restul ţărilor UE este o repartizare echilibrată între banii daţi oarecum direct, impozitele diferenţiate aplicate părinţilor cu 1 sau mai mulţi copii, serviciile oferite familiilor pentru îngrijirea copiilor etc. Cu multă eleganţă, aşa cum o fac de regulă străinii atunci când vor să ne transmită că oareceva nu merge bine la noi, oaspetele austriac a sugerat că s-ar impune şi la noi o rapidă redimensionare a politicii familiale fiindcă altfel banii oferiţi direct părinţilor nu produc întotdeauna efectele dorite.
Mass-media ne oferă zilnic ştiri cu părinţi alcoolici, neîncadraţi în muncă, dar care sunt foarte harnici în a produce copii. Oare acesta să fie ţelul politicii demografice în România, cât de mulţi copii cu orice preţ? Ca pe vremea lui Ceauşescu? Să fim oare la acelaşi nivel, să conducem ţara şi să gândim la fel ca acum 20 de ani? Din păcate, ajutoarele financiare pe care le oferă actualmente statul român părinţilor pentru îngrijirea copiilor sunt doar într-o mică măsură utilizate pentru o mai bună educaţie şi un nivel de trai mai decent. Cei mai mulţi părinţi care nu lucrează folosesc aceşti bani în interes strict personal, să-şi asigure „nevoile bachice” pentru câteva zile, iar viaţa şi sănătatea deficitară a copiilor, afectate şi de această irosire a banului public, rămâne să fie rezolvată tot de societate. Nu este firesc să încurajăm lenea şi trândăvia, alcoolismul şi promiscuitatea. Da, să mărim alocaţiile şi ajutoarele pentru părinţii care muncesc, care trudesc să asigure familiilor lor un trai decent. Să le oferim nu doar bani mai mulţi, şi nu neapărat bani direcţi în mână, ci reducându-le impozitul pe salariu, pe casă etc., precum şi servicii care să le uşureze creşterea a cât mai mulţi copii sănătoşi.
Domnule viitor preşedinte al României, indiferent care dintre actualii candidaţi va izbândi să meargă la Cotroceni, aplecaţi-vă urgent asupra familiei din România şi nu mai irosiţi banul public, ci utilizaţi-l cu maximum de eficienţă pentru ca România să aibă cetăţeni sănătoşi şi bine educaţi.

Mi-a ajuns...

2009-10-21T11:44:00.001-07:00

Nu am de gând să scriu că m-am săturat de România din mai multe motive: aş demonstra lipsă de inventivitate. Apoi, nu pot să scriu că m-am săturat de România fiindcă în viziunea mea România este mai mult decât o simplă realitate cotidiană palpabilă, este o stare de spirit care încoporează deopotrivă cadrul fizico-geografic (care este atât de armonios proporţionat încât puţine ţări se pot lăuda că îl au), trecutul milenar ce ne-a modelat identitatea, valorile spirituale şi personalităţile impuse în cultura mondială care au văzut lumina zilei în acest spaţiu etc.
Dar cu siguranţă pot afirma că mi-a ajuns cât am îndurat în statul român, care înseamnă în primul rând instituţii (compuse din oameni care le conduc…) care m-au adus la exasperare în ultima vreme şi nu cred că sunt singurul în această situaţie (mă refer aici la ultimii douăzeci de ani de democraţie, înţeleasă de fiecare după mărimea portofelului şi a grosimii obrazului). Da, pot spune acum că m-am săturat de statul român şi dacă aş avea 20.000 de Euro mi-aş lua o căsuţă modestă în Austria, sau Germania, sau altundeva unde aş trăi într-o comunitate de oameni normali unde instituţiile statului îi respectă pe cetăţeni, unde nesimţirea şi grobianismul ar fi imediat amendate atât de comunitate cât şi de autorităţi, unde m-aş simţi respectat ca om, ca simplu cetăţean...
De ce instituţiile abilitate ale statului român nu l-au reţinut pe Nati Meir cu ani în urmă când zeci de oameni simpli au fost traşi pe sfoară de acest individ care le-a promis locuri de muncă în Israel dar până la urmă le-a luat doar banii şi i-a lăsat cu ochii în soare. Abia acum când nişte manelişti au fost păcăliţi s-au sesizat şi instituţiile statului. Oamenii simpli nu au fost apăraţi de nimeni. Întâmplător sau nu această arestare a lui Nati Meir a avut loc şi în precampania prezidenţială? De altfel acum, în aceste zile aud tot felul de acuze la adresa unora sau altora dintre prezidenţiabili ori despre alţi oamnei politici că au afaceri oneroase şi că vom vedea ce dosare se vor ivi! Am auzit şi cu ocazia altor campanii electorale aceleaşi lucruri dar nu am mai văzut niciun „om greu” condamnat!!!
La instituţia unde lucrez cu cumul am avut parte în ultima vreme de altă experienţă care m-a făcut să fiu sceptic în legătură cu asanarea morală a oamenilor şi a instituţiilor statului. Un director de bancă şi-a croit prin curtea clădirii unde se află sediul instituţiei noastre (unde activăm împreună cu alte două instituţii publice) un drum pietruit, pentru a ajunge la garajul din curtea/grădina sa. Las la o parte faptul că atât noi cât şi ceilalţi ocupanţi ai sediului am fost împotriva acestei amenajări, ea s-a realizat cu sau fără acordul nostru. După câteva săptămâni în care am putut intra în curtea unde aveam sediul, de ceva zile dumnealui directorul a decis că drumul este Al LUI şi noi nu avem ce căuta pe el. Nota bene, noi parcam şi înainte în acea curte înainte de a fi amenajat acel drum de 20 m, şi nu ne-a deranjat nimeni. Fiindcă personajul nostru este director de bancă, a decis că putea să închidă cu lacăt o curte ce aparţine domeniului public, noi plătind chirie pentru sediul care îl ocupăm şi terenul aferent din curte. Aroganţa şi arbitrariul sunt la ele acasă la majoritatea celor care se văd cocoţaţi într-o funcţie publică. Cred că li se permite orice, că pot să facă tot ce vor muşchii lor. O colegă a sunat la poliţie să vină cineva să constate că o persoană fizică (domnul nostru director de bancă) a blocat accesul altor persoane pe domeniul public deşi nu deţine şi nu plăteşte niciun leu pentru acel teren pe care doar trece să ajungă la garajul lui. Când a venit poliţistul şi colega i-a explicat despre ce este vorba, domnul poliţist a primit un telefon...şi dus a fost. Am solicitat şi Primăriei Cluj-Napoca să vină să constate acest abuz. Deocamdată poliţiştii primăriei au avut în aceste zile alte lucruri mai urgente de făcut, decât să vină să constate un abuz pe domeniul public (probabil trebuiau să plimbe prin alte locuri mapele care le au de regulă sub braţ).
În aceste zile am avut parte din plin de ploaie. Deşi îmi place să cred că ploaia are farmecul ei dacă ai starea de spirit adecvată după cum nimeni nu contestă că este benefică pentru noi, am ajuns să urăsc din toată fiinţa mea ploaia. Aceasta deoarece obişnuiesc să umblu mult pe jos, iar în aceste zile ploioase sunt de câteva ori pe zi udat/stropit...din picioare până spre cap. De maşinile care trec pe carosabil şi la tot zece metri trec printr-o groapă plină de apă care apoi se revarsă pe pantalonii şi hainele trecătorilor. Clujul are în toate cartierele denivelări de teren şi diferenţe de nivel, vizibile cu ochiul liber bunăoară şi între Piaţa Păcii şi Piaţa Unirii. De aceea, ploaia ar trebui să se scurgă firesc la vale, dacă ar fi amenajate corespunzător rigolele, poziţia canaului de colectare a apei, dacă... la recepţia lucrării ar fi de faţă un profesionist sau cineva care merge de regulă pe jos şi ar fi deranjat să fie împroşcat de apă la trecerea maşinilor pe lângă el (nu mai vorbesc de gropile din trotuar - le puteţi găsi fără problele pe străzile Napoca, Eroilor, Piaţa Unirii şi evident şi în alte părţi). Voi ajunge oare să trăiesc într-un Cluj unde să nu mi se prăfuiască pantofii la câteva minute după ce ies din apartament (locuiesc în zona parcului într-o zonă oarecum „curată”), unde să nu fiu stropit din două în două minute pe trotuar de maşinile care gonesc pe lângă mine, unde să nu calc eu într-o groapă plină cu apă pe trotuar?
Ca să pună capac disperării mele, zilele trecute un inconştient a distrus în câteva secunde o întreagă familie. Este vorba de un îmbogăţit al tranziţiei noastre care, la volanul unui jeep, cu alcool bine amestecat în sânge şi cu viteză mult peste limita legală, a intrat în plin lângă hotelul Napoca într-o maşină ce se deplasa regulamentar. Tatăl şi fetiţa morţi, mama în comă. Iar neruşinatul nu a chemat la telefon ambulanţa ci a dat două telefoane la avocaţii săi şi a plecat de la locul accidentului. Acest nemernic a fost prins anul trecut în localitatea Gilău cu 78 Km pe oră şi a fost amendat pentru depăşirea vitezei legale. Nesimţitul, ştiindu-se cu bani şi tupeu, aşa cum avem din păcate exemple zilnic mediate de mass media, l-a dat în judecată pe poliţistul ce l-a amendat motivând că acesta nu avea aparatul radar verificat. O judecătoare i-a dat dreptate şi l-a achitat. Sper că acum doarme liniştită că individul „pur şi nevinovat” pe care l-a declarat nevinovat anul trecut a trimis în neant o familie de oameni nevinovaţi.
La slujbă ni se spune că nu vom primi lunile viitoare salariile integral, că este criză şi trebuie să înţelegem situaţia dificilă în care se află ţara. Înţeleg că este criză şi trebuie să strângem cureaua. Ce nu pot să înţeleg însă este de ce anumite ministere achiţionează pe bani publici în aceste vremuri mii de sticle de wisky, vinuri scumpe, de ce anumite ministere şi primării organizează concerte la malul mării sau aduc dansatoare de samba din Brazilia pentru atrage turiştii care oricum nu vin la noi ci merg la bulgari sau turci, de ce mai construim stadion scump în condiţiile în care oraşul dispune de unul situat la standarde UEFA?
Aş avea numeroase alte exemple din umila-mi existenţă care să le invoc în continuare. Ar fi prea obositor pentru cititorii mei. Ce este cert, sunt OBOSIT şi DEZAMĂGIT de statul român. Nu ştiu ce voi face în viitor dar în prezent sunt dezamăgit, dezgustat, furios şi nemulţumit de instituţiile statului român. De va fi să plec de aici, voi duce cu siguranţă cu mine în suflet România dar în niciun chip statul român!

Remember

2009-10-16T07:01:00.001-07:00

A fost al patrulea membru al familiei noastre, cu drepturi depline. Am suferit alături de el când s-a întors rănit din „lupte” şi a trebuit să-i stau aproape la doctor pentru a-i repara ochiul, piciorul sau alte organe afectate. A suferit la rându-i alături de noi atunci când am avut probleme de sănătate şi a căutat să ia asupra lui o parte din durerile noastre. Ne-a vegheat somnul mai bine de 13 ani şi a anihilat energile negative din noi şi din casă. Am râs de el când era mic şi adorabil, dar am râs şi cu el şi alături de el după ce a devenit adult. Am trecut împreună prin vremuri grele dar şi prin momente bune şi cu siguranţă s-a bucurat şi el de împlinirile noastre. Ne-a aşteptat, în suferinţă, să ne încheiem cu bine problemele cu care ne-am confruntat în aceste ultime zile şi s-a mobilizat să nu ne afecteze programul extrem de încărcat din timpul conferinţei pe care am organizat-o. Împăcat parcă şi el că totul a ieşit bine, a încetat să mai lupte. A remarcat acest lucru şi doctorul care, după ce i-a administrat seria de injecţii, a zis alaltă seară (după ce conferinţa se încheiase şi oaspeţii au plecat), că Maurice jr. nu mai vrea să lupte pentru viaţă. Suferinţa îi era prea mare. Era momentul să se despartă de noi, să nu-l mai vedem şi să-l compătimim pentru suferinţa lui. A avut mândria lui...
A fost generos cu noi şi cu cei pe care-i simţea buni şi prietenoşi. A fost extrem de inteligent şi diplomat (cu siguranţă mulţi din cei ce ne conduc astăzi nu au profunzimea sentimentelor şi a inteligenţei cu care Creatorul l-a înzestrat). De astăzi, 14 octombrie, Maurice nu mai este fizic alături de noi, dar amintirea lui ne va însoţi atâtea zile câte ne va mai da Dumnezeu. Cei care l-au cunoscut şi ne cunos c îşi vor aduce şi ei aminte, cu siguranţă, de cel care ne-a luminat viaţa în ultimii treisprezece ani.

“Minciuna stă cu regele la masă”

2009-09-29T10:41:00.000-07:00

În urmă cu destulă vreme, într-un alt regim politic, cineva din România lansa această expresie care din păcate rămâne la fel de valabilă şi astăzi. Ideea de bază este că în ciuda aparenţelor, a demagogiei şi propagandei abile, realităţile din ţară, atunci, şi acum, sunt foarte contrastante. Acum mai bine de un secol, cu ocazia marii expoziţii naţionale din 1906 prilejuită de marcarea a 40 de ani de domnie a regelui Carol, organizatorii s-au străduit să arate lumii o Românie prosperă şi înfloritoare, o societate modernă şi avansată. Şi trebuie să o recunoaştem, au avut la îndemână suficiente exemple pentru a arăta lumii că la acea vreme România era cel mai dezvoltat şi puternic stat din zona balcanică. Din păcate însă, cealaltă Românie, rurală şi subdezvoltată, tăcută în 1906 cu prilejul serbărilor regale, a „vorbit” din plin după nici mai puţin de un an, în primăvara anului 1907, provocând cea mai mare răscoală ţărănească din secolul XX!
Au scris alţi distinşi analişti şi gazetari despre cele două Românii de azi. Nu cred că mai este cazul să invocăm argumente în acest sens. Nu pot însă să nu constat, cu dezamăgire şi multă tristeţe, că în aceste zile expresia din titlu este mult mai aplicabilă României contemporane, României contrastelor. Începând cu cel mai înalt nivel şi poate până la cele mai de jos structuri. Cum altfel să interpretăm poziţiile exprimate în mai puţin de 24 de ore de lideri ai un(ui)-(or) partid(e) aflate în prim-planul vieţii politice româneşti. Cum să nu ne întrebăm în acest caz de ce pe un ministru îl destituim că a crescut alarmant infracţionalitatea şi datorită crizei s-au înmulţit spargerile şi atacurile înarmate, în vreme ce pe alt ministru, ce răspunde de securitatea transportului a milioane de români, îl lăsăm bine mersi, deşi în decurs de câteva zile au avut loc mai multe deraieri de trenuri şi accidente rutiere grave cât într-un mandat normal?!
Deja minciuna a devenit atât de deranjantă în ultimele luni încât aproape că nu-mi mai vine să deschid televizorul sau să răsfoiesc presa. Mai sper doar că voi găsi câte o analiză onestă, un editorial inteligent, că voi mai întâlni şi câte un material despre minunaţii noştri copii care câştigă premii peste premii la olimpiadele internaţionale, că vor fi intervievaţi şi alţi oameni (de afaceri, cărturari, turişti etc.) care zilnic, în tăcere, aduc imense servicii ţării prin prestaţia şi comportamentul lor normal. Minciuna care ne inundă viaţa cotidiană şi se revarsă din declaraţiile oamenilor politici produce românilor mult rău pe termen scurt, mediu şi lung. Pentru cei care sunt încă puri, naivi, aflaţi în căutare de modele, declaraţiile contradictorii din weekend şi cele de luni ale liderilor aflaţi la cârma ţării sunt exrem de nocive. În politică acceptăm cu toţii până la un punct că este nevoie de formulări diplomatice, că trebuie lăsată întotdeauna o portiţă de întoarcere. Dar dacă ne propunem deliberat să plasăm minciuna la rang de strategie politică atunci cred că suntem iremediabil pierduţi, iar viitoarelor generaţii de politicieni le-ar trebui mijloace foarte sofistificate de a escamota atari practici...

De la dictatura proletariatului la dictatura magistratului

2009-08-31T04:56:00.001-07:00

În timpul regimului comunist funcţiona din plin formula „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Azi, în plină democraţie, magistraţii din Români aplică o formulă asemănătoare: „cine nu aplică legea (noastră de salarizare), e împotriva noastră şi îi pedepsim”. Am ezitat multă vreme să scriu acest articol deoarece ştiam că îi voi supăra pe prietenii mei care activează ca şi judecători sau procurori (întâmplător toţi sunt oameni de a căror probitate profesională şi morală nu m-am îndoit nicio clipă). Dar, conform dictonului antic „Mi-e prieten Platon dar mai prieten mi-e adevărul”, am decis să îmi exprim şi public punctul de vedere. Până una alta există deocamdată, până va fi abrogată, o lege de mărire a salariilor cadrelor didactice cu 50%. Să intrăm şi noi în grevă, cadrele didactice, şi de mâine să nu-i mai educăm, să nu-i examinăm şi să nu-i trecem clasa pe copiii magistraţilor (şi de ce nu, ai politicienilor!!!).
Conform fluturaşului meu de profesor universitar titular la UBB, am un salar de încadrare de 2613 lei, şi asta nu de o lună, ci de circa un an. Se mai adaugă sporurile (singurele care le am) de vechime şi de doctor, rezultând un total de 3658 lei. După ce mi se scad impozitele pe salariu, CAS, şomajul etc. rămân în portofel cu 2533 lei!!! Se poate verifica la direcţia economică a UBB! E mult sau puţin după 23 de ani de activitate didactică, după ce am publicat zeci de cărţi în ţară şi străinătate şi am devenit membru în diverse organizaţii profesionale inernaţionale, îi las pe cititori să aprecieze. În aceste zile se vehiculează în mass media că potrivit noii grile de salarizare ce se discută, salariul profesoriului universitare va scădea, afişându-se şi suma de circa 5000 de lei. Oameni buni, acea sumă este nivelul maxim de salarizare pentru un profesor universitar, dar eu, şi ca mine alte sute şi sute de profesori nu au avut niciodată acel salariu pentru că ministerul alocă din bani publici doar fonduri pentru salariul minin de profesor universitar, care este 2613 lei. Dacă există în România profesori universitari care au salariu de peste 5000 de lei (şi mai bine), este că aceştia sunt fie la facultăţi care au mulţi studenţi cu taxe şi realizează astfel venituri extrabugetare de unde au salarii frumoase, fie au funcţii de conducere şi multe alte sporuri care noi muritorii de rând nu le avem. Oricum, şi aşa nu toţi profesorii universitari ajung la plafonul maxim. Dacă noua grilă unică de salarizare a profesorilor universitari va scădea, vă rog să aveţi în vedere nu vârful, ci baza. Adică mie şi altor colegi nu o să ni se mai dea 2613 ci poate 2400 lei!
Se plâng astăzi magistraţii de eventuala înjumătăţire a salariilor. Săptămânile trecute mie mi-a fost jenă de jena unui fost student de-al meu ajuns judecător la Turda, care mi-a spus că salariul lui în mână este aproape dublu decât al meu! Oameni buni, este ok ca el să aibă aceşti bani, dar eu (şi ca mine alte sute de profesori de istorie, filosofie, limba română, sociologie etc.) cu ce am greşit că ne facem treaba corect şi la timp, conform criteriilor de evaluare pe baza cărora suntem remuneraţi. Or fi profesori pe la Ştiinţe Economice, Ştiinţe Politice sau Drept, unde sunt foarte mulţi studenţi cu taxe care au salarii rezonabile, dar ce ne facem cu „paraziţii” de dascăli de la Istorie, Litere, Filosofie ş.a. care în opinia multora nu produc nimic. Aşa să fie oare? Ne putem dispensa de aceste categorii de intelectuali care nu produc altceva decât viitorii dascăli care să formeze şi să perpetueze la copii identitatea noastră etnică, care să disemineze în lume cultura şi civilizaţia românească!?
Nu contest responsabilitatea socială a muncii magistraţilor, dar oare de justiţie socială au auzit ei? Sau sunt închişi într-un turn de fildeş de unde nu se văd decât pe ei înşişi!

Provocare sau/şi dezinformare

2009-08-29T06:43:00.000-07:00

De câteva zile mass media vuieşte, pe bună dreptate, în legătură cu declaraţiile Madonnei făcute la concertul susţinut la Bucureşti în seara zilei de 26 august, în legătură cu discriminarea rromilor/ţiganilor în Europa de Est şi, firesc, în România. Nici Madonna şi nici trupa de rromi/ţigani care a însoţit-o pe scenă nu au perceput corect (sau nu au vrut acest lucru) sensul real al huiduielilor românilor.
Reacţia imediată a spectatorilor nu trebuie interpretată ca o manifestare de intoleranţă, ci mai degrabă ca un răspuns de suprasaturare la acuzele periodice adresate până nu demult României şi românilor de state şi organizaţiile internaţionale, referitoare la aşa zisa persecutare şi discriminare a rromilor/ţiganilor din ţara noastră. Constituţia şi legislaţia României nu are nicio prevedere care să justifice o asemenea acuză, mai mult ţara noastră este singura din lume, dacă nu mă înşel, în care un reprezentant al rromilor/ţiganilor are asigurat un loc de deputat în Parlament (la fel cum au şi alte 17 minorităţi naţionale care unele numără doar câteva mii de membri!!!). De ani buni, statul român dar şi ONG-uri interne şi externe au investit miliarde de Euro în programe educaţionale, economico-sociale şi culturale pentru sprijinirea rromilor/ţiganilor, însă efectele se lasă aşteptate. De ce? Pentru că nu întotdeauna rromii/ţiganii doresc să se schimbe. Dar noi majoritarii suntem de vină pentru că ei nu sunt civilizaţi. Da, suntem de vină, pentru că uneori exagerăm, din dorinţa de a face pe voia mai marilor Europei şi ai lumii, şi comitem aberaţii peste aberaţii. Bunăoară, într-o inspecţie de gradul I la o şcoală într-un judeţ din Transilvania, profesoara mi-a spus că în urmă cu un an au primit de la minister bani cu indicaţia precisă ca să se cumpere viori şi costume populare pentru toţii copiii rromilor/ţiganilor din localitate – în număr de circa 90 -, iar la vremea respectivă aproape nimeni nu le mai avea fiindcă le vânduseră. Păstrarea tradiţiilor nu se face la comandă şi nici toţi copiii rromilor/ţiganilor nu au ureche muzicală încât să fie muzicanţi.
Apoi, cu siguranţă că imaginile proiectate la concert au amplificat starea de nemulţumire a spectatorilor. Le-a fost atât de greu celor care au realizat montajul să găsească şi câteva din miile de „bordeie” opulente din marmură, cu zeci de camere, care sunt răspândite în toată ţara, dovadă că rromii/ţiganii au tot dreptul să-şi construiască locuinţe luxoase dacă au bani. Ba în plus, şi le construiesc de cele mai multe ori în dispreţul legilor, fără avize şi aprobări, cu racordări ilegale la utilităţi pe care nu le plătesc! Dacă voiau să fie oneşti oamenii Madonnei, puteau găsi suficiente imagini cu familii ale rromilor/ţiganilor care sunt deplin integraţi în normele fireşti de convieţuire socială, cu copii care merg la şcoală şi obţin rezultate de excepţie la învăţătură, cu persoane care muncesc şi îşi câştigă onest existenţa etc.
De ce nu a intervenit Madonna pentru apărarea drepturilor fetiţelor rromilor/ţiganilor care sunt obligate să se căsătorească la 10-12 ani (să nu mai vorbim de faptul că unele nunţi-petreceri sunt organizate şi pe domeniul public deranjându-i pe vecinii şi locatarii din zonă). Căsătoria obligatorie a minorilor este o practică specfică ariilor culturale subdezvoltate, a populaţiilor ancorate profund în realităţi arhaice şi înapoiate. Nu şi-a putut găsi cuvintele potrivite Madonna pentru a-i îndemna pe rromi/ţigani să renunţe la aceste obiceiuri dăunătoare tinerilor? Sau să-i îndemne să nu mai cerşească prin gările, staţiile de metrou, în faţa bisericilor din Occident etc. S-au întrebat dumnealor activiştii pentru respectarea drepturilor rromilor/ţiganilor câţi dintre aceştia prestează muncă în servicul comunităţii pentru ajutoarele sociale care le iau lunar? Să meargă prin satele României şi să vadă cum arată majoritatea acestora: şanţuri înfundate, iarbă necosită, mizerii peste tot, lucruri pe care le-ar putea face fără probleme rromii/ţiganii care se scuză că nu au şcoală ca să ocupe slujbe în sectorul economic (de ce nu au şcoală este altă problemă, nu au pentru că de regulă nu vor, şi pentru că nici autorităţile locale nu sunt întodeauna ferme, dar despre asta se poate discuta la nesfârşit).
Vreau să cred că Madonna & comp. au fost de bună credinţă, că nu au avut suficient timp de documentare, şi nicidecum că şi-au propus cu bună ştiinţă să provoace, să manipuleze şi apoi să ne acuze din nou, prin intermediul presei internaţionale...

O jumătate de … decalog

2009-06-10T13:42:00.000-07:00

Criza cu care ne confruntăm în ultima vreme a afectat toate categoriile sociale din România. Printre cei care au avut de suferit de pe urma măsurilor de austeritate se numără şi cadrele didactice universitare cărora le-au fost diminuate salariile, iar cei aflaţi la vârsta pensionării au fost nevoiţi să se retragă la pensie. Unii dintre ei, savanţi recunoscuţi şi apreciaţi pe plan internaţional, dar nu numai, au primit momentul respectiv cu destulă nemulţumire şi indignare, considerându-se nedreptăţiţi deoarece nu au avut posibilitatea ca prin cererea anuală de prelungire să-şi poată continua activitatea până la împlinirea vârstei de 70 de ani. Cu siguranţă poziţia lor este una discutabilă, depinde de unde şi cum privim lucrurile.
Nimeni nu le neagă competenţele şi prestigiul dobândit de-a lungul unei activităţi didactice şi ştiinţifice de peste patru decenii. Va fi destul de greu pentru cei care rămân în urma lor la catedre să acopere la fel de bine cursurile şi toate celelalte responsabilităţi cu care au fost investiţi. Dar cred cu toată convingerea că nu există fiinţă vie care să nu poată fi înlocuită la un moment dat. Sistemul, fie el socio-profesional sau politico-economic, nu se bazează niciodată pe un singur om, cu atât mai mult în lumea contemporană şi cea viitoare. Tocmai de aceea m-a întristat atitudinea acelor iluştri colegi, unii dintre ei foştii mei dascăli cărora le datorez o parte a devenirii mele intelectuale, care au reacţionat emoţional în ultimele zile, cele care le-a adus, din păcate, pensionarea. Pentru că şi eu pot fi “surprins” în viitor, la vremea pensionării, de o posibilă criză, la fel ca în zilele noastre, care să provoace efecte socio-profesionale identice cu cele relatate anterior, m-am hotărât să redactez acum un îndreptar pe care să îl am în minte peste ... ani. Sper ca dacă eu îl voi uita, cititorii mei să îmi reamintească aceste reguli scrise într-o perioadă de detaşare emoţională şi deplină raţionalitate.

Nu voi redacta nicio cerere de prelungire a activităţii mele profesionale, fiindcă trebuie să lăsăm culoar liber de promovare tinerilor colegi
Nu voi rămâne nicio zi în activitate peste vârsta legală de pensionare (oricare ar fi aceasta la momentul respectiv), fiindcă trebuie să ne mai şi odihnim după zeci de ani de activitate
Nu voi mai candida/accepta funcţii de conducere după vârsta de 65 de ani (cel mult voi finaliza mandatele pentru unele funcţii care au început înainte de 65 ani), fiindcă trebuie să ne folosim energia şi dinamismul care ne-au rămas pentru a ne creşte nepoţii şi a fi la fel de energici pentru/ca ei
După pensionare nu voi mai participa activ decât la acele manifestări ştiinţifice la care voi fi invitat, fiindcă trebuie să lăsăm spaţiu de afirmare generaţiilor tinere
După pensionare nu-i voi mai deranja pe foştii colegi de catedră cu prezenţa mea decât atunci când voi fi solicitat să le fiu aproape (dacă va fi absolută nevoie)

PS: Aceste reguli le voi aplica şi în viaţa politică, ele fiind general valabile şi în acest domeniu de activitate

Ruşine, ruşine, şi iarăşi ruşine

2009-06-10T10:44:00.001-07:00

După cum bine se ştie, domnul George Becali a ajuns europarlamentar şi va reprezenta România în areopagul european. Nu comentez aici şi nu asta este relevant, cum a ajuns acest cetăţean al României să obţină calitatea respectivă. Simplu putem spune, în mod democratic, ca urmare a votului exprimat de câteva sute de mii de cetăţeni români, al căror vot şi opţiune trebuie respectată. În fond, fiecare are dreptul să-şi aleagă reprezentanţii şi nu putem reproşa atâtor sute de mii de compatrioţi că au avut altă opţiune politică decât am avut eu sau vecinul Costel. Aceasta este în fapt democraţia şi nu doresc deloc să o combat, îi respect regulile chiar dacă uneori unele dintre aceste reguli nu îmi plac personal, fiindcă permit producerea unor aberaţii şi a unor fenomene contra naturii.
Auzindu-l în direct astăzi pe domnul George Becali la un post de televiziune, am simţit dintr-o dată că mi se taie respiraţia. Câteva clipe am crezut că se prăbuşeşte cerul peste mine. Acest cetăţean mă va reprezenta la Bruxelles şi Strasbourg, el va interacţiona cu alţi reprezentanţi ai naţiunilor europene. Nu am nimic cu cetăţeanul George Becali, nu mă interesează şi nu mă deranjează deloc faptul că unii dintre cei ce populăm ţara românească suntem bruneţi sau blonzi, suntem mai înstăriţi sau mai săraci, suntem mai rafinaţi sau gregari. Accept că într-o societate normală nu putem fi toţi uniformi. Dar am o problemă de conştiinţă şi de imagine când ştiu că europarlamentarul George Becali va fi unul dintre cei care timp de 5 ani va fi reprezentantul României.
După ce mi-am revenit din „duşul rece” de care am avut parte, am stat şi mi-am spus că omul George Becali nu este vinovat cu nimic în toată această afacere. Vinovaţi sunt însă mulţi alţii. Vinovaţi şi iresponsabili. Chiar trădători ai interesului naţional. Mai contează acest lucru pentru cineva în ţara românească? Îi mai pasă cuiva de acest lucru? Cei care l-au creat (politic, nu biologic) pe George Becali au ştiu de la bun început ce fac. Au ştiut că întotdeauna un asemenea experiment scapă de sub control. Nu au avut la îndemână exemple „ilustre” din istoria contemporană? Pe Sadam Hussein sau Bin Laden cine l-au creat? Au ajuns să se întoarcă împotriva profesorilor lor. La fel şi George Becali, care odată creat şi dezvoltat, se va întoarce împotriva celor care din umbră au conceput în laborator naşterea sa. Dar cine va plăti costurile acestei schimbări la faţă? Evident că România, nu unii indivizi care poate acum îşi freacă bucuroşi mâinile de bucurie că le-a reuşit experimentul. George Becali a fost scos basma curată din multiple scandaluri care aveau iz de corupţie, încălcarea legii etc. (scandalul cu terenurile MapN, cazul „valiza” ş.a.). A fost acuzat de sechestrare de persoane şi încarcerat într-o perioadă mult prea îndepărtată de producerea faptelor încât să nu ridice semne de întrebare de ce tocmai atunci când se pregăteau alegerile europarlamentare şi trebuia făcut ceva pentru a-i creşte popularitatea. Prin urmare, prea mulţi oameni s-au interferat în cariera politică a lui George Becali în ultimii ani. Tuturor acestora le spun să le fie ruşine şi să aibă conştiinţa încărcată că au trădat România şi i-au făcut pe oamenii oneşti să se jeneze (şi de această dată) că trăiesc în România. Nu îmi fac prea mari probleme că toţi cei care sunt vinovaţi de crearea lui George Becali îşi vor face mustrări de conştiinţă că au trădat România. Aştept însă ca justiţia divină, singura în care mai cred, să intre în acţiune. Şi ea nu va ierta, cu siguranţă, pe nimeni dintre cei care se fac vinovaţi de ceea ce ni se întâmplă şi în aceste zile românilor care încă mai credem în valori, în instituţiile statului de drept, în justiţie socială.

Sunt românii liberi?

2009-04-26T22:45:00.001-07:00

Interogaţia din titlu o purtam demult în mine, însă evenimente recente m-au făcut să o şi exprim în această formă scrisă. În primul rând, este vorba de cutremurul de pământ din seara zilei de 25 aprilie, şi mai ales de efectul mediatic declanşat de acest fenomen natural. După multele materiale prezentate, interviuri, talk-show-uri etc. pe care le-am urmărit, am rămas stupefiat de modul în care au reacţionat oamenii, de felul în care au înţeles majoritatea concetăţenilor noştri să-şi asigure viaţa. În acele momente mi-au venit în minte cuvintele lui Seneca despre libertate şi care reflectau poate cel mai bine crezul meu: „Întrebi ce e libertatea? A nu fi sclavul nici unui lucru, nici unei necesităţi, nici unei întâmplări, a coborî soarta până la tine”. Într-adevăr, românii, în cazul de faţă bucureştenii intervievaţi, nu au înţeles deloc că libertatea lor, siguranţa vieţii lor depinde numai de ei. Că nu trebuie să lase pe seama unei întâmplări, dacă un viitor cutremur le va spulbera nu doar locuinţa ci şi viaţa. Fără excepţie toţi au acuzat autorităţile că nu dau bani pentru consolidarea celor câtorva zeci de mii de imobile însemnate cu bulina roşie şi care avertizează locatarii asupra pericolului prăbuşirii acestor blocuri. Acuză pe nedrept autorităţile că nu fac nimic. Din păcate trebuie să-i contrazic, autorităţile au conceput şi executat cu ani în urmă o vastă operaţiune de expertizare a imobilelor expuse riscurilor seismice, în urma cărora pe multe blocuri s-a aplicat bulina roşie. Apoi, prin contribuţia autorităţilor au şi fost consolidate câteva clădiri. Multe, puţine, nu ştiu exact şi nici nu contează acum. Mă întreb însă câţi cetăţeni din asemenea imobile, câte asociaţii de proprietari/locatari au luat iniţiativa contractării unor credite bancare, câte asociaţii au solicitat autorităţilor locale sau centrale să suporte dobânda acestor credite luate pentru a-şi consolida imobilul în care locuiesc. Câte asociaţii au oferit unor firme de publicitate spaţiu în schimbul efectuării de către acestea a unor lucrări ample de consolidare. Cred că românii nu sunt astăzi pe deplin liberi fiindcă sunt în continuare dependenţi: de preşedinte, de premier, de primar etc. Ei trebuie să vină la faţa locului să le rezolve problemele, ei au obligaţia de a se implica în toate mărunţişurile vieţii noastre cotidiene. Românii (majoritatea relativă, ca să nu fiu nedrept cu unii concetăţeni) nu concep să se implice ei înşişi, să lanseze iniţiative, să-i mobilizeze pe vecinii mai apatici, să transpire pentru a edifica ceva. Nu, autorităţile trebuie să facă acest lucru.
Nu cu multă vreme în urmă am asistat la o admirablă lecţie de civism şi care are legătură directă cu tema eseului de faţă. O personalitate a vieţii publice şi economice româneşti povestea cum şi-a dezvoltat afacerea, una de succes, făcând şi educaţie civică în acelaşi timp. Ne-a arătat ce înseamnă eficienţa muncii în România în general şi în firma lui în special. Ne-a relatat cum i-a educat pe angajaţii săi în spiritul respectului faţă de muncă, faţă de lege, faţă de client, transformându-i în profesionişti în domeniul lor de activitate. Am reţinut şi mi s-a părut extrem de interesantă afirmaţia acestuia atunci când le-a spus angaţilor din firmă că ei sunt cu adevărat oameni liberi. Că pot alege, dacă părăsesc firma lui, pe o rază de 1 km de la locul lor de muncă, cel puţin alte 10 slujbe fiindcă angajatorii nu-i vor scăpa din mână auzind de la ce firmă provin. Aceşti potenţiali angajatori ştiu că muncitorii respectivi sunt nu numai profesionişti, ci şi promotorii unor principii şi valori deprinse în cadrul firmei pe care au abandonat-o: competenţă, onestitate, corectitudine. Într-adevăr, în această perspectivă, libertatea de care vorbea personalitatea evocată încorpora nu doar posibilitatea de a alege, ci însemna şi exerciţiul respectării legalităţii, a onestităţii, a respectului faţă de semeni etc.
Astăzi libertatea în sens kantian îşi păstrează cu siguranţă actualitatea, însă în acord cu evoluţia societăţii trebuie să încorporeze şi alte conotaţii. Între acestea, implicarea responsabilă în folosul propriu şi al comunităţii, respectarea legalităţii şi a instituţiilor statului, toleranţa faţă de cel diferit şi acceptarea diversităţii etc. Nicolae Iorga avea dreptate când spunea că „libertatea e ceva care se merită şi se cucereşte”, fiindcă noi românii trebuie să depăşim pasivitatea şi trebuie să ne cucerim cu adevărat libertatea. Nu mai trebuie să ne luptăm ca eroii în tranşee sau pe câmpul de luptă cu tătarii, turcii, ruşii, ungurii etc. pentru a ne cuceri libertatea, ci trebuie să luptăm cu noi înşine, cu propriile mentalităţi şi deprinderi care sunt în general marcate de apatie, nepăsare, intoleranţă, sfidarea legalităţii, dispreţul faţă corectitudine şi faţă de lucrul bine făcut, fiincă acestea toate înseamnă abandonarea comodităţii, multă muncă, implicare, angajare responsabilă. Cred că românii nu sunt încă liberi şi aşa cum generaţiile anterioare care au asigurat prin jertfele lor independenţa şi unirea românilor, tot aşa generaţiile actuale şi viitoare de români trebuie prin sacrificiile lor să asigure LIBERTATEA românilor.

2009-04-13T01:43:00.000-07:00

George Cristian Maior, Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, cu un cuvânt-înainte de Chris Donnelly, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2009, 283 pagini

Predicţia lui A. Malraux că „Secolul XXI sau va fi religios, sau nu va mai fi defel” este poate încă discutabilă, însă după ce am citit cartea lui George Cristian Maior cred că trebuie să ne punem foarte serios problema, în aceeaşi termeni de predictibilitate, că secolul XXI sau va genera noi strategii şi politici de apărare, de securitate, respectiv noi relaţii internaţionale la nivelul întregului mapamond, sau nu va mai fi deloc!
Autorul cărţii de faţă este un nume mult prea cunoscut în România, şi nu numai, pentru a-i dedica o prezentare biografică amplă, totuşi nu mă abţin să nu invoc aici, cu satisfacţie şi deferenţă, faptul că el este unul dintre produsele reuşite ale provinciei, în speţă ale capitalei Ardealului, în raport cu centrul. George Maior s-a născut şi a fost educat la Cluj-Napoca (absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, unde dealtfel şi-a susţinut şi teza de doctorat în drept internaţional), desăvârşindu-şi apoi formaţia intelectuală şi profesională la prestigioase universităţi din SUA şi Europa, şi acumulând încă de la începutul anilor 90 o vastă experienţă în serviciul diplomatic al României.
Prezenta carte care reuneşte mai multe studii şi articole publicate în perioada 2001-2004, precum şi conferinţe, evaluări şi analize de securitate realizate (şi unele publicate) până în 2006, exemplifică cel mai bine, în opinia mea, ceea ce cunoscutul istoric şi politolog american Arthur M. Schlesinger Jr. a întruchipat pentru disciplina şi vremea sa, respectiv postura de „istoricul ca participant”. În cazul lui George Maior însă, sintagma ce i se potriveşte ar putea fi, şi trebuie să fie cu siguranţă alta, respectiv cea de „juristul şi diplomatul ca participant”. Într-adevăr, conţinutul cărţii reflectă cu prisosinţă ipostazele multiple în care s-a aflat mai bine de un deceniu autorul cărţii, atât în ţară cât şi în străinătate. Actor dar şi regizor în acelaşi timp în complexul efort de integrare a României în structurile euro-atlantice, George Maior a deţinut responsabilităţi care l-au plasat în prim plan nu numai pe scena vieţii politice interne, dar şi internaţionale: între anii 2001-2004, a fost secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare în cadrul Ministerului Apărării, având statutul de co-negociator pentru aderarea ţării noastre la NATO (2001-2003), între anii 2005-2006, a fost ales senator şi preşedinte al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională din Senatul României.
Structura lucrării evidenţiază o organizare coerentă a materialului atent selecţionat şi prelucrat, capitolele curgând logic şi dezvoltând progresiv tema centrală: politica de alianţe, locul dar şi rolul României în relaţiile internaţionale de la începutul secolului XXI. Nu întâmplător, credem noi, cartea debutează cu un prim capitol având titlul „Două viziuni asupra provocărilor lumii internaţionale în secolul XXI – Robert Cooper şi Robert Kaplan”, şi se încheie cu un ultim capitol intitulat „Regândind politica şi strategiile de securitate”. Armata secolului XXI”. În şi între aceste capitole, George Maior a simţit nevoia să-şi expună propria concepţie în materie de relaţii internaţionale, de securitate naţională şi internaţională, să puncteze principalele etape ale efortului naţional de integrare euroatlantică, care a însemnat o mobilizare exemplară nu doar a instituţiilor statului ci şi a societăţii civile, proces la care autorul, în dubla ipostază de actor şi regizor, şi-a adus o contribuţie esenţială. Astfel, în opinia lui George Maior „realităţile geopolitice actuale sunt rezultatul unei balanţe dintre puterea hard şi soft, dintre conceptul de naţiune în sens realist şi anumite evoluţii de securitate postmoderne. Mai mult, există o tranzacţionare continuă şi dinamică între elementele geopolitice, de putere, militare (realiste), şi cele diplomatice, morale, soft (postmoderne, de negociere şi asumare a rolurilor, de construcţie de identităţi şi legitimitate politică a statului), între care trebuie identificate un echilibru, o balanţă potrivită care să asigure puterea şi influenţa unui actor în relaţiile internaţionale din secolul XXI. În acest sens, cea mai bună caracterizare a concepţiilor mele este realizată de sinteza, aparent paradoxală, dintre realism şi postmodernism” (pag. 13-14).
În cuprinsul celorlalte 4 capitole sunt refăcute aspecte ce ţin de parcursul anevoios al României către o structură de securitate (Alianţa Euro-Atlantică) ce şi-a dovedit viabilitatea în lumea contemporană, şi pentru care raţiunea de a exista şi a se adapta la schimbările aduse de o dinamică nemaiîntânită până acum în arena internaţională reprezintă o provocare fără precedent în istorie. Cu o nedisimulată mândrie arată George Maior că aderarea României la NATO a însemnat, pentru prima dată în istoria alianţelor politico-militare din care ţara noastră a făcut parte în ultimul secol, libertatea de opţiune şi mai ales posibilitatea de a avea un cuvânt de spus la masa deciziilor. În acelaşi timp, integrarea ţării noastre într-o organizaţie aflată în plină schimbare strategică a adus o plus valoare alianţei, fiindcă România a devenit nu doar un factor de stabilitate regională, ci şi un membru implicat cu responsabilitate în efortul transformnării şi ameliorării capabilităţilor NATO de recţie şi răspuns la crizele survenite. Autorul evocă în acest sens două din domeniile fundamentale prin care România a contribuit la schimbările şi redefinirea identităţii alianţei: „pe agenda geopolitică şi pe agenda de transformare a NATO” (pag. 18).
Faptul că ţara noastră a militat cu ceva vreme înainte de aderarea la structurile euro-atlantice pentru definirea unei politici de securitate în zona Mării Negre este relevant pentru rolul activ asumat de România în procesul de creştere a democraţiei şi securităţii în regiune şi în prefigurarea problemei resurselor energetice, teme care au dobândit recent o importanţă deosebită. Nu lipsit de interes este un alt aspect care ţine tot de arhitectura geopolitică a spaţiului caspian şi al Mării Negre şi care ar trebui să stârnească dacă nu îngrijorare, cel puţin interogaţii la nivelul factorilor responsabili: factorul demografic. Să nu uităm că aceste teritorii au reprezentat de câteva ori în istorie „poarta” de intrare spre Europa a unor mase semnificative de oameni care au adus transformări masive la nivelul vechiului continent: indoeuropenizarea petrecută cu multe mii de ani înainte de Christos, prăbuşirea Imperiului roman la sfârşitul antichităţii şi construirea unei alte Europe la începutul Evului Mediu prin marea migraţie a popoarelor venite din stepele Asiei. Unii demografi avertizează de pe acum asupra pericolului producerii unei noi „migraţii” la nivelul continentului european, de astă dată mult mai amplă şi mai complexă prin urmări decât celelalte anterioare. Să nu uităm că astăzi mai bine de jumătate din populaţia globului se află la est de acest spaţiu, iar problemele rezultate de pe urma unei explozii demografice care nu şi-a epuizat încă resursele sunt numeroase. Tocmai de aceea, dincolo de pericolele descrise şi analizate de specialişti şi care sunt generate de statele premoderne şi cele moderne (în accepţiunea hărţii conceptuale şi strategice al lui R. Cooper), se impune a se acorda o atenţie cuvenită şi acestui factor de risc, respectiv cel demografic. O gestionare necorespunzătoare a riscurilor aduse de o populaţie explozivă atât la baza cât şi la vârful piramidei (tinerii tot mai numeroşi ce nu pot fi absorbiţi şi integraţi, bătrânii tot mai mulţi care nu pot fi asistaţi social şi medical etc.), poate însemna un pericol pentru securitatea statelor şi a structurilor politico-militare viitoare tot atât de grav precum terorismul sau încălzirea globală.
Pregătirea intelectuală dar şi experienţa politico-diplomatică acumulată de George Maior i-au permis o tratare echilibrată şi coerentă a problematicii relaţiilor internaţionale la începutul secolului XXI, din perspective multiple. Lucrarea de faţă, cu valoare atât documentară cât şi prospectivă, aspiră la o privire sintetică şi transparentă asupra principalelor provocări cu care se confruntă nu doar România ci şi lumea contemporană în materie de securitate şi apărare. Cu siguranţă, cartea se adresează nu numai istoricilor, politologilor şi diplomaţilor, ci şi celor pasionaţi de o altă viziune asupra prezentului şi viitorului relaţiilor internaţionale decât cea tradiţională, adică de cea a războaielor şi eroilor, a tratatelor de pace şi a culiselor diplomatice. Cu siguranţă diplomaţia secolului XXI este şi trebuie să fie diferită de ceea ce tratatele clasice de diplomaţie o prezentau. Este o carte scrisă accesibil, cu informaţii interesante şi interpretări provocatoare, o lectură cu adevărat utilă tuturor celor care se ocupă de strategiile geopolitice ale prezentului dar şi de cele ale viitorului. Numai şi pentru aceste valenţe, ea este fără îndoială o carte care va fi mult citită şi citată în anii care vin de un public larg şi variat.

Istorie trăită, istorie scrisă*

2009-04-05T13:29:00.000-07:00

* Ioan Rus, Tribut plătit speranţei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, 555 pag.

Acestui text i se potriveşte probabil foarte bine zicala „mai bine mai târziu decât niciodată”. Deşi am intrat în posesia cărţii şi am citit-o cu mult interes la sfârşitul lunii februarie, am tot amânat aşternerea pe hârtie a impresiilor din motive care ţin mai degrabă de subiectiv decât de altceva. Voiam în primul rând să descifrez sensurile profunde ale titlului cărţii lui Ioan Rus, să mă conving ce anume i-a inspirat o atare formulare. Apoi, mai era ceva în proria-mi stare de spirit care mă ţinea departe de însemnările fugare făcute la lecturarea celor câteva sute de pagini, ceva nedefinit ce mă împiedica să elaborez un text închegat. Se prea poate să fi fost cenuşiul predominant şi deprimant al unui oraş murdar într-o iarnă prea mult prelungită, mai ales că eu mă număr printre meteodependenţi. De câteva zile, soarele cald şi prietenos al unei primăveri întârziate şi care se grăbeşte parcă să recupereze frigul ce ne-a ţinut împresuraţi fizico-vestimentar şi psihic mai mult decât era firesc, precum şi revenirea la viaţă a naturii mi-au creat o dispoziţie propice reluării notelor despre această carte. Şi nu în ultimul rând, tocmai în martie-aprilie 2005, acum patru ani, într-o vreme asemănătoare cu cea din aceste zile senine de primăvară, s-a petrecut ceea ce presa a numit „Primăvara de la Cluj”, respectiv începutul unei transformări structurale a partidului din care făcea parte Ioan Rus. Această cheie de scriere a recenziei mele era mai mult decât necesară fiindcă în general eu sunt o fire optimistă, dar şi pentru că Ioan Rus a fost la rându-i un optimist, cel puţin în cei opt ani de experienţă politică pe care-i cuprinde prezenta lucrare. Şi cred că încă mai este un optimist, fiindcă în ultimele patru pagini ale cărţii a folosit de 14 ori cuvântul cred!
Revenind asupra titlului cărţii de faţă, primul lucru ca şi istoric, atunci când văd cuvântul tribut, este asocierea acestuia cu o lungă perioadă de timp din istoria medievală a românilor. Desigur, cuvântul tribut este mai vechi, de provenienţă latină, şi avea semnficaţia de dare, impozit. Însă la sfârşitul lucrării lui Ioan Rus nu am găsit nicio asemănare între ceea ce însemna tributul în antichitate sau în Evul Mediu în general, şi în cel românesc în special, respectiv obligaţia – de regulă în bani – pe care o putere cuceritoare (în cazul nostru Imperiul otoman) o impunea unui popor învins şi supus şi care se achita la date fixe. Domnii români plăteau tribut Înaltei Porţi pentru a răscumpăra pacea şi a-şi menţine stabilitatea domniei, pentru a conserva o realitate politică. Ioan Rus a plătit un tribut nu pentru a conserva ceva, dimpotrivă, pentru a schimba o realitate anacronică. Dacă domnii români şi apoi cei fanarioţi plătitori de tribut turcilor s-au complăcut în a menţine o stare de lucruri, Ioan Rus s-a ridicat împotriva comportamentelor fanariote şi a unui sistem instituţionalizat ce prelungea în viaţa politică din România practici şi cutume ce nu-şi mai aveau locul într-o ţară ce aspira să adere şi apoi să se integreze în structurile euro-atlantice. Aceasta este deosebirea funciară între cei care până mai ieri (sau poate că încă şi în prezent!) au plătit tribut pentru a se menţine la tron sau în funcţii, perpetuând slugărnicia şi umilinţa, incompetenţa şi iresponsabilitatea, şi Ioan Rus, care a plătit tribut (sacrificând suflet, energie, timp, chiar şi bani în campaniile electorale) pentru a schimba ceva în această ţară, pentru a promova valori precum demnitatea, onestitatea, competenţa. Paginile cărţii ne arată cum nu de puţine ori în cei opt ani descrişi în carte, Ioan Rus a pendulat între „speranţă şi disperare”, pentru a cita titlul unei documentate lucrări a lui Vasile Puşcaş, alt membru marcant al Grupului de la Cluj, la fel de implicat ca şi Vasile Dâncu în lupta dusă de Ioan Rus pentru schimbarea în bine a României. O arată fără echivoc autorul atunci când recunoaşte în mai multe rânduri că „diferenţa dintre vise şi dezamăgiri înseamnă viaţa cea reală, căreia îi plătim zilnic tribut” (pag. 40 şi 449).
Lucrarea este concepută în mai multe capitole, inegale ca şi cantitate dar la fel de egale ca şi relevanţă, semnificaţie. Simpla lor enumerare evidenţiază poziţia bivalentă în care s-a aflat timp de mai mulţi Ioan Rus, respectiv cea de actor dar şi regizor în viaţa publică din România: Toleranţă zero, Vise şi vize, Statul cetăţenilor, Lângă inima Transilvaniei, Grupul de la Cluj, Programe Politice, Agenda integrării europene şi euro-atlantice, Articole de presă, Epilog. Deşi materia primă a acestor capitole este variată (interviuri, articole în diverse publicaţii, declaraţii de presă, discursuri, materiale de analiză şi bilanţ, programe politice etc.), ea învederează o implicare totală a lui Ioan Rus în activităţile ce au decurs din îndeplinirea unor înalte responsabilităţi administrative şi politice: ministru de interne, vicepreşedinte al PSD, lider al curentului reformist din acelaşi partid ş.a. Fie că s-a angajat pe drumul greu al reformării Ministerului de Interne unde cel mai mare succes l-a reprezentat demilitarizarea poliţiei, fie că a vrut şi a reuşit să redea românilor demnitatea negociind cu partenerii europeni ridicarea vizelor, fie că a gândit şi orchestrat alegerea în mod cu adevărat democratic (şi pentru prima dată într-o asemenea manieră) a unui preşedinte al PSD, ceva l-a însoţit în permanenţă pe Ioan Rus. Ceva care trăda o personalitate ce i-a impresionat până şi pe cei ce se declaraseră împotriva stângii. O mărturisea foarte bine în iunie 2004, într-un editorial, şi regretatul Octavian Paler: „Fără să-l cunosc pe fostul ministru al Administraţiei şi Internelor, bazându-mă strict pe «impresii», nu l-am putut aşeza, mental, niciodată în galeria tipăteştilor, caţavencilor şi farfurizilor din PSD şi guvern. Ceva din aerul său serios, auster, din reţinerea foarte ardelenească, aş zice...m-a împiedicat să mi-l închipui sărind să-i ia o scamă de pe rever primului-ministru...Cineva care n-a vrut să linguşească pentru a face carieră la Bucureşti, într-o vreme în care slugile, trepăduşii, mercenarii şi papagalii abundă, dă semne că ar avea ceva foarte rar astăzi: caracter” (pag. 540).
Pentru toate acestea, câte le-a imaginat, exprimat şi materializat, Ioan Rus a plătit tribut. Fiindcă am plonjat la începutul materialului prin câteva comparaţii în istorie, putem remarca din aceeaşi istorie că mai mulţi domni români au decis la un moment dat stoparea plăţii tributului şi au încercat să se răzvrătească faţă de Poartă, unii reuşind pentru scurt timp să-şi impună poziţia în detrimentul turcilor. Chiar dacă au fost înfrânţi la un moment dat, faptele lor au rămas pentru posteritate drept un imbold pentru generaţiile viitoare. Mihai Viteazul a devenit chiar un simbol al luptei românilor în epoca modernă pentru realizarea statului naţional român. Cartea, şi implicit o perioadă lungă din viaţa lui Ioan Rus este o sursă de cunoaştere şi un suport important pentru înţelegerea timpului politic de la începutul mileniului trei; ele oferă modele ce nu trebuie neaparat copiate sau imitate, dar de la care trebuie pornit pentru a evolua şi dezvolta viitorul. Poate că optimismul l-a cam părăsit la finele cărţii pe Ioan Rus, poate că a obosit să lupte cu morile de vânt, sau poate că pur şi simplu a simţit nevoia să se retragă deliberat şi temporar din istorie pentru a supravieţui, ca să folosesc o expresie dragă lui Lucian Blaga. Dar pentru a rămâne la termenii blagieni, este nevoie (şi aşteptată în acelaşi timp) revenirea în istorie a unui om care poate da un alt curs realităţilor politice viitoare. La sfârşit dar nu în cele din urmă, amintesc că un condensat şi emoţionant text, intitulat “În loc de prefaţă” îi aparţine lui Vasile Dâncu, iar ediţia de faţă a fost îngrijită de Ancuţa Abrudan, doi apropiaţi ai lui Ioan Rus care i-au rămas alături dincolo de orice încercări pe care viaţa le-a aşezat înaintea lor. De ce am făcut această menţiune, simplu, atitudinea celor doi este simptomatică pentru o altă valoare pe care Ioan Rus a aşezat-o la temelia construcţiei sale: loialitatea. O carte document dar şi o carte formativă deopotrivă, Tribut plătit speranţei merită să fie citită de toţi cei care-i suntem contemporani lui Ioan Rus pentru că în ea ne regăsim parţial fiecare dintre noi.

Din inimă pentru minte

2009-04-02T07:30:00.001-07:00

Câţiva oameni cu inimă, au dăruit din tot sufletul pentru ca o elevă să poată beneficia de un ajutor pentru...minte, pentru a se descurca şi a învăţa la nivelul anului 2009. Prin contribuţia dezinteresată şi voluntară a câtorva persoane - şi am să-i pomenesc pe toţi în ordine alfabetică (Sorina Paula Bolovan, Ovidiu Crişan, Ştefan Damian, Raveca Divricean, Ciprian Lar, Remus Lăpuşan, Ioan Aurel Pop, Robert Preda, Marcela Sălăgean) – o tânără ce suferă de o boală incurabilă şi are şi o situaţie socială delicată, a primit un „iepuraş”: un calculator, o cameră web şi un ajutor material pentru ca Sfintele Paşti care se apropie să o găsească un pic mai fericită decât până acum. Un celebru filosof a surprins în câteva cuvinte bucuria gestului nostru colectiv (dăruind vei dobândi) şi care mi-a creat astăzi, în ciuda vremii mohorâte, o stare de bine şi împlinire. Ochii tinerei au însemnat pentru mine mai mult decât cuvintele rostite de ea sau de mama ei. Se spune că ochii refelectă cel mai bine starea de spirit (chiar şi pisicile – prietenii ştiu de ce – au în priviri o expresivitate care nu lasă nicio îndoială asupra stării lor de spirit). Într-adevăr, în ochii ei am văzut lumina şi soarele care ne-au cam lipsit astăzi, am văzut reaprinsă o luminiţă. Stă în puterea noastră să aprindem cât mai multe asemenea luminiţe pentru semenii noştri care sunt în nevoie. Şi din păcate sunt mulţi oameni care au nevoie şi aşteaptă o mână întinsă de la noi. Să profităm de apropierea Sfintelor Paşti şi să aprindem cât de multe luminiţe se poate.
Sărbători Pascale Fericite!

Haiduci sau/şi infractori

2009-03-22T11:09:00.001-07:00

Am citit recent în revista Cultura un interesant articol al Mihaelei Grancea, cunoscut istoric şi eseist sibian, despre justiţiari şi predatori, în esenţă un material consacrat reflectării haiduciei în literatura epocii moderne (în speţă în cea populară). Spicuiesc din această profundă analiză câteva fragmente care mi se par relevante pentru tema prezentei intervenţii: „brigandajul însemna sfidarea autorităţii, a oricărei autorităţi lumeşti, contestarea acesteia...Banditismul, aşa cum a fost acesta perceput şi imaginat în creaţia folclorică şi în variantele ei culte, era o formă de putere personală, bazată pe carismă, pe impresia stârnită de înfăţişare, pe forţă brută şi pe legăturile de ordin personal”.
Era oare justificată în epocă simpatia de care se bucurau haiducii în rândurile mulţimii şi modul în care erau valorizate acţiunile acestora, sau era mai degrabă rezultatul unei „manipulări” inteligente, a unei imagini construite cu mult profesionalism de nişte buni comunicatori şi formatori de imagine, cu limbajul şi intrumentele specifice vremurilor respective? De cele mai multe ori, acţiunile haiducilor, unii mai mult alţii mai puţin celebri, se pot rezuma în formula „să luăm de la cei bogaţi şi să păstrăm/cheltuim noi”. În general, acţiunile haiducilor de confiscare a unor bunuri de la cei înstăriţi se finalizau cu constituirea unor averi personale impresionante, ori risipirea lor prin petreceri şi chefuri în care erau antrenaţi şi unii muritori de rând, şi abia în ultimul rând însemna împărţirea averilor confiscate la cei mulţi, săraci şi umili. Aceasta nu înseamnă că nu au fost destui beneficiari în rândul celor mulţi de pe urma faptului că haiducii i-au jefuit pe boieri şi negustori, aflându-se am putea zice la locul şi momentul potrivit pentru a primi şi ei nişte bani, animale sau bunuri materiale. Dar cele împărţite ţăranilor de către haiduci, şi care le-au adus notorietate prin intermediul tradiţiei orale, a creaţiei folclorice, au fost de regulă firimituri, fiindcă la masa îmbelşugată stăteau şi consumau în primul rând doar ei, „justiţiarii”, luptătorii pentru egalitate socială! Fragmentul următor este semnificativ în acest sens: „patru zile cât a şezut Jianul (Iancu) a fost numai veselie şi petrecere: toată noaptea cântau lăutarii şi fetele întindeau hora şi bătuta cu flăcăii”. Şi totuşi, numeroşi haiduci s-au bucurat de o nemeritată imagine favorabilă, chiar şi atunci când în jurul lor li s-a creat o imagine de luptători pentru eliberare naţională, cum a fost cazul haiducilor care luptau împotriva domnilor fanarioţi, sau al lui Pintea Viteazul. Consistentele volume de documente editate în ultimii ani de doi distinşi colegi, istoricii clujeni Susana şi Avram Andea, aruncă o altă lumină asupra celui care, în Maramureş cel puţin, are o aură legendară. Documentele ni-l arată pe personajul real Pintea de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, un altfel de personaj decât cel din folclor, mai degrabă un fel de condotier ardelean, aflat în slujba celui mai puternic sau a celui care plăteşte mai bine, implicat inclusiv în culisele jocurilor politice în perioada în care regimul austriac căuta să se înstăpânească în Transilvania.
Şi astăzi, români foarte bogaţi, care nu-şi pot justifica legal averile acumulate într-un timp foarte scurt, par a se bucura de o imagine bună precum haiducii din epoca modernă. Sigur, ei nu sunt identici cu vechii haiduci fiindcă nu ies la drumul mare cu pistoale şi săbii să-i jefuiască pe cei avuţi. Ei „atacă” însă la drumul mare avuţia naţională. În primul rând, cei mai mulţi dintre aceşti parveniţi peste noapte, s-au îmbogăţit mai ales pe seama statului. Presa dezvăluie necontenit de aproape două decenii cazurile unor asemenea „haiduci”, în fapt infractori la drumul mare, care sfidează orice bun simţ. Însă aceşti haiduci ai timpurilor noastre ştiu să „împartă” milostenie bisericilor şi celor mulţi care-i idolatrizează. Televiziunile se întrec a ni-i prezenta în cele mai banale intimităţi, prezentându-i pe aceşti haiduci ai secolului XXI ca pe unele personalităţi fără de care România nu ar putea exista. Ştiu, aceşti „haiduci” contemporani, cu armele şi tehnicile de manipulare cele mai sofisticate, să pozeze într-un fel de „luptători” pentru egalitate şi dreptate socială. Şi cei mulţi sunt seduşi de asemenea personaje haiduceşti. De ce? Poate şi pentru că stă în firea noastră să-i „aplaudăm” pe cei care încalcă legea. Şi să aşteptăm mereu să primim ceva. Dimitrie Gusti, unul dintre cei mai valoroşi sociologi nu ai României, ci ai lumii secolului XX, arăta cu pertinenţă cu multe decenii în urmă că în România este o aplecare aproape atavică spre încălcarea legii. Mai mult, pentru a eluda într-un fel legea, am fi maeştri să introducem alte reglementări care să ne permită să ieşim basma curată. Hăţişul legislativ contemporan predispune parcă la încălcarea legii, dar şi firea românului rămâne un element de la care nu ne putem îndepărta atunci când constatăm zilnic exemple de încălcare a legii. De la banalul şi cvasi traversatul străzilor prin locuri nemarcate, la parcatul maşinilor în zona centrală a oraşului în cele mai nerecomandate locuri (deşi parkingurile amenajate sunt mai mereu goale, însă costă...chiar şi pentru cei care deţin maşini ce sunt cumpărate cu multe zeci de mii de euro!), la iresponsabilitatea celor care gonesc cu peste 120 Km/oră în oraş, până la cei care prin inginerii financiare şi legislative devalizează avuţia naţională etc. Prin urmare, ar părea că suntem condamnaţi pe vecie la o atare stare de haiducie sau complacere pasivă la încălcarea legii, la sfidarea autorităţii statului şi a bunului simţ. Şi totuşi, prin educaţie, prin înăsprirea pedepselor pentru cei certaţi cu legea, prin intervenţia rapidă şi onestă a celor care reprezintă instituţiile statului, se pot diminua dimensiunile haiduciei. Rămâne încă mult de făcut şi organizaţiilor societăţii civile care la noi abia recent prinde contur.

Bucureşti-Iaşi-Cluj, sau despre centru şi periferie.

2009-03-12T05:04:00.000-07:00

Ofensiva şi, de la un punct, chiar ostilitatea mediatică şi mentală a Bucureştiului împotriva Clujului, care a cunoscut în ultimele zile o exacerbare ce poate fi periculoasă pentru evoluţiile politice viitoare dacă nu-şi va diminua resursele, are ca tip de reacţie o tradiţie de mai bine de un secol şi jumătate. Ea se încadrează cel mai probabil unui comportament pe care specialiştii îl descriu prin relaţia şi interacţia centru-periferie-centru. Capitala noastră şi cei care o populează astăzi, de la lideri şi până la cetăţenii obişnuiţi, s-au “călit” timp de circa 150 de ani în lupta pentru supremaţie şi apărarea simbolică a acestei poziţii în raport cu periferia, respectiv cu oraşele şi cadrele din celelalte provincii.
Bucureştiul, preferat de Al. Ioan Cuza din motive strategice şi geopolitice drept capitală în detrimentul Iaşiului, a trebuit să facă imediat faţă „ofensivei” de cadre venite din cealaltă provincie de peste Milcov. Bucureştenii nu au uitat uşor faptul că domnul Unirii a trebuit să înfiinţeze la 1860 prima universitate românească la Iaşi, pentru a da moldovenilor o compensaţie simbolică la pierderea statutului de capitală (cea din Bucureşti s-a înfiinţat abia câţiva ani mai târziu). Tulburările şi manifestările cu caracter separatist ce s-au derulat după înlăturarea lui Cuza în 1866 au speculat şi tema relaţiei centru-periferie, animozităţile, frustrările şi nemulţumirile acumulate în timpul domniei lui Cuza atât de moldovenii-ieşeni, cât şi de muntenii-bucureşteni. Treptat, până la 1918, statutul Bucureştiului de capitală şi centru (inclusiv cel de loc unde răsărea soarele pentru toţi românii, mai ales pentru cei aflaţi sub dominaţie austro-ungară şi ţaristă) nu a mai fost serios contestat, iar „infuzia” permanentă de cadre venite din toată ţara, inclusiv din Iaşi, aproape că nu a mai deranjat masiv pe nimeni. Este adevărat că dimensiunea cantitativă a acestei absorţii de cadre din periferie era destul de modestă, fiind de natură a nu mai stârni gelozii atât de mari în rândul bucureştenilor. Nici măcar faptul că în funcţia de premier s-au aflat şi moldoveni (Lascăr Catargiu, Petre P. Carp ş.a.), inclusiv un ardelean prin părinţi şi o parte a formaţiei intelectuale, însă afirmat intelectual şi politic în Vechiul Regat (Titu Maiorescu) nu a mai fost un motiv generator de tensiuni şi patimi politice.
La sfârşitul Primului Război Mondial, obiectivul unităţii naţionale s-a realizat prin voinţa naţiunii române exprimată în adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Dincolo de aspectul benefic şi triumfalist al Marii Uniri, care a adus naţiunii române o afirmare fără precedent în toate domeniile, perioada interbelică a scos la suprafaţă nu numai diferenţele în ceea ce priveşte dezvoltarea economico-socială a provinciilor unite cu România, dar şi cele de ordin cultural şi mental. Centrul, adică Bucureştiul, capitala, avea să facă faţă unei „invazii” de cadre din provinciile unite. În primul rând Bucureştiul şi bucureştenii l-au perceput cu destulă ostilitate pe primul premier ardelean al României Mari (Alexandru Vaida-Voevod), cel care la 1 decembrie 1919 îi succeda generalului Arthur Văitoianu, şi lui Ion I. C. Brătianu, politicianul ce se fusese încununat cu laurii unirii tuturor românilor. Întâmplător sau nu, la fel ca şi astăzi, premierul Al. Vaida-Voevod era tot clujean, născut în apropiere de Cluj, la Bobâlna! Din nou, după mai bine de jumătate de veac, se activa pentru capitală şi pentru bucureşteni teama că vor pierde primatul prin infuzia de oameni politici veniţi din Ardeal, Bucovina, Basarabia. Rămâne elocventă pentru mentalitatea clasei politice din Vechiul Regat scena cu generalul Averescu, ministru în cabinetul lui Vaida-Voevod, care i-a adresat şefului guvernului din care făcea şi el parte cuvinte ce nu lasă nicio îndoială asupra sentimentelor multor politicieni de pe malurile Dâmboviţei vremii: „Ce? Credeţi că v-am eliberat ca să fiţi stăpânii noştri? Nu vom tolera!” (cf. Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. II, prefaţă, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Al. Şerban, Cluj-Napoca, 1995, p. 24). Dincolo de temperamentul şi machiavelismul generalului, scena descrisă de Vaida-Voevod lasă să se întrevadă falia ce se produsese între politicienii din centru şi cei veniţi de la periferie.
Pe parcursul perioadei interbelice, şi chiar postbelice, în fruntea României au mai fost premieri ardeleni (Iuliu Maniu, din nou Vaida-Voevod, Octavian Goga, dr. Petru Groza), fapt de natură a amplifica rivalităţile, geloziile, orgoliile. Prea puţini politicieni români din capitală au perceput concurenţa celor din periferie ca fiind un lucru benefic pentru construcţia statală, acuzele lor la adresa ardelenilor nedepăşind decât rareori stadiul unor frustări personale. Să nu cădem în extrema cealaltă şi să-i idealizăm pe politicienii ardeleni care au condus România, să-i ridicăm pe un piedestal intangibil. Au fost şi ei supuşi erorilor umane, au avut limitele lor, însă, şi aceasta este o certitudine, au pus interesul naţional pe primul loc. Cât au reuşit să realizeze din ce şi-au propus, este o discuţie prea amplă care nu poate fi dezvoltată în acest spaţiu.

Primăvara dezamăgirii mele

2009-03-09T04:57:00.000-07:00

Recunosc că în formularea titlului prezentului articol m-am inspirat după cunoscutul roman Iarna vrajbei noastre al celebrului John Steinbeck, formulare regăsită şi într-un material al unei blogger-iţe care „editează” în spaţiul virtual şi un Jurnal amar. Amărăciunea pe care am acumulat-o eu la începutul acestei proaspete primăveri nu are nimic de-a face cu natura, ci cu oamenii. Recent am citit în presa locală editorialul unui cunoscut ziarist care îşi exprima la rându-i dezamăgirea la venirea acestei primăveri, cauzată de praful şi mizeria oraşului care ne inundă viaţa, de cvasiabsenţa mărţişoarelor din pieptul doamnelor şi domnişoarelor, precum şi de lipsa zâmbetelor şi a speranţei pe feţele concitadinilor noştri.
În ce mă priveşte, dincolo de aspectele semnalate pertinent de gazetarul profesionist, la care subscriu în totalitate, altă experienţă umană mi-a provocat o profundă dezamăgire. E drept că ea a fost compensată simultan şi de câteva momente de satisfacţie şi bucurie, dar experienţa pe care am să o relatez în continuare mi-a lăsat mai mult un gust amar decât un sentiment reconfortant. La sosirea (convenţională) a primăverii, respectiv la 1 martie, am purces la a felicita cât mai multe doamne şi domnişoare, oferindu-le cu acest prilej şi ghiocei. În noaptea de 28 februarie spre 1 martie am expediat peste 300 de ghiocei virtuali tuturor doamnelor şi domnişoarelor pe care le aveam în baza de adrese de email, astfel încât dimineaţa, sau la deschiderea calculatorului, urările mele şi ghioceii trimişi virtual să le însenineze ziua şi să le deschidă o primăvară cât mai frumoasă. La prânz, împreună cu doi colegi mai tineri, am împărţit câteva sute de mărţişoare-ghiocei tuturor doamnelor, domnişoarelor şi fetiţelor care au asistat la slujba religioasă la una dintre bisericile din zona centrală. Biserica aleasă nu era una oarecare, ci cea la care merg de regulă şi eu fiindcă aparţin ca arondare parohială acesteia. Apoi, aici eram oarecum cunoscut fiindcă biserica se află situată pe raza colegiului senatorial unde am candidat şi eu pentru Senatul României la alegerile din 30 noiembrie.
Dincolo de numeroasele reprezentante ale sexului frumos care au fost încercate spontan de o bucurie sinceră la primirea acestor ghiocei-mărţişoare, au fost destule doamne care au privit şi primit cu rezerve darul nostru. Au început să ne pună întrebări, de unde suntem, de ce le oferim aceste mărţişoare, deşi noi nu am vrut să ne deconspirăm, considerând că am venit să oferim un ghiocel ca simpli cetăţeni pentru concetăţenele noastre. Când unele dintre persoanele de faţă care au auzit „interogatoriul” la care eram supuşi şi care mă cunoşteau din timpul campaniei electorale fiindcă mă văzuseră la televizor şi duminicile la liturghie alături de ei au spus că suntem de la PSD, unele doamne au avut o reacţie dezarmantă, vrând chiar să refuze darul nostru: „De ce ne daţi mărţişoare că doar nu sunt alegeri, au fost acum două săptămâni?”
Atari întrebări, şi din păcate nu puţine, mi-au indus iniţial o stare de iritare (pe care mi-am reprimat-o rapid fireşte, fiindcă nu cadra cu ceea ce aveam noi în mâini şi în suflet: albul, puritatea ghioceilor şi curăţenia primăverii). Imediat însă am trecut într-o altă dispoziţie sufletească, dezamăgirea cuprinzându-mă la fel de rapid precum iritarea. Nu atât dezamăgirea faţă de doamnele care se întrebau ce urmărim noi dacă le oferim aceste mărţişoare acum când au trecut alegerile, cât dezamăgirea faţă de clasa politică (din care fac şi eu parte în calitatea pe care o am de vicepreşedinte al organizaţiei municipale a PSD). Până la urmă reacţia oamenilor a fost firească ţinând cont de faptul că noi politicienii mergem de regulă în faţa poporului doar înainte de vreun scrutin electoral şi le „cumpărăm” votul prin gesturi şi promisiuni simbolice, demagogice ori materiale. Lumea românească (deşi cred că şi la alţii este cam la fel, sau cel puţin experienţa personală din toamna anului 2008 când am petrecut două săptmâni în Austria înainte de alegerile lor parlamentare de la sfârţitul lunii septembrie mi-a indus o atare concluzie) s-a obişnuit să primească înainte de alegeri ceva, care să-i satisfacă dorinţele imediate ori speranţele viitoare. Am creat cu alte cuvinte automatisme şi mecanisme prin care am distrus în mintea şi sufletul românilor reflexul de a accepta ceva dar ca fiind normal, firesc. Am pervertit, noi politicienii prin practicile noastre, conştiinţele oamenilor şi i-am adus în starea în care să nu se mai poată bucura de un gest de normalitate din partea unui semen. I-am adus pe români în ipostaza în care se întreabă de fiecare dată ce urmăreşti atunci când îi dai bună ziua pe stradă unui vecin al cărui nume nu îl ştii dar cunoşti că locuieşte câteva case/blocuri mai încolo, de ce îi zâmbeşti politicos unui necunoscut cu care intri în lift etc.
Quo vadis!?

Cele două Românii

2009-03-09T04:55:00.000-07:00

Cu siguranţă că acestui episod din serie i s-ar potrivi mai bine un alt titlu, poate „Cele două Clujuri” sau poate şi mai bine „Cele două mall-uri”. Dar sunt convins că experimentul meu clujean este definitoriu şi pentru alte oraşe, şi pentru alte stări de spirit sau realităţi de pe cuprinsul ţării noastre. Sedus şi în acelaşi timp învins fiind de „asaltul” mediatic la care am fost supus în ultimele două zile (SMS pe telefonul mobil, publicitate la posturile locale de radio şi TV etc.), care ne îndemna să petrecem ziua de 8 Martie la Iulius Mall unde urmau să ne aştepte multe surprize şi un concert cu Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă, am cedat şi împreună cu soţia ne-am dus înspre seară la respectivul complex, mai cu seamă pentru a le revedea pe cele două vedete. La fel ca mulţi dintre concetăţenii noştri care am schimbat de câteva ori prefixul, am fost şi noi în urmă cu trei decenii fani ai celor doi folk-işti care ne-au încântat adolescenţa.
Fiindcă fusesem preveniţi de mass-media şi apoi de afişele care împânzeau mall-ul că la ora 18 urma să înceapă concertul live al celor doi, pe la ora 17,50 ne-am îndreptat spre holul de la intrarea principală unde era scena amenajată şi am aşteptat cu emoţie să vină ora 18. Care a venit rapid dar a şi trecut la fel de rapid fără ca pe scenă să apară cele două vedete aşteptate cu sufletul la gură de câteva sute de persoane. Între timp, în tensiune dar şi dezamăgire, aşteptând începerea concertului, am rememorat (de astă dată cu încântare şi satisfacţie) un alt concert al unei alte vedete, contemporane cu cei doi atât prin formaţie cât şi ca stare de spirit pentru generaţia mea. Este vorba de Ştefan Hruşcă, care pe la mijlocul lunii decembrie a anului trecut avea planificat un concert live la celălalt mall al oraşului, Polus Center. Atunci, la ora stabilită şi anunţată (respectiv 19), Ştefan Hruşcă era pe scenă şi şi-a început concertul aşteptat cu emoţie de câteva sute dar, mai sigur, câteva mii de oameni. Din nefericire, astăzi la Iulius Mall, au trebuit să se scurgă circa 25 de minute peste ora anunţată până să înceapă concertul celor doi amintiţi mai sus. Am trecut, nu fără o firească iritare, peste acest moment, şi ne-am zis că spectacolul va compensa penibilul acestei întârzieri deranjante. Din păcate, în loc să fim cuprinşi de o stare de satisfacţie şi încântare la începerea concertului, nervii ne-au fost din nou întinşi la culme. Sonorizarea era atât de proastă încât abia percepeam ceea ce spuneau artiştii. Noroc că multe din versurile primelor cântece aproape că le ştiam pe de rost, dar la un moment dat nu am mai rezistat şi am plecat. Nu fără regrete că ne despărţeam de cei doi artişti. Poate că nu era vina lor că sonorizarea lăsa de dorit. Şi din nou am rememorat concertul de acum 3 luni de la Polus Center al lui Ştefan Hruşcă. Comparaţia se impunea de la sine. Nu numai că artistul originar din Maramureş fusese punctual, dar avea la îndemână şi o sonorizare care făcea posibilă receptarea fără nicio dificultate a fiecărui cuvânt şi vers a lui Hruşcă. Poate şi de aceea asistenţa a cântat anumite piese alături de artist.
Ce pot să fac altceva în aceste circumstanţe decât să compar şi să mă întreb cum este posibil aşa ceva? Hruşcă, artist care în ultimii ani trăieşte mai mult în străinătate decât în ţară (dacă nu greşesc, în Canada), constrâns în acea lume să fie punctual şi ordonat, a început concertul la fix. Vintilă şi Baniciu, artişti trăitori în spaţiul nostru mioritic, şi-au început recitalul cu o întârziere de 25 de minute. La noi şi aşa merge. La Polus, sonorizarea a fost impecabilă, la Iulius Mall dimpotrivă, execrabilă. În acest caz ce să mai zic? Să pun acest lucru doar pe seama faptului că Polus Center se află din punct de vedere geografic mai la vest decât Iulius Mall, deci mai aproape de apus, unde se respectă nu doar timpul oamenilor ci se pune preţ şi pe aspectul material exterior? Să mă mai întreb dacă nu cumva sunt şi alte diferenţe, respectiv de mentalitate şi concepţie în ceea ce priveşte managementul celor două mall-uri? Mă opresc cu întrebările aici fiindcă s-ar putea să ajung într-o zonă mai sensibilă care ţine de culturi (economice...) diferite...

Cele două Românii (III)

2009-02-26T14:22:00.000-08:00

Zilele trecute circula pe internet, forwardat-ă de la un amic la altul, o scrisoare a unui cetăţean elveţian rezident în România. În câteva cuvinte voi rezuma conţinutul acestei scrisori, poate reală, poate plăsmuită de cineva de la noi, dar oricum foarte realistă în analiză. Se exprima în scrisoare indignarea cetăţeanului elveţian faţă de excesiva mediatizare în România a rromilor, faţă de comportamentele verbale şi fizice extrem de violente, faţă de ţigănia cu care se ceartă pe unele posturi de televiziune unele pseudo-vedete etc. Concluzia era că reacţia italienilor de a-i cataloga în bloc pe români ca rromi era una firească din moment ce chiar în România prevalează telenovelele cu rromi, reportajele spumoase de la nunta nu ştiu cărei pirande, comportamentele îndoielnice ale unor personaje dubioase etc. Cu alte cuvinte, vinovaţi de imaginea mai mult decât proastă a românilor în străinătate se fac în primul rând românii (oamenii de rând fiindcă nu reacţionează, autorităţile, mass media etc.).
Poate că unii dintre cititorii acelei scrisori au fost indignaţi, alţii doar amărâţi din pricina adevărurilor reflectate. Eu mărturisesc că am fost încercat de un sentiment de vinovăţie şi neputinţă în acelaşi timp. De vinovăţie, că într-adevăr realitatea descrisă în scrisoare era traumatizantă pentru mine ca şi pentru majoritatea cetăţenilor oneşti ai acestei ţări, care ne-am complăcut în ultimii 20 de ani în a accepta aceste lucruri. De neputinţă, de lipsa unei perspective reale de a schimba rapid şi radical această situaţie mai mult decât stânjenitoare şi păguboasă pentru românii care călătoresc şi muncesc corect în străinătate.
Nu ştiu cât de multă vină au în perpetuarea acestei realităţi ziarele şi televiziunile care se întrec în a difuza ştiri ale groazei la o oră total nepotrivită, care difuzează toate trivialităţile şi subcultura care devine astfel cea mai importantă “marfă” vândută de mass media. Oare să fie patronii acestor trusturi ahtiaţi după profit cu orice preţ? Oare nu realizează că pe termen lung ceea ce vând acum cu asiduitate s-ar putea întoarce împotriva lor? Prea adesea se motivează faptul că dacă pe cutare canal este o emisiune cu o “vedetă” care îşi reneagă şi îşi înjură mama, că o altă “răsfăţată” a mai multor televiziuni ne arată în direct că este însărcinată şi ne asigură că fiica din pântece va fi la fel de “frumoasă” şi ...dolofană ca şi ea etc., aceasta este fiindcă se cere, aduce rating ceea ce înseamnă până la urmă profit pentru producători, realizatori şi proprietari. Nu neg că lucrurile stau altfel, că sunt destui cetăţeni cărora le plac asemena ţigănii, cărora le plac şi manelele. Este OK până la un punct, trebuie şi unor asemena consumatori de media să li se dea circ.
Dar oare când voi vedea pe două posturi de televiziune emisiuni despre 2 membri ai Academiei Române depănând amintiri despre lungul drum parcurs de la debut până la consacrare, fiind pus în dificultatea de a alege pe care post să mă uit? Când vom vedea pe mai multe canale reportaje despre artişti în atelierele lor, vorbind nu numai despre creaţia lor dar inclusiv despre lucruri prozaice (cum şi ce gătesc, cum se distrează etc.)? Nu avem mii de scriitori şi artişti recunoscuţi internaţional, nu avem mii de academicieni şi cercetători cunoscuţi mai bine în străinătate decât în ţară, nu avem mii de sportivi care au cucerit medalii olimpice şi titluri la campionate mondiale şi sunt lăsaţi într-o cvasiignoranţă publică? Cât se ştia despre Marian Cosma înainte de tragedie că era un sportiv iubit şi valoros, că străinii în mijlocul cărora activa de ceva vreme l-au apreciat şi stimat? Oare emisiuni pe mai multe posturi de televiziune despre asemenea români care ne fac cinste ţării nu ar crea rating pentru acele trusturi media? Eu sunt convins că ar aduce rating identic ca şi cei care difuzează în prezent subcultura, mojicismul, violenţa, becalizarea etc. Refuz să cred că în România nu sunt milioane de cetăţeni care nu ar urmări cu sufletul la gură acest gen de emisiuni despre personalităţile remarcabile ale ţării, după cum sunt convins că ar fi alte milioane de români care ar fi dezamăgiţi că nu ar mai avea o ofertă atât de bogată de ţigănii.
Odată trebuie să înceapă cineva. Şi nu ajunge o dată pe an să vedem 10 pentru România. Avem din fericire 1.000 sau 10.000 pentru România. Sper, în naivitatea mea, că odată se va rupe “blestemul” acesta care ne face să ne autoflagelăm noi înşine, că în primul rând formatorii de opinie şi liderii văzuţi şi nevăzuţi ai acestei ţări vor pune punct perpetuării unei imagini care nu ne face cinste deloc şi care este potrivită pentru cel mult o Românie din cele două care există cu adevărat.

Când au minţit politicienii?

2009-01-28T14:08:00.000-08:00

Zilele din urmă au consemnat tot mai multe ieşiri „triumfaliste” ale politicienilor din PNL în mass media, şi care, pe toate posturile, afişau cu destulă suficienţă „înţelepciunea” lor din toamnă când au avertizat sindicatele şi susţinătorii legii majorării cu 50% a salariilor cadrelor didactice că bugetul nu poate suporta o atare creştere salarială. Am fost extrem de indignat de modul în care liberalii se erijau în postura de Casandră, fiindcă m-am simţit eu însumi afectat de acest ieftin joc de scenă din mai multe motive. În toamnă, când criza încă nu-şi făcuse simţită prezenţa în spaţiul românesc, aceeiaşi politicieni liberali se împănau cu nemaiîntâlnitul ritm de creştere economică al ţării care li s-a datorat „bunei” lor guvernări. Expresia „economia României duduie” era pe buzele tuturor liderilor PNL când ieşeau în media, încât orice om de bună credinţă ajungea să creadă această poveste, ea fiind repetată cu stăruinţă de la nivelul premierului Tăriceanu până la ultimul liberal cocoţat în vreo funcţie mai importantă la nivel central sau local.
Nemulţumirea mea a fost cu atât mai mare cu cât eu însumi am fost o „victimă” directă a acestei intoxicări. Încă în debutul campaniei electorale trecute, începută la 1 noiembrie 2008, am apucat să declar că voi susţine necondiţionat aplicarea legii fiindcă mă bazam pe declaraţiile optimiste evident deşănţate ale guvernanţilor (îmi aduc aminte foarte bine că la începutul crizei în SUA, premierul şi şeful PNL a declarat categoric că România nu va fi afectată de criză!. Păi dacă economia duduia, însemna că ţara are bani şi bugetul ar fi trebuit să permită o asemenea majorare, mai ales că efectele crizei financiare pornite în SUA la sfârşitul lunii septembrie nu păreau să fi atins aşa rapid meleagurile noastre mioritice. Mai ales că finanţele României erau atât de puţin legate şi dependente de capitalul financiar american. Îndârjirea cu care liberalii se opuneau atunci mă face să cred că ei erau conştienţi de fragilitatea creşterii economice a României, de faptul că au cheltuit cu nemiluita pe pomeni electorale şi că visteria ţări era goală. Încercau să fie „responsabili” la spartul târgului, după ce fuseseră iresponsabili în ultimii ani. De aceea mă întreb, la fel ca şi alţi români, când au minţit politicienii liberali?

Unde ne sunt tinerii?

2009-01-25T00:43:00.000-08:00

În cursul dimineţii de 24 ianuarie 2009, la ora 10, în faţa bustului lui Alexandru Ioan Cuza, din faţa prefecturii clujene, se afla adunată multă lume pentru a participa la servicul divin şi depunerea de coroane de flori. Oficialităţi de rang înalt (premierul Emil Boc), conducerea instituţiilor locale, politicieni, cadre militare active şi în rezervă, simpli trecători etc. Ceea ce era frapant şi mi-a provocat un gust amar, era cvasiabsenţa tinerilor (nu pun la socoteală puţinii reprezentanţi de la organizaţiile de tineret ale câtorva partide, care au primit “sarcină” pe linie de partid să depună coroanele). Mă refer la lipsa tinerilor care să fi venit din proprie iniţiativă. Am stat şi m-am întrebat de ce sute de mii de tineri americani, înfruntând frigul, au venit încă din timpul nopţii pe esplanada din faţa Capitoliului pentru a asista la ceremonia de învestitură a preşedintelui Barack Obama. Ei nu au primit cu siguranţă sarcină pe linie de partid. Mai mult, admirăm la americani, dar nu numai la ei, bucuria sinceră şi entuziasmul cu care serbează zilele fondatoare ale spiritului lor naţional (Ziua Independenţei, Ziua Recunoştinţei etc.). De ce la alţii se poate şi la noi nu?
Răspunsul (unul dintre multele posibile) mi l-am dat eu însumi. Lipsa unei educaţii corespunzătoare, deficienţă care nu este de dată recentă, ci rezultatul unei situaţii de decenii. Cine face însă, sau ar trebui să facă educaţie în această ţară? De vină sunt nu numai dascălii, cei cărora le imputăm cel mai adesea toate neîmplinirile legate de educaţie, ci şi alte instituţii şi persoane care au statut (sau îl pretind) de lideri de opinie şi formatori. Luaţi toate ziarele care au apărut astăzi în România şi cuantificaţi cât reprezintă informaţiile referitoare la evenimentele de la 24 ianuarie 1859. Veţi vedea că foarte puţin. Să nu fiu greşit înţeles, nu-mi doresc ca toate publicaţiile să prezinte exclusiv informaţii legate de ceea ce s-a petrecut în urmă cu un secol şi jumătate, aceasta ar obosi la un moment dat. Dar putem scrie în legătură cu modelele care le oferă cu generozitate epoce unirii, putem lega trecutul de prezent, putem compara situaţia românilor de la 1859 cu cea de azi.
Nu sunt adeptul unor manifestări formale, făcute doar pentru a bifa că s-a întâmplat ceva, şi care activităţi ştiu că nu mai sunt pe placul tinerilor. Dar trebuie să găsim alte forme de implicare şi colaborare cu tinerii prin care să cinstim memoria lui Cuza şi a contemporanilor lui adaptându-ne la ceea ce îşi doresc astăzi cei care vor fi chemaţi să depună coroane de flori la bustul domnului Unirii peste decenii. Putem gândi forme de comunicare cu tinerii care să spargă rutina unor atari manifestări festiviste (cum am fost obişnuiţi noi adulţii de decenii). Putem organiza în continuare şi simpozioane, însă cu alţi actori şi regizori. Bunăoară, astăzi, la simpozionul organizat în Sala de sticlă a Primăriei, am sugerat autorităţilor locale ca la anul să prezinte lucrări despre Cuza şi generaţia Unirii elevii de la un liceu clujean (în fiecare an o altă şcoală). Ar face-o, sunt convins, cu pasiune, responsabilitate, şi cu tehnică modernă. Ar şti să surprindă, folosind calculatorul şi videoproiectorul, alte instrumente electronice moderne, tot ceea ce ar trebui spus şi ascultat la un asemenea moment. Iar actorii implicaţi în acest proiect nu vor uita cât vor trăi cine a fost Cuza, ce s-a întâmplat la 24 ianuarie şi ce semnificaţie au evenimentele respective. Avem tineri inteligenţi, entuziaşti, care aşteaptă doar să le oferim prilejul să se manifeste plenar. De ce să-i lăsăm prin nepăsarea noastră să plece în afară unde li se oferă mai multe şanse de exprimare şi manifestare? Educaţia este cu dublu sens, şi noi educatorii (dascăli, autorităţi etc.) dar şi educaţii avem ceva de învăţat unii de la alţii. Interactivitatea va duce cu siguranţă la progres.

Înainte şi după 30 noiembrie (1)

2008-12-14T14:36:00.001-08:00

Cu oarecare detaşare la trecerea a două săptămâni de la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, voi încerca să sistematizez câteva din gândurile şi impresiile pe marginea acestui eveniment. Fireşte, ele vor purta amprenta subiectivităţii umane, însă am convingerea că multe din cele ce le voi spune au fost gândite de mulţi alţii, regizori, actori sau simpli spectatori la „spectacolul” desfăşurat în ultima zi a lunii noiembrie. Voi începe mai întâi cu cei care au stat pe margine, spectatorii (adică electoratul), şi voi continua cu regizorii şi actorii, respectiv partidele politice cu directorii de campanie şi candidaţii aruncaţi în luptă.
În primul rând, am rămas profund dezamăgit de slaba participare la vot a electoratului din România. Chiar dacă pe liste între cele mai bine de 18 milioane înscrise de Biroul Electoral Central apăreau unele persoane decedate (au fost unele semnalări în acest sens), şi multe altele plecate în străinătate de ani buni (să tot fie maxim 3 milioane de cetăţeni români plecaţi în străinătate), chiar dacă sute de mii de români şi-au luat un weekend prelungit profitând şi de Ziua Naţională şi nu s-au aflat în localităţile de reşedinţă, procentul de participare al cetăţenilor ţării la mecanismul democratic tot ar rămâne unul nesatisfăcător. Nesatisfăcător şi îngrijorător în acelaşi timp! De ce? Din cel puţin două motive.
Pe de o parte, în urma unui referendum anterior, românii şi-au exprimat dorinţa de a schimba clasa politică prin înlocuirea votului pentru liste de partide cu votul pentru oameni din partide. Ei, la 30 noiembrie li s-a dat ocazia să-şi exprime într-un fel sau altul nemulţumirea faţă de vechea (sau nou prefigurata) clasă politică dar nu au făcut-o. Nu s-au dus la urne nici măcar pentru a-şi exprima un vot alb, cu toate că mass media a lansat în ultima săptămână de campanie electorală şi această variantă. Degeaba. Să nu ne mirăm însă de comportamentul celor mulţi când un ziarist (şi încă unul cu pretenţii, dintre cei care îşi arogă statut de formator de opinie), în chiar seara alegerilor declara franc la un canal de televiziune că nu s-a dus la vot că nu avea pe cine să aleagă („i-am lăsat pe politicieni să se aleagă ei între ei”) suna comentariul elucubrant al acestui gazetar.
Nimic mai grav şi mai periculos pentru democraţie ca unii, din ce în ce tot mai puţini, să-şi exprime opţiunile şi să decidă în locul celor mulţi cine să le fie conducători. Legitimitatea acestor lideri este discutabilă. Au fost aleşi cu o majoritate de voturi (lăsând la o parte aberaţiile actualei legi care la redistribuire a făcut ca în Parlament să intre oameni de pe poziţiile 3 sau 4, cu câteva sute de voturi!!!), dar acea majoritate reprezintă foarte puţin raportat la totalul celor guvernaţi. Evident, cei care nu au votat (exceptându-i pe cei care au avut motive foarte întemeiate să nu ajungă în cabinele de vot), nu au dreptul moral să critice actuala clasă politică rezultată de pe urma alegerilor recente. E mult mai uşor să se ascundă în spatele unor afirmaţii generale de genul „din 1990 toţi politicienii ne-au minţit şi ei s-au îmbogăţit” sau „toţi politicienii sunt la fel”, decât să-şi asume responsabilitatea alegerii uninominale a unuia dintre candidaţii din colegiul lui şi a-i urmări promisiunile pe durata mandatului. Cred că este o tară a noastră a românilor fuga de implicare şi pasarea responsabilităţii pe umerii altuia.
I-am auzit apoi pe mulţi cetăţeni spunând că nu au ştiut pe cine să aleagă, că nu au ştiut cine candidează la ei în cartier. Poate că lansarea candidaţilor, în cazul celor mai mulţi, s-a făcut destul de târziu (în fapt, atunci când legal a început campania electorală). Poate că unii dintre ei nu aveau notorietate, fiindcă se aflau la prima încercare de accedere în Parlament şi nu au deţinut până acum funcţii în administraţia centrală sau locală pentru a fi cunoscuţi. Poate că guvernul şi autorităţile locale, inclusiv partidele, nu au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a pătrunde în apartamentul fiecărui cetăţean pentru a-i arăta unde, cum şi pe cine trebuie să aleagă. Dar mă întreb câte persoane s-au dus la primării, la birourile electorale din teritoriu sau la sediile partidelor politice să întrebe care sunt candidaţii de pe strada lor? Câte asemenea persoane, care vorba lui nenea Iancu nu ştiau cu cine să voteze, s-au dus în ultima săptămână să se intereseze cine le sunt candidaţii. Poate că au fost câteva sute, sau chiar mii sau zeci de mii. Dar restul? Partidele au tipărit fluturaşi, ziare, afişe, bannere etc., canalele de televiziune locale (care au acces prin companiile de cablu în peste 75% din casele românilor) au avut emisiuni electorale cu toţi candidaţii, primăriile au organizat panouri de afişaj pentru toate partidele în zonele frecventate de cetăţeni. Deci nu este o scuză pentru majoritatea cetăţenilor că nu au ştiut pe cine să voteze.
Ce au făcut nemulţumiţii pe care-i vedem zilnic la televizor? Cum şi-au exprimat ei nemulţumirea faţă de înrăutăţirea nivelului de trai? De unde atâta plictiseală, apatie a electoratului când democraţia la români (după căderea comunismului) este abia la vârsta majoratului. Înţeleg că francezii sau americanii cu peste două secole de practică democratică să fie suprasaturaţi de exerciţiul electoral democratic. Dar noi românii de ce suntem atâta de plictisiţi şi blazaţi?
Românii trebuie să reflecteze la câteva lucruri: ne place să fim conduşi de alţii, să-i lăsăm pe alţii să decidă în locul nostru, să ne înghesuim la 3 sarmale gratis, să întindem mâna, să primim totul de-a gata de la preşedinte, premier, prefect, primar, director etc. E mult mai uşor să strigăm hoţii, decât să ne implicăm, să transpirăm şi să-i înlăturăm pe acei hoţi care poate că şi există în realitate printr-un VOT în cazul discuţiei de faţă.

Educaţie fără educatori?!

2008-12-08T13:24:00.000-08:00

Astăzi mi s-a întâmplat un lucru incredibil, care m-a revoltat şi m-a dezamăgit în acelaşi timp. Eram în jurul prânzului în clădirea Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din cadrul UBB, împreună cu mai mulţi studenţi şi masteranzi în cadrul acţiunii „Hai la o cafea”, prin care se adună fonduri în scopuri caritabile pentru studenţii cu probleme sociale de la universitatea noastră (manifestarea este la a doua ediţie, ea a debutat în decembrie 2007, graţie unor tineri inimoşi din cadrul Masteratului de istoria şi socio-antropologia epocii moderne de la Facultatea de Istorie şi Filosofie).
La invitaţia politicoasă a unuia dintre studenţii implicaţi în acţiune către un cadru didactic să servească o cafea sau un ceai din cele pregătite pentru vânzare (am fost de faţă, la 1 metru distanţă), spunându-i că adunăm fonduri pentru studenţi, cadrul didactic a avut o atitudine arogantă şi dispreţuitoare afirmând că „îi cunosc eu pe studenţi”. Am rămas nu numai siderat de o asemenea atitudine, dar şi profund dezgustat de dezamăgirea şi mâhnirea studenţilor care au auzit cele adresate de cadrul didactic respectiv (destul de tânăr ca vârstă, nu l-am întrebat cum îl cheamă fiindcă atitudinea lui m-a dezarmat). Ce ar fi dacă studenţii i-ar cataloga pe toţi dascălii lor corupţi şi plagiatori, că doar în mass media au apărut în ultima vreme destule cazuri de profesori arestaţi pentru luare de mită sau blamaţi pentru că au plagiat? Cum s-ar simţi tânărul nostru coleg care azi a avut o asemenea reacţie necontrolată dacă mâine studenţii lui i-ar spune că este corupt sau hoţ fără să aducă argumente, spunând doar generic „Ştiu eu cum sunt profesorii”? Prea repede a uitat că în urmă cu puţini ani a fost şi el student...
Ce model oferă tânărul meu coleg studenţilor săi printr-un atare comportament? Poate că el este un foarte bun specialist, că desfăşoară activităţi didactice la un nivel foarte înalt, dar menirea noastră a dascălilor nu este doar aceea de a fi savanţi apreciaţi în ţară şi în lume, cercetători cu un CV remarcabil, ci şi EDUCATORI. Prea adesea însă uităm acest lucru, iar alte experienţe personale din cadrul UBB din ultima vreme îmi confirmă acest lucru. Trebuie şi putem să câştigăm respectul studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor noştri nu doar prin liste de lucrări impresionante (în care să se regăsească cât mai multe articole publicate în reviste ISI) ori prin funcţii în administraţia universitară, ci mai ales printr-un alt fel de comportament şi relaţii colegiale, de apreciere a efortului lor spre desăvârşire profesională, de încurajare a iniţiativelor lor, de implicare comunitară etc.
Comunitatea academică este formată în permanenţă (nu doar la momente festive) din dascăli şi studenţi. Zi de zi, ceas de ceas. De câte ori ne aducem aminte de acest lucru, în afara prezenţei obligatorii în sălile de curs? Existăm ca şi comunitate academică fiindcă există ei, studenţii. Fără studenţi, închidem porţile universităţii şi ne adâncim în cercetări abstracte şi sterile. Ori studenţii ne sunt alături zi de zi, ceas de ceas, dar nu ştim suficient de bine cum să trăim alături unii de alţii mai multe ore decât cele efectiv derulate ca seminarii sau cursuri. Sigur, se realizează anual evaluarea cadrelor didactice de către studenţi. Cât contează acum acest lucru? Nu ştiu, dar în mod cert, în viitor va conta mult mai mult decât acum. Dacă nu ne străduim să construim împreună o adevărată comunitate, va fi foarte greu să facem faţă provocărilor viitorului, într-o UE care ne va obliga să ţinem mult mai mult cont de aceste relaţii dascăli-studenţi.

Primele gânduri după alegeri

2008-12-03T08:52:00.001-08:00

La aflarea rezultatelor finale ale scrutinului din 30 noiembrie, m-au încercat mai multe sentimente, aparent contradictorii, însă treptat am ajuns să fiu dominat doar de aspectele pozitive.

Rezultatele pe plan local dar şi naţional au fost departe de ceea ce am sperat şi, mai mult, departe de ceea ce am crezut că îşi doresc cu adevărat românii: o schimbare. Se pare însă că românii trăiesc foarte bine, din moment ce puţin peste 50% dintre cei care s-au dus la vot duminică au preferat să voteze cu dreapta. Este un paradox al României contemporane, oriunde te duci auzi doar nemulţumiri vis-a-vis de creşterea preţului la utilităţi, de insuficienţa medicamentelor gratuite şi compensate, de creşterea numărului şomerilor, de scumpirea alimentelor de bază, de nesiguranţa zilei de mâine etc. Cu toate acestea, cei lipsiţi de protecţie socială şi abandonaţi sorţii de guvernarea de dreapta din ultimii patru ani, au votat preponderent tot dreapta, PDL şi PNL. De ce? Din foarte multe motive pe care am să le dezvolt într-un material viitor.

Rezultatele pe care le-am obţinut atât eu (aproximativ 17% în colegiul senatorial nr. 1 Cluj-Napoca), cât şi partidul la nivel judeţean şi naţional, au făcut ca de duminică noaptea în continuare să îmi pun mai multe întrebări. Pentru a evita să fiu subiectiv şi a nu greşi în înţelegeri, voi încerca să găsesc explicaţii posibile, în primul rând să-mi răspund propriilor mele întrebări, apoi celor adresate direct de cei cu care am intrat în contact în ultimele două zile, ori celor care indirect ar dori să mi le adreseze pe această temă.

2008-11-19T22:38:00.000-08:00

Prof. univ. dr. IOAN BOLOVAN

Candidat al Alianţei PSD + PC pentru Colegiul senatorial nr. 1 Cluj-Napoca

Dragii mei clujeni,

Vă chem să votaţi. Nu staţi deoparte, este momentul să schimbaţi istoria, să vă schimbaţi viaţa. E momentul unei Schimbări majore.
Dragii mei, 30 noiembrie poate fi o zi istorică, pentru că Voi o puteţi face astfel. E oare o coincidenţă că avem votul uninominal şi votăm cu o zi înainte de 1 Decembrie? Se împlinesc în acest an nouă decenii de când străbunii noştri au scris istoria României Mari (sau dodoloaţe, cum spunea un mare scriitor de-al nostru ardelean). E voinţă divină, e providenţă.
Istoria este povestea faptelor oamenilor. Puteţi determina Schimbarea ţării şi să contribuiţi la crearea unei Românii mari şi puternice, prospere şi demne, aşa cum au făcut înaintaşii noştri acum 90 de ani.
Sunt gata să vă reprezint în Parlamentul noii ţări, eu, Ioan Bolovan şi toţi colegii mei candidaţi ai alianţei PSD+PC.
Sunt fiu de ţăran ajuns profesor universitar prin cinste, muncă, onestitate, şi nu mă tem să muncesc atât cât este nevoie. Sunt corect, cinstit, competent şi intenţionez să nu mă schimb (ca şi proverbul “Apa trece, pietrele – Bolovan-ii rămân” - neschimbaţi).
Îmi propun să-mi folosesc întreaga experienţă pentru a schimba viaţa oamenilor în bine, un lucru greu dar nu imposibil dacă suntem uniţi, solidari şi cu credinţă în Dumnezeu.
Protecţie Socială prin Dezvoltare

2008-11-18T12:40:00.000-08:00

Despre rasism şi nu numai

2008-11-09T02:02:00.000-08:00

Astăzi, 9 noiembrie, pe plan mondial se marchează atât Ziua Internaţională de Rugăciune pentru Bisericile Persecutate, cât şi Ziua Internaţională Împotriva Fascismului şi Antisemitismului. Ceea ce s-a petrecut zilele trecute în SUA este mai mult decât semnificativ fiindcă ne arată cum cei odinioară persecutaţi pentru culoarea lor, pentru credinţa lor, pentru simplul fapt că erau diferiţi de ceilalţi, pot “învinge” intoleranţa, rasismul. Cum a fost posibil ca într-o Americă a Ku KluxKlan-ului, unde nu mai departe de câteva decenii Martin Luther King şi alţi negri erau ucişi pentru că luptau să obţină egalitatea cu albii, azi, americanii să aleagă un (primul) preşedinte de culoare? E simplu. Prin EDUCAŢIE. Prin trecerea de la simpla toleranţă la interculturalitate, adică la respectarea celui de lângă tine care este diferit.

Conceptul de toleranţă nu mai este suficient, el a arătat că într-o Transilvanie în care s-a proclamat la sfârşitul sec. al XVI-lea toleranţa religiilor (pentru romano-catolici, calvini, luterani, unitarieni), majoritatea populaţiei, adică românii ortodocşi, nu aveau niciun drept să-şi construiască biserici de piatră în interiorul oraşelor, să deţină funcţii în administraţie, să devină membri ai Dietei etc. În secolul XX, semnificaţiile conceptului de toleranţă s-au deplasat dinspre social-politic în sfera relaţiilor interumane. Dar, pentru secolul XXI, conceptul se dovedeşte insuficient, limitat, şi e nevoie de o trecere de la coexistenţa tolerantă la o colaborare activă, expresia „eu tolerez” trebuie înlocuită cu expresia „eu respect”. De aceea a fost posibilă alegerea lui Barack Obama în cea mai înaltă funcţie în statul american, fiindcă americanii s-au respectat între ei, indiferent că erau albi, negri, galbeni, catolici, protestanţi etc. A contat OMUL, care indiferent de culoarea sau credinţa lui, indifernt de apartenenţa lui la un grup sau altul minoritar, a arătat tuturor americanilor ceea ce este el prin umanitatea lui: un om integru, competent, deschis dialogului şi mai ales un om care ştie să-l respecte pe cel de lângă el, chiar dacă acesta este diferit.

Ceea ce este diferit, divers, colorat, nu ne desparte, ci ne uneşte mai mult decât ne închipuim. Spre exemplu fanii unor cluburi de fotbal, ai unor echipe diferite, au culori diferite. Ce îi uneşte însă este ceva mult mai profund: pasiunea de a-şi susţine echipa, bucuria victoriei, tristeţea înfrângerii (şi ei ştiu că dacă azi eşti trist fiindcă echipa ta a pierdut, data viitoare vei fi fericit pentru că ea va învinge). Aceste lucruri sunt sentimente umane general valabile: dragoste, pasiune, bucurie, tristeţe. Ele ne unesc indiferent de rasă, culoare, credinţă, orientare ideologică sau sexuală etc.

Am organizat zilele trecute în cinstea zilei de astăzi, împreună cu nişte colegi minunaţi de la Palatul Copiilor din Cluj-Napoca, un concurs de premii pentru copiii cu vârste cuprinse între 6-14 ani, pe tema „Copiii împotriva rasismului, antisemitismului şi fascismului”. Fiindcă la începutul manifestării le-am explicat şi în cuvinte simple, pentru a înţelege şi cei mai mici ce e cu ziua aceasta de 9 noiembrie, începând prin a-i întreba dacă iubim pisicile sau câinii indiferent dacă sunt albi, negri, maro, gri, unii dintre copilaşi au transpus în desenele lor ideea acceptării diversităţii desenând numai câini sau pisici, cu capurile pătrate sau rotunde, cu sombrero pe cap sau cu fes, mai slabe sau mai durdulii etc. A fost o după amiază atât de reconfortantă să vezi cum fiecare dintre aceşti copii inteligenţi şi talentaţi s-au străduit să exprime prin modalităţi artistice diferite (desen, grafică, foto etc.) ceea ce era de marcat şi reţinut: că oamenii sunt diferiţi şi trebuie ca în viitor să nu mai fie arşi în cuptoare ori spânzuraţi semeni de-ai noştri fiindcă au o altă culoare sau credinţă, fiindcă sunt diferiţi.

Despre identităţi locale, regionale şi naţionale

2008-10-31T00:18:00.000-07:00

Obligaţiile profesionale, ştiinţifico-didactice, au făcut ca în ultimele luni să mă aflu pentru mai multe săptămâni în străinătate, cu precădere în Austria şi Germania (în fapt, aceste rânduri sunt scrise din München, capitala celui mai mare land al Germaniei, Bavaria). Mărturisesc că am vrut să-mi aştern aceste gânduri încă de acum mai bine de o lună, de pe vremea când vizitasem nu numai Viena ci şi Salzburg, însă primul impuls mi-a fost anihilat de timpul scurt avut la dispoziţie, şi care, din motive pragmatice, a trebuit să-l canalizez spre rezolvarea unor probleme imediate. Întors în ţară m-au luat prin surprindere unele evenimente care mi-au redus drastic timpul liber, aşa încât ideea a rămas suspendată. Fiind acum pentru câteva zile în capitala Bavariei, un oraş încântător şi cu oameni foarte calzi şi deschişi, în ciuda clişeelor şi a cosmopolitismului de care te loveşti la fiecare pas, intenţia de a scrie despre identităţi mi-a fost din nou stimulată aşa că nu m-am putut abţine să nu redau câteva din aceste gânduri care mă frământă de mai multă vreme.
Atât în Tirolul austriac cât şi în Bavaria germană am întâlnit pe stradă sute de oameni, deopotrivă bărbaţi şi femei, care erau îmbrăcaţi cu tradiţionalele lor costume. Fie că se aflau în restaurant sau la muzee, pe stradă sau în mijloacele de transport în comun, etalau pe ei, prin aspectul material al costumaţiei lor, semnele unei identităţi locale, în primul rând a unei identităţi regionale. Nu este cazul să descriu aici particularităţile pantofilor, ciorapilor, pantalonilor, cămăşilor, vestelor şi mantalelor, pălăriilor etc. fiindcă ele sunt îndeajuns de bine cunoscute (pot trimite prin email poze celor interesaţi). Vreau să vă spun că nu i-am văzut deloc stânjeniţi de faptul că, într-o mare de oameni, turişti, imigranţi sau localnici, costumaţi foarte pestriţ aşa cum era firesc, ei făceau notă discordantă. Una foarte plăcută însă. Tineri sau adulţi, copii sau bătrâni, se simţeau mândri să poarte costumele lor tradiţionale, să le afişeze fără ostentaţie ca un semn distinctiv al apartenenţei lor la o regiune sau alta. Aceasta, într-o lume mobilă, în care globalizarea nu va ocoli mai devreme sau mai târziu nici ultimul cătun, le conferea însă o identitate, îi făcea să se simtă că ei sunt la ei acasă, că au în sufletele şi conştiinţele lor sentimentul apartenenţei la o comunitate, locală, regională şi naţională.
Desigur, în unele sate din Maramureş sau în alte foarte puţine zone din România unde tradiţia nu a fost eliminată total, mai întâlnim persoane ce îşi etalează frumoasele costume tradiţionale româneşti, de regulă în croiala nealterată de tendinţele vestimentare moderne. Stau să mă întreb cum i-ar privi concetăţenii noştri pe cei care s-ar încumeta mâine să iasă la plimbare, ziua în amiaza mare, pe străzile Clujului sau Bucureştiului, Sibiului sau Sucevei, costumaţi în pantaloni albi sau gri de lână, ornaţi cu motive florale şi populare, femeile cu iile lor înflorate, bărbaţii cu mantale şi căciuli (dacă tot e sezonul rece) din aceeaşi lână care ar trebui să se găsească din belşug în ţara noastră mioritică, cu decoraţia specifică fiecărei zone etnografice. Cred că toate privirile s-ar întoarce spre ei, extrem de puţine însă admirative, iar cele mai multe priviri, ironice cu siguranţă, ar transmite un mesaj de genul “oamenii ăştia sunt bătuţi în cap”. În mod cert, doar puţini dintre concetăţenii noştri ar aprecia firesc, cu naturaleţe, gestul unor asemenea persoane care şi-ar afişa prin costumaţia lor apartenenţa regională şi naţională.
Până să dorească însă românii noştri să se îmbrace în costume care să le indice fără echivoc apartenenţa regională (nici producătorii de confecţii nu sunt pregătiţi pentru o atare provocare din păcate), trebuie să constat că în România contemporană sunt tot mai multe semne că românii sunt înclinaţi să renunţe la elementele care concurează la definirea propriei lor identităţi (nu mă refer aici la aşa-zisele produse gastronomice sau bachice: micii, mămăliguţa, sărmăluţele sau ţuica, fiindcă ele nu sunt specifice româneşti, oricât ne-ar plăcea să credem). Din păcate nici statul nu pare să se implice în cultivarea (sau măcar menţinerea) identităţii noastre naţionale. Plecând numai de la cvasidezinteresul faţă de restaurarea şi conservarea monumentelor istorice care jalonează trecutul nostru şi care sunt simboluri ale originii noastre daco-romane şi creştine (fie că ne referim la Cluj-Napoca, Munţii Orăştiei sau alte locuri) şi terminând cu sistemul nostru educaţional. Oprindu-ne doar la materiile de studiu care pot contribui la formarea şi dezvoltarea sentimentelor de apartenenţă naţională, la cultivarea dragostei faţă de naţiunea română (fără a induce în vreun fel sentimente xenofobe, ori a cultiva intoleranţa), constatăm că în ultimii ani s-au luat măsuri ce par a fi parcă voit îndreptate împotriva a tot ceea ce este specific pentru identitatea noastră.
Dacă până mai în deceniul trecut la literatura română orice absolvent de liceu parcurgea toate etapele istoriei literaturii române, aflând câte ceva despre literatura populară, cronicari, iluminişti, romantici, realişti, simbolişti etc., azi sunt tineri care în manualele lor alternative de literatură învaţă toate speciile şi genurile literare posibile şi care pot termina liceul fără ca la romanul psihologic să afle ceva despre Liviu Rebreanu, la romantism să nu audă de Nicolae Bălcescu sau Ion Heliade Rădulescu etc. Din postura de preşedinte la comisia de bacalaureat (în mai mulţi ani), am avut posibilitatea să întâlnesc tineri care nu ştiau niciun vers din Alecsandri sau Coşbuc, Goga sau Bacovia, n-au auzit de Budai-Deleanu sau Ienăchiţă Văcărescu etc. fiindcă în manualele lor alternative aceşti autori nu figurau!!! Cine este de vină că la sfârşitul unui ciclu important din pregătirea lor educaţională nu au o privire sintetică asupra tuturor curentelor literare şi asupra pricipalilor scriitori români. Să nu ne mirăm atunci că un fizician devenit peste noapte eseist, Horea Roman Patapievici, numit în ianuarie 2005 preşedintele Institutului Cultural Român, instituţie ce trebuie să răspândească în lume cultura noastră naţională (s-a văzut în scandalurile generate în ultima vreme de expoziţiile obscene din SUA şi Geermania ce înţelege domnul Patapievici prin cultura românească adevărată), a “decretat” că Mihai Eminescu este depăşit şi nu mai trebuie studiat, că istoria este nocivă şi nu mai trebuie publicate cărţi istorice!!!
Cât priveşte disciplina Istorie, aici lucrurile stau şi mai grav dintr-o privinţă. Dacă la literatură unde elevii au minim 3-4 ore pe săptămână şi mai pot afla prin străduinţa unor dascăli minunaţi despre toţi marii noştri scriitori, la istorie este foarte greu să-i faci pe elevi să cunoască tot ce este important din istoria noastră naţională având 1 oră pe săptămână (excepţie fac doar acele clase cu profil socio-uman). Predarea integrată a istoriei, decisă de minister în ultimii ani, a eliminat disciplina numită “Istoria patriei” care se preda în clasele a IV-a, a VIII-a şi a XII-a. Elevii, începând cu cei din clasa a IV-a, învaţă despre popoare în general (printre care şi despre români), despre personalităţi istorice (Alexandru Macedon, Octavianus, Iustinian, Carol cel Mare ş.a.) printre care se strecoară câteva informaţii şi despre Decebal, Gelu Românul, Mircea cel Bătrân etc. Şi aici, manualele alternative, elaborate de autori diferiţi cu viziuni proprii, pot ilustra diversele noţiuni istorice cu exemple luate preponderent din istoria universală, ceea ce poate conduce la transmiterea către elevi a foarte puţine cunoştinţe referitoare la istoria naţională. Nu am nimic împotriva manualelor alternative, dimpotrivă, cred că este benefic ca elevul şi dascălul să poată alege, dar cred că un numnăr de 3 manuale alternative, atent selecţionate din punct de vedere metodico-didactic şi informaţional, care să poată oferi tinerilor o viziune completă asupra trecutului României în primul rând, ar fi mai de dorit decât ceea ce avem astăzi. Apoi, mărirea numărului orelor de istorie la cel puţin 2-3 pe săptămână pentru toţi elevii, indiferent de specializare, ar fi în măsură să contribuie la o mai bună înţelegere de către toţi tinerii a identităţii lor naţionale. Teorema lui Pitagora sau formula lui Arhimede sunt identice la aplicare atât în ţară cât şi în Japonia, SUA sau Italia, unde destinul i-a împins pe mulţi dintre concetăţenii noştri, mai ales după 1989. Oriunde s-ar afla ei, civilizaţia materială are acelaşi limbaj şi înţeles, însă nu oriunde şi oricum românii pot să se identifice cu ceea ce este propriu doar lor: istoria, literatura română, cadrul natural inconfundabil al Carpaţilor şi Dunării. De aceea, creşterea imediată a numărului de ore de istorie, regândirea programelor pentru predarea literaturii române sunt câteva măsuri ce se impun a fi luate până nu este prea târziu, până ce nu creşte numărul românilor care nu ştiu cu ce se identifică altceva decât cu mici, mămăliguţă şi ţuică (ceea ce nu este rău pînă la un punct, dar este insuficient şi periculos). Aceşti oameni care nu ştiu că au un trecut glorios, că în spatelor lor sunt români ce au făcut cinste naţiei române în lume, pot fi cu uşurinţă manevraţi pe tabla de şah a globalizării ca simpli pioni, ca mercenari sau apatrizi. Nu cred că majoritatea românilor îşi doresc aşa ceva pentru ei sau copiii lor, de aceea pentru aceşti cetăţeni ai României care încă mai vibrează la cuvintele patriotism, istorie naţională, la numele unor scriitori şi artişti români celebri, statul trebuie să intervină cât mai rapid. O SCHIMBARE în abordarea acestor probleme, a necesităţii consolidării identităţii noastre prin materiile din planul de învăţământ, prin subvenţionarea de către stat a unor excursii pentru ca toţi elevii din România să cunoască mănăstirile unicat din nordul Moldovei, capitalele Ţării Româneşti şi ale Moldovei, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi vestigiile romane din Ţara Haţegului, Alba Iulia - cetatea dublei uniri a lui Mihai Viteazul şi a celei din 1918 etc. Altfel, consecinţele negative pe termen mediu şi lung nu pot fi decât bănuite acum.

Cele două Românii (II)

2008-10-31T00:11:00.000-07:00

Scriam în primul material din această serie că din punctul de vedere al cadrului fizico-geografic şi urbanistico-arhitectural, avem actualmente, fără îndoială, două Românii. Acelaşi lucru îl putem sesiza şi în privinţa modului în care se exprimă azi românii (în comportament, în aspectul material al existenţei lor, în sfera vieţii politice şi publice etc.).
Astfel, putem opera pentru început o dihotomie clară în ceea ce priveşte intensitatea afirmării publice a românilor. Nu mai departe de faptul că la semafor, imediat ce apare culoarea verde, o seamă de şoferi se apucă să claxoneze ca şi când cei din faţă se pot teleporta într-o fracţiune de secundă de la apariţia culorii verde. Desigur, nu toţi şoferii se comportă în acest mod, dar vizibili sunt cei care acţionează zgomotos şi prin comportamentul lor îi irită şi stresează pe cei mulţi, tăcuţi şi cuminţi. Tot aşa, nu o dată mi-a fost dat să văd cum pe geamurile unor maşini (de multe ori chiar şi de lux) zburau mucuri de ţigări şi alte resturi, când toate maşinile sunt dotate cu scrumiere...
Poate cel mai vizibil în acest sens, al confruntării dintre cei tăcuţi şi cu bun simţ, cu cei gălăgioşi şi nesimţiţi, este modul în care înţeleg unii şoferi să-şi respecte semenii parcând în locuri interzise, blocându-i pe cei care parcaseră regulamentar etc. Deşi avem în oraş trei parcări supraterane cu locuri mai întotdeauna disponibile, în zonele aferente celor trei parcări te sufocă numărul maşinilor parcate pe trotuar care te obligă pe tine, pieton fiind, să rişti să te expui traficului de maşini pentru a-ţi continua drumul. Mai grav este faptul că nemernicii îşi lasă maşinile, de multe ori jeep-uri scumpe care nu au ce căuta în oraş, în locuri unde nici măcar oprirea nu este permisă. Bunăoară, pe strada Iuliu Haţieganu, care face legătura între strada Moţilor şi strada Clinicilor, banda din stânga pe sensul unic de mers este rezervată salvării, dată fiind densitatea de unităţi medicale de pe strada clinicilor unde trebuie să ajungă salvările cât mai repede pentru că uneori câteva secunde pot fi fatale pentru salvarea unei vieţi. Nu mai departe de zilele trecute, pe această bandă erau parcate foarte multe maşini iar o salvare cu girofarul pornit, ce transporta probabil un rănit sau un bolnav pentru care fiecare clipă era preţioasă, nu putea ajunge foarte repede pe strada Clinicilor deoarece banda din dreapta era aglomerată de maşinile ce voiau să iasă spre intersecţia cu Clinicilor, iar pe banda stângă unde ar fi trebuit să ajungă în câteva secunde la intersecţie, nu putea înainta din cauza maşinilor parcate ilegal, deşi la nici 5 minute de mers era parkingul suprateran de lângă Biblioteca Centrală Universitară. În acele momente mi-am dorit ca în salvare să se afle unul din acei indivizi care parchează neregulamentar (nu voiam cu niciun chip să i se întâmple ceva rău din cauza imposibilităţii salvării de a ajunge rapid la clinica unde trebuia transportat pacientul, dar voiam ca pacientul sau însoţitorul să realizeze cel puţin cât de mult poate conta 5 sau zece secunde...). Unde sunt poliţiştii comunitari, cei care trebuie să aplice legea? Stau cu mapele în mână pe lângă primărie sau pe strada Eroilor, sau câte trei-patru la un loc atunci când se ridică vreo maşină parcată în locuri neregulamentare. Dacă primăria nu poate rezolva problema cu angajaţii plătiţi deja în acest sens, să ofere studenţilor slujbe temporare, plătindu-i cu 25% din valoarea sumei care trebuie să o achite cetăţeanul care vrea să-şi deblocheze roata pentru a se deplasa din locul unde şi-a lăsat-o ilegal. În mod cert, după cîteva săptămâni în care tinerii ar găsi şi în gaură de şarpe maşini parcate neregulamentar (şi şi-ar rotunji astfel în mod onorabil, muncind, şi veniturile atât de necesare vieţii de student), lucrurile ar sta altfel. Singurii care ar putea schimba ceva sunt tinerii, au dinamism şi inteligenţă, şi dacă-i şi motivăm, atunci implicarea lor va fi totală. Nu le acordăm întotdeauna creditul de care au nevoie, ne temem parcă să-i lăsăm să se exprime în toată plenitudinea lor.
Nicăieri în lume cetăţeanul civilizat nu are pretenţa ca la coborârea din maşină să intre direct în biroul sau instituţia unde are probleme de rezolvat (desigur, există aşa ceva la mall-uri, supermarketuri sau la unele instituţii unde îşi desfăşoară activitatea). Dar în mod curent, cetăţeanul îşi lasă maşina într-o parcare aflată cel mai aproape de locul unde şi-a propus să ajungă, apoi la pas, în câteva minute, ajunge unde trebuie. Numai la noi nu se întâmplă aşa ceva. Lăsăm maşina cu avariile pornite în faţa clădirii unde trebuie să depunem o cerere, stăm câteva minute şi apoi la revenire ne mai şi răstim la şoferii (unii iritaţi) pe care în mod vizibil i-am încurcat lăsând maşina pe locuri neregu lamentare. Nu zic că este specific majorităţii şoferilor acest tip de comportament, dar din păcate este cel mai vizibil şi nociv pentru mai toţi cetăţenii corecţi. Şi asta nu este nici pe departe cel mai rău lucru din existenţa românilor...
Din păcate, cele două Românii sunt extrem de vizibile în ceea ce priveşte polarizarea societăţii noastre: circa 17% dintre români o duc bine şi foarte bine, iar 83% dintre concetăţenii noştri trăiesc prost şi foarte prost. Nu trebuie să faci mai mult de 10 minute pe jos în orice colţ al României (în capitală, în orice oraş sau sat al ţării) pentru a te convinge de acest lucru elementar, dureros de cele mai multe ori. Alături de locuinţele modeste de la bloc ale milioanelor de români, se ridică palatele celor îmbogăţiţi peste noapte care prin luxul lor sfidează orice bun simţ (unele asemenea proprietăţi au fost dotate şi cu piste pentru elicoptere). Pentru câţi dintre aceşti nababi avem la organele financiare de pe raza unităţilor administrative unde domiciliază acte contabile clare din care să rezulte legalitatea banilor care au fost investiţi în aceste construcţii, maşini de lux etc. Pe un cetăţean obişnuit care nu-şi poate plăti impozitul pe apartament sau casă, organele financiare îl duc la limita disperării, pe cei cu datorii de miliarde la bugetul de stat îi vedem zburdând în voie cu Ferrari sau Bugatti, sfindându-ne prin comportamentul lor. Câţi dintre aceşti români foarte bogaţi au devenit mecena pentru tinerii artişti care au nevoie de sprijin, câţi dintre aceşti miliardari în euro oferă constant (lăsăm la o parte cozonacii de Crăciun) celor ce au nevoie de ajutor o mică parte din câştigul lor? În mod cert, doar o mică parte dintre ei, mai cu seamă acei oameni bogaţi care şi-au câştigat cinstit averea după 1989, şi sunt negreşit şi români care au muncit 18 ore pe zi pentru a agonisi bani, ei meritând toată admiraţia noastră. Pe cât sunt de zgomotoşi în exterior aceşti miliardari (prin locuinţele şi maşinile lor, prin comportamentul copiilor lor care-i sfidează pe ceilalţi tineri în cluburile şi spaţiile de socializare), pe atât sunt de muţi în interiorul sufletului lor. Acolo sunt de piatră, nu le pasă de profunda nedreptate din jurul lor...
Zilele trecute am avut parte de una din cele mai mari decepţii din ultimii ani, respectiv umilirea de către guvern a unei categorii socio-profesionale din care şi eu fac parte. Aceasta în ciuda tuturor “gogoşilor” care ni le-au dat guvernanţii (pe gratis) în ultimii ani, spunându-ne că am avut o creştere economică spectaculoasă, cum alta n-a mai fost în istoria României. Guvernul a avut la îndemână fonduri să majoreze substanţial salariile magistraţilor, poliţiştilor, demnitarilor şi altor categorii de privilegiaţi ai sistemului care împreună însumează , dacă nu câteva sute de mii de persoane, atunci cel puţin mai multe zeci de mii. Dar pentru cadrele didactice (care au cele mai mici salarii în raport cu categoriile socio-profesionale care au beneficiat pe tăcute de majorări salariale) guvernanţii nu au găsit de cuviinţă să-i respecte şi să-i onoreze material cu o majorare care oricum va fi anihilată de creşterile de preţuri anunţate deja înainte ca PSD să introducă în Parlament legea măririi cu 50% a salariilor cadrelor didactice. De ce? Putem acuza de incompetenţă sau rea voinţă guvernul? Sau de ambele. Oricum, gestul preşedintelui Traian Băsescu, dincolo de orice interpretări ale unora mai cârcotaşi, arată foarte clar justeţea iniţiativei legislative a PSD. Preşedintele, iniţiatorul pactului naţional pentru educaţie, a confirmat prin gestul său de promulgare a legii victoria politică a PSD împotriva unui guvern care a demonstrat că dipreţuieşte nu numai cele câteva sute de mii de persoane active în sistemul de învăţământ (cadrele didactice), pe părinţii care-şi doresc o educaţie mai competitivă pentru copiii lor, dar şi pe beneficiarii direcţi ai actului educaţional: milioanele de tineri (preşcolari, elevi şi studenţi).
Dacă până acum au fost mai zgomotoşi guvernanţii, care s-au opus din răsputeri acestei legi, sper ca la 30 noiembrie, în cabina de vot, tinerii şi părinţii lor care au fost dispreţuiţi de guvernanţi, să se exprime, cu discreţie, dar cu fermitate, pentru schimbare. România anului 2008 are nevoie de SCHIMBARE ca de aer şi apă fără de care nu putem trăi, este monentul în care trebuie să apară oameni noi, să vedem mentalităţi şi practici de guvernare diferite de ceea ce am avut până în prezent. Români, avem o şansă peste câteva săptămâni să îndreptăm lucrurile, să ne apucăm de muncă şi în folosul celor mulţi. Să nu o irosim! Pentru că, aşa cum scria Marin Preda la sfârşitul unuia dintre celebrele sale romane, timpul nu mai are răbdare cu oamenii. Suntem în ceasul al doisprezecelea şi nu mai putem rata şansa schimbării la 30 noiembrie.

Cele două Românii (I)

2008-10-12T12:28:00.001-07:00

Este dincolo de orice îndoială că azi, ţara noastră oferă imaginea a două Românii. Începând cu peisajul şi cadrul fizico-geografic, terminând cu realităţile socio-economice, instituţionale şi morale. Am călătorit recent cu trenul pe Valea Prahovei şi am avut sentimente contradictorii. Pastelul cromatic al unei toamne frumoase scotea în evidenţă frumuseţea maiestuoasă a Carpaţilor noştri, a locurilor feerice din această parte de ţară (staţiunile montane, platoul Bucegilor, „Babele” de la Buşteni şi crucea de pe Caraiman, Castelul Peleş etc.). Contrastant însă cu aceste imagini care parcă te transpuneau pe alte tărâmuri, de-a lungul căii ferate se pot zări ruinele multor hale şi unităţi industriale ori staţii de extragere a balastului, cu clădiri pe jumătate dărâmate, cu instalaţii ruginite ori maşini abandonate, cu peturi zăcând prin văile ce brăzdează munţii ori în câte un luciu de apă. Într-un cuvânt, o altă Vale a Prahovei decât cea frumos prezentată în ofertele turistice deopotrivă pentru români şi străini. Una hidoasă care arată clar neputinţa noastră de a face ceva minunat până la capăt. Sindromul „capra vecinului” sau poate lipsa de responsabilitate a administraţiilor locale care nu au reuşit să concesioneze/vândă aceste spaţii pe 1 leu unor intreprinzători care să amenajeze corespunzător aceste colţuri de rai. De la agonie la extaz şi invers nu este decât o schimbare de imagini contrastante care se perindă prin faţa ochilor dintr-o clipă în alta. Îmi aduc aminte că în primăvara anului 2006 m-am aflat pentru câteva zile la Sinaia cu prilejul unei conferinţe. Între secţiunile de lucru, am decis să dau o fugă până la casa memorială George Enescu de la marginea oraşului. În anul 2005 s-au împlinit 50 de ani de la moartea genialului muzician şi mi-am zis că merită să văd locurile în care s-au creat opere perene ale muzicii româneşti şi universale. Până am ajuns la casa memorială, sentimente de dezamăgire dar şi de furie m-au încercat pe rând şi simultan. Pe lângă faptul că semnalizarea lăsa de dorit şi a trebuit să tot întreb pe unul sau pe altul despre locaţie, trotuarul către casa marelui Enescu arăta şi el pe alocuri ca după bombardament, iar bălăriile de la marginea pădurii invadau din când în când spaţiul carosabil. Cum a fost posibil ca autorităţile locale să tolereze asemenea traseu? La casa memorială au sosit cu siguranţă în tot cursul anului 2005 turişti şi specialişti nu doar cu maşina sau autocarul, ci şi mii de melomani din întreaga lume care au venit la Sinaia cu trenul, sau cazaţi fiind în staţiune au pornit-o pe jos spre casa lui Enescu!
Tot aşa, Sibiul mi-a creat la sfârşitul anului trecut sentimente contradictorii. În zona centrală, Sibiul s-a schimbat radical în bine de pe urma statutului de capitală culturală europeană. Bogăţia arhitecturală a acestui vechi burg ardelean a fost armonios pusă în valoare şi serviciile turistice aferente au fost la înălţimea aşteptărilor multora dintre cei care au ajuns în oraşul de pe malurile Cibinului. Şi totuşi, când am părăsit Sibiul cu trenul în octombrie 2007 (ajunsesem în oraş cu maşina unui prieten, sosind de la Bucureşti), tot entuziasmul şi bucuria acumulată în cele 3 zile petrecute în oraş s-au spulberat în câteva clipe. Gara, a cărei restaurare începuse încă din 2005 (!!!) prezenta o imagine contradictorie: mare parte din exterior fusese finisat, dar biletele se vindeau în afara gării într-o cabină metalică de şantier, în jurul căreia trebuia să calci foarte atent pentru a nu te accidenta în câte-o bară de fier beton ce răsărea din ciment, iar peroanele arătau asemănător după bombardamentele din timpul celui de al doilea război mondial. Mă întreb câţi din zecile de mii de turişti care au vizitat Sibiul în 2007 au sosit cu avionul, maşina sau autocarul? Probabil foarte mulţi. Dar tot mai rămân câteva mii care au ajuns în capitala culturală a Europei cu trenul şi au luat mai întâi contact cu realităţile apocaliptice din gară. Cu ce impresii au plecat aceştia din Sibiu? Cum a fost posibilă o atare lipsă de responsabilitate din partea celor îndreptăţiţi să ofere Sibiului o gară pe măsura importanţei evenimentului din 2007? Că este vorba de primărie, prefectură, consiliu judeţean, ministerul transporturilor, al culturii etc., nu mai contează, răul a existat (şi nici acum, în octombrie 2008 gara şi peroanele din Sibiu nu sunt pe deplin funcţionale şi la parametrii de civilizaţie adecvaţi). Cu care din cele două „mărci” de Sibiu au rămas românii şi străinii atraşi de mirajul capitalei culturale europene?

De ce candidez?

2008-10-12T12:18:00.000-07:00

Într-o vreme în care mai toată lumea blamează clasa politică făcând-o vinovată de situaţia grea în care se află România, ar părea riscant şi inutil să se mai implice cineva în viaţa politică. Şi totuşi, sondajele de opinie şi mass media au arătat cu consecvenţă în ultima vreme că românii îşi doresc cu ardoare schimbarea clasei politice. Acuzarea aproape în unanimitate a politicienilor (parlamentari, miniştri, lideri ai administraţiei centrale şi locale etc.) este însoţită însă şi de clamarea nevoii de implicare în viaţa politică a unor oameni noi. Este bine că electoratul nostru şi-a mai conservat o porţie de speranţă, că încă mai crede că în România poate să se afirme şi o altă generaţie de oameni politici. Tineri sau mai puţin tineri, oameni cu experienţă politică mai mare sau cu una mai redusă, dar cu toţii corecţi şi competenţi, animaţi de dorinţa şi având putinţa de a face mai mult bine pentru comunitatea locală şi cea naţională. Nu întotdeauna vârsta este un barometru exact pentru un anume mod de a face politică.
Nu ştiu câţi dintre concetăţenii noştri realizează că 30 noiembrie 2008 va rămâne în istoria contemporană a României mai mult decât alte date care au marcat ciclurile electorale anterioare. Cred cu toată puterea că votul uninominal este un început de responsabilizare a parlamentarului faţă de angajamentele asumate în campania electorală. Nimeni nu se va mai putea prezenta în faţa electoratului cu promisiuni generoase dacă el nu s-a achitat de obligaţiile ce i-au revenit în mandatul pentru care a beneficiat deja de încrederea cetăţenilor. Cu siguranţă că electoratul îl va taxa corespunzător pe un asemenea politician demagog. În acelaşi timp, votul uninominal contribuie şi la responsabilizarea cetăţeanului care nu-şi va mai da votul pentru un partid anume doar fiindcă acesta are un lider charismatic. Alegătorul va avea posibilitatea să opteze pentru un candidat pe care să-l investească pe termen limitat (4 ani) cu încrederea sa, conştient fiind că prin votul său poate schimba cu adevărat clasa politică. Efectele vor fi vizibile însă abia peste două-trei cicluri electorale, când votanţii nu vor mai privi atât de mult la partide, cât la oameni.
De ce totuşi candidez? Unii dintre prietenii mei au primit ştirea că voi candida în colegiul senatorial nr. 1 din Cluj-Napoca cu bucurie, încurajându-mă şi asigurându-mă de tot sprijinul lor. Le mulţumesc din suflet pentru generozitatea lor şi pentru încrederea pe care mi-o acordă, transmiţându-le la rândul meu mesajul că mă voi strădui din răsputeri să nu-i dezamăgesc, aşa cum, cred că am reuşit până în prezent. Alţii, mai pesimişti de felul lor, s-au arătat sceptici că eu, cu o experienţă politică de doar câţiva ani şi fără să fi avut funcţii ori responsabilităţi răsunătoare, voi reuşi să răzbesc în hăţişul destul de întortocheat al vieţii politice din ţara noastră. Le mulţumesc şi lor pentru că au reacţionat corect, că au stat să se întrebe dacă merită cu adevărat să sacrific din timpul meu de studiu şi din proiectele profesionale pe care le cunoşteau, pentru a intra în lupta politică. Voi încerca să-i conving că niciun efort de implicare în slujba comunităţii nu poate fi considerat inutil, că trebuie să mai existe persoane (oameni politici sau reprezentanţi din societatea civilă) care să fie dispuşi oricând să sacrifice ceva (timp, resurse materiale, familie, prieteni etc.) fără să se întrebe dacă merită. În concluzie, calităţile mele care cred eu că mă recomandă pentru un mandat de senator sunt corectitudinea, capacitatea de a munci mult, competenţa profesională, comunicarea, disponibilitatea de a accepta diversitatea şi negocierea.

Contribuţia social-democraţilor ardeleni la Unirea Transilvaniei cu România

2008-10-12T10:24:00.000-07:00

Unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918, prin hotărârile plebiscitare luate la Alba Iulia, după ce anterior s-au unit în acelaşi mod democratic Basarabia la 27 martie şi Bucovina la 28 noiembrie acelaşi an, a reprezentat încheierea procesului istoric de formare a statului naţional unitar român. Împlinirea acestui deziderat a fost deopotrivă rezultatul efortului întregii naţiuni române din provinciile aflate până la 1918 sub dominaţie străină, precum şi al clasei politice din Vechiul Regat, fără deosebire de apartenenţa partidistă a acesteia. Evenimentelor petrecute acum 90 de ani li s-a rezervat de către istorici, de-a lungului timpului, o atenţie pe măsură, bibliografiile generale şi cele speciale consemnând o producţie istoriografică mai mult decât considerabilă. Totuşi, la o analiză mai complexă a acestor cărţi, studii şi articole închinate importantului eveniment de la 1 Decembrie 1918, nu putem să nu remarcăm un oarecare dezechilibru în ceea ce priveşte studierea principalilor regizori şi actori. Dacă Partidului Naţional Român (PNR) din Transilvania şi liderilor acestora, precum şi acţiunii politico-diplomatice din Vechiul Regat li s-a acordat o atenţie sporită, social-democraţii români ardeleni au fost fie trecuţi în plan secund fie activitatea lor în planul emancipării naţionale a fost tendenţios prezentată într-o anumită perioadă de dogmatism istoriografic. Efectele sunt însă cam aceleaşi, fiindcă la nivelul percepţiei comune în România contemporană, Marea Unire de la 1918 este asociată cu nume precum Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu ş.a. Prea puţini concetăţeni şi pasionaţi ai istoriei ştiu că în „guvernul provizoriu” format de românii din Transilvania la sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie 1918 (intitulat Consiliul Naţional Român Central - CNRC), au intrat pe bază de paritate 6 social-democraţi şi 6 lideri ai PNR. Aceste 12 personalităţi şi-au riscat adeseori propria viaţă şi au înfruntat toate pericolele generate de sfârşitul Primului Război Mondial şi prăbuşirea monarhiei austro-ungare (prezenţa pe teritoriul provinciei a armatelor străine, acutizarea lipsei de autoritate şi înmulţirea actelor de violenţă socială, lipsa alimentelor şi a medicamentelor după 4 ani de război etc.). Şi trebuie spus că activitatea celor 6 reprezentanţi ai social-democraţilor ardeleni din CNRC nu a fost cu nimic mai prejos decât a celor 6 fruntaşi politici ai PNR. În egală măsură s-au implicat în toate problemele cu care se confrunta Transilvania în acea memorabilă lună noiembrie a anului 1918, în care la Arad s-a decis şi pregătit Unirea Transilvaniei cu România. Membrii Secţiei române a Partidului Social Democrat din Ungaria au demonstrat în toamna anului 1918 că înainte de a fi socialişti internaţionalişti sunt mai întâi români, acţionând în spiritul interesului naţional. Într-o perioadă în care nu numai în istoriografie dar şi în viaţa politică şi mai larg în societatea românească sunt tot mai prezenţi şi mai gălăgioşi demolatorii, cei care nu ştiu sau nu pot să zidească şi se opintesc din greu doar să distrugă ce au clădit prin muncă şi responsabilitate generaţii de istorici consacraţi sau oameni politici valoroşi, noi nu dorim să demolam sau să minimalizăm contribuţia liderilor PNR din Transilvania ori a fruntaşilor politici din Vechiul Regat. Ar însemna să reparăm o nedreptate istorică şi istoriografică generând altă mistificare, ceea nu este deloc în intenţia autorilor acestei lucrări. Dorim doar să aducem în faţa cititorilor câteva fragmente din istoria unui important segment social din cadrul naţiunii române din Transilvania de la începutul secolului XX, să oferim generaţiilor prezente şi modele de conduită în viaţa politică dar şi în viaţa cotidiană. Nu în ultimul rând, sperăm ca şi prin aceste rânduri să menţinem viu interesul concetăţenilor noştri pentru istoria naţională, pentru cel mai important eveniment al istoriei României contemporane, respectiv Unirea Transilvaniei şi încheierea procesului de formare a statului naţional unitar român.

În vara anului 1917, în condiţiile în care Primul Război Mondial generase suficiente nemulţumiri în rândul populaţiei din Transilvania, social-democraţii români au decis că este momentul să-şi reia activitatea în clandestinitate. Astfel, a fost elaborat un manifest intitulat „Către poporul muncitor român din Transilvania” şi s-a hotărât reluarea activităţii organizaţiilor social-democrate, paralel fiind iniţiată şi o campanie de adunare de fonduri pentru editarea ziarului Adevărul. În ciuda opoziţiei Partidului Social Democrat din Ungaria (PSDU), ziarul Secţiei Române a reapărut la 1 octombrie 1917 şi prin intermediul acestuia au fost susţinute până la Unire activităţile politice şi organizatorice ale social-democraţilor români transilvăneni. După eforturi prelungite, în 5 mai 1918, a fost organizat la Budapesta Congresul al IX-lea al Secţiei Române a PSDU şi a fost ales un nou Comitet Central în componenţa căruia au intrat Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Ion Mihuţ, Bazil Surdu etc. Acest lucru a fost pozitiv pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor din toamna anului 1918, deoarece social-democraţii români erau singura forţă politică românească organizată, în condiţiile în care liderii PNR nu beneficiau încă de un organism activ legal şi recunoscut, iar în condiţiile războiului, întâlnirile dintre fruntaşii PNR, cu excepţia câtorva care erau deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, au fost destul de puţine. De aceea, nu întîmplător chiar unii lideri ai PNR au menţinut legături cu social-democraţii, Aurel Vlad fiind unul dintre ei, acesta susţinând inclusiv financiar tipărirea ziarului Adevărul. La Congresul din mai 1918, social-democraţii români au afirmat fără echivoc faptul că între lupta de emancipare socială şi cea de eliberare naţională există o legătură indisolubilă, afirmând clar disponibilitatea Secţiei Române a PSDU de a colabora în viitor mult mai strâns cu PNR. Treptat, după acumulările din perioada anterioară războiului, viziunea social-democraţilor români transilvăneni în ceea ce priveşte problema naţională în Ungaria şi rezolvarea acesteia a cunoscut clarificări mergând până la afirmarea dreptului la autodeterminare al românilor.
În lunile august şi septembrie ale anului 1918, devenise evident faptul că monarhia austro-ungară urma să se dezintegreze la sfârşitul războiului, a cărui iminenţă era vizibilă pentru toţi observatorii atenţi ai evoluţiilor politico-militare şi socio-economice. În acest context istoric din toamna anului 1918, solidaritatea naţională a funcţionat impecabil şi la cel mai înalt nivel, prin înţelegerea între liderii PNR şi cei ai Comitetului Central al Secţiei Române a PSDU. Încă de la sfârşitul lunii septembrie, social-democraţii au luat în discuţie foarte serios problema colaborării operative cu liderii PNR în vederea organizării luptei de emancipare naţională a românilor din Transilvania. Pentru a tatona poziţia fruntaşilor PNR în legătură cu o colaborare pe bază de deplină egalitate cu social-democraţii, Enea Grapini a fost trimis la 6 octombrie să se întâlnească cu unii deputaţi ai PNR aflaţi în capitala Ungariei. La întâlnirea cu Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr şi Ştefan Cicio-Pop, Enea Grapini a lansat invitaţia social-democraţilor de a-şi uni forţele în perioada următoare. Propunerea acestuia a fost primită fără rezerve, iar la Oradea, la 12 octombrie 1918, Conferinţa Comitetului Executiv al PNR a adoptat nu numai o Declaraţie prin care se exprima dorinţa naţiunii române din Ungaria şi Ardeal de a-şi hotărî soarta în urma unei mari adunări naţionale (document prezentat în discursul lui Al. Vaida-Voevod în parlamentul de la Budapesta, în ziua de 18 octombrie 1918), ci şi o rezoluţie care oficializa reluarea legăturilor de colaborare cu social-democraţii români transilvăneni.
Din însărcinarea Comitetului Central al Secţiei Române a PSDU, o delegaţie formată din Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini şi Ion Mihuţ s-a întâlnit la 28 octombrie 1918 cu deputaţii PNR din parlamentul de la Budapesta şi au decis constituirea pe bază de paritate a unui organism care să coordoneze lupta de emancipare naţională a românilor din Ungaria. În componenţa Consiliului Naţional Român Central (CNRC) format, după cei mai mulţi specialişti, în noaptea de 30 spre 31 octombrie la Budapesta, au intrat şase reprezentanţi ai PNR (Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Aurel Lazăr) şi şase ai Secţiei Române a PSDU (Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu, Tiron Albani, Iosif Renoiu), organismul politic proaspăt creat fiind condus de Ştefan Cicio-Pop. La începutul lunii noiembrie, CNRC şi-a mutat sediul la Arad, în casa fruntaşului PNR Ştefan Cicio-Pop, devenind un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei. Pentru a avea eficienţă maximă, s-a decis ca doar câte 3 reprezentanţi ai celor două partide să rămână în Arad, ceilalţi urmând să activeze pe teren, în diferite zone ale Transilvaniei. Astfel, la Arad, în casa lui Ştefan Cicio-Pop şi-au desfăşurat activitatea 3 membri ai PNR (Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr) şi 3 ai social-democraţilor (Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini).
În cursul lunii noiembrie a avut loc un amplu proces de înfiinţare a consiliilor (sfaturilor) naţionale române pe întreg teritoriul Transilvaniei, paralel cu organizarea gărzilor naţionale militare, organe menite să introducă şi să protejeze noua administraţie românească din provincie. Deosebit de importantă pentru evoluţia evenimentelor a fost şedinţa din 9 noiembrie a celor 6 membri ai CNRC, unde s-a pus problema preluării de către CNRC a întregii administraţii pe teritoriul locuit de românii din Ungaria şi Transilvania. La propunerea lui V. Goldiş de a se adresa în acest sens un memorandum guvernului maghiar la care acesta să răspundă în termen de 15 zile, Enea Grapini şi ceilalţi doi social-democraţi au replicat că „s-a terminat cu epoca memorandumurilor” şi că românii fiind stăpâni pe situaţie trebuie să vorbească „de la egal la egal. Noi trebuie să adresăm o notă ultimativă” şi „în termen de 48 de ore să avem răspunsul la nota ultimativă”.
Consecinţa acestei note ultimative a fost desfăşurarea la Arad în 13-14 noiembrie 1918 a unor tratative româno-ungare, derulate după toate regulile diplomatice între parteneri egali, respectiv între CNRC şi guvernul revoluţionar maghiar. La sfârşitul acestor negocieri, CNRC şi-a afirmat dorinţa fără echivoc, aceea de a lăsa românilor să-şi decidă singuri soarta, în numele principiului şi dreptului la autodeterminare naţională. Poziţia social-democraţilor români a fost atât la Arad, cât şi câteva zile mai târziu la Budapesta, foarte fermă, în sensul necesităţii recunoaşterii dreptului naţiunii române majoritare în Transilvania de a-şi decide apartenenţa statală. La 16 noiembrie 1918, în faţa membrilor Comitetului Central al PSDU, Ion Flueraş a declarat fără nicio rezervă că „poporul român a suferit prea mult de la stăpânitorii imperiului pentru ca să mai poată fi oprit din calea realizării visului său de unire şi că socialiştii nu pot şi nici nu vor să-l împiedice, nici să-l lase sub stăpânirea acelora care l-au înrobit în trecut. Ei se vor situa în fruntea poporului, ca să-l conducă pe calea cea mai bună posibilă, până la înfăptuirea eliberării”.
În ciuda eforturilor persuasive ale socialiştilor maghiari de a-i convinge că Transilvania trebuie să rămână în cadrul Republicii Ungare, Ion Flueraş şi alţi lideri ai Secţiei Române a PSDU au rămas consecvenţi tezei că doar poporul român este în măsură să decidă asupra viitorului său printr-o adunare naţională reprezentativă. Desigur că social-democraţii români transilvăneni aveau rezerve în a accepta unirea cu România în mod necondiţionat, deoarece ei blamau regimul politic burghez din Vechiul Regat care se făcuse vinovat de reprimarea răscoalelor ţărăneşti la 1907, a multor mişcări revendicative muncitoreşti şi care era încă departe de a asigura un regim cu adevărat democratic (politic dar şi economico-social) în ţară. De aceea, până la proclamarea efectivă a Unirii la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, social-democraţii au susţinut cu consecvenţă ideea menţinerii unei autonomii provizorii pentru Transilvania, până când se vor regăsi toate condiţiile asigurării unui regim pe deplin democratic în statul român unitar. Poziţia acestora trebuie interpretată corect ţinând cont de convingerile lor politice, dar şi de maturitatea lor fiindca au pus pe primul plan naţionalul, implicându-se cu responsabilitate în pregătirea Unirii.
După eşuarea tratativelor de la Arad dintre CNRC şi delegaţia guvernului maghiar, pregătirile pentru unire au intrat în linie dreaptă. La 16 noiembrie, CNRC a dat publicităţii manifestul „Către popoarele lumii” prin care se aducea la cunoştinţa opiniei publice din întreaga lume intenţia naţiunii române de a înfiinţa pe teritoriul pe care locuia „statul său liber şi independent”. Apoi, la 20 noiembrie, a fost lansat apelul pentru convocarea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, în ziua de duminică, 1 decembrie 1918. Alegerea delegaţilor pe plan local s-a realizat în cadrul unor adunări populare, fiind aleşi reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale (profesori, învăţători, preoţi, ţărani, funcţionari, avocaţi, studenţi, militari etc.), care urmau să prezinte adeziunea la unirea cu România a locuitorilor din mii de localităţi de pe cuprinsul întregii Transilvanii, a delegaţilor unor organizaţii politice, societăţi şi instituţii bisericeşti, culturale, profesionale etc. În zilele care au urmat, între social-democraţii din componenţa CNRC şi fruntaşii PNR au existat mai multe dispute privind conţinutul Rezoluţiei de unire, între problemele sensibile discutate fiind cele legate de precizarea numelui structurii politico-statale cu care se unea Transilvania (social-democraţii au solicitat ca să fie trecută unirea cu România şi nu cu „Regatul Român” cum dorea PNR, deoarece „regatul poate fi trecător, dar România este veşnică”, apoi menţinerea autonomiei provinciei era limitată până la întrunirea Adunării Constituante aleasă pe baza votului universal etc.). Multe din punctele democratice din Rezoluţia de Unire au fost incluse ca urmare a poziţiei ferme a social-democraţilor ce intrau în componenţa CNRC, ne referim la prevederile privind reforma agrară radicală, asigurarea de drepturi şi avantaje pentru muncitori precum în ţările avansate din Apus ş.a.m.d.
La Alba-Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, cei 1.228 de delegaţi/deputaţi, de drept sau aleşi (între care şi 180 de delegaţi ai social-democraţiei româneşti transilvănene care număra peste 70.000 de muncitori organizaţi), au hotărât unirea pe vecie a Transilvaniei cu România. Ion Flueraş a fost ales vicepreşedinte al Adunării. Rezoluţia de Unire (o veritabilă sinteză între programul naţional şi cel social, între unirea necondiţionată şi cea condiţionată), citită de Vasile Goldiş, a fost votată în unanimitate de delegaţi, apoi decizia de unire cu România a fost primită cu un deosebit entuziasm de cei peste 100.000 de români prezenţi la Alba-Iulia. Maniera democratică în care s-a hotărât unirea, participarea masivă a populaţiei de pe întregul teritoriul unit cu România, conferă astfel o notă de specificitate istoriei românilor în anul 1918.
Redăm în continuare cele mai semnificative articole din Rezoluţia de Unire, pentru a evidenţia caracterul naţional dar şi profund democratic al acestui act la definitivarea căruia şi-au dat concursul în egală măsură atât fruntaşii PNR cât şi social-democraţii din cadrul Secţiei Române a PSDU:

„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie – 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România...
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională, pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât, cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Naţională dă expresiune dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale...”.

Din păcate, deşi social-democraţii români au fost direct implicaţi în conducerea Transilvaniei prin CNRC în cursul lunii noiembrie, organizând în colaborare cu PNR Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, după proclamarea unirii Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918, ei au fost treptat marginalizaţi şi li s-a rezervat un loc modest în perioada următoare în procesul de integrare a provinciei în statul român. Astfel, în Consiliul Dirigent format la 2 decembrie 1918 la Alba Iulia, un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei unite compus din 15 membri, doar Ion Flueraş a fost ales membru (am putea spune „ministru”) la Resortul Ocrotiri Sociale şi Igienă, iar Iosif Jumanca la Industrie, desfăşurând o activitate laborioasă. Tot la 1 decembrie 1918, s-a decis ca sediul Secţiei Române din cadrul PSDU să se mute de la Budapesta la Sibiu, schimbându-şi şi denumirea în aceea de Partidul Social Democrat din Ardeal şi Banat.
După ce o delegaţie în frunte cu Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, Miron Cristea, Iuliu Hossu, s-a deplasat la Bucureşti, pentru a prezenta regelui Ferdinand şi guvernului actul unirii, un Decret-lege publicat în Monitorul Oficial din 13/26 decembrie 1918, consfinţea actul memorabil de la Alba-Iulia: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României”. Foarte dificile au fost tratativele de la Conferinţa Păcii de la Paris pentru Tratatul cu Ungaria, ţară care nu recunoştea şi nu accepta Hotărârea de la Alba-Iulia şi nici concluziile experţilor internaţionali privind fixarea graniţei. Prezenţa şi activitatea politico-diplomatică a lui Ion Flueraş la Paris a fost apreciată inclusiv de Alexandru Vaida-Voevod, cel care a preluat de la Ion I. C. Brătianu conducerea delegaţiei României la tratativele de pace. Finalmente, la 4 iunie 1920, delegaţii României, dr. I. Cantacuzino şi N. Titulescu, semnau la Trianon Tratatul cu Ungaria, prin care era recunoscută unirea de la Alba-Iulia, eveniment la care au luat parte şi reprezentanţi ai social-democraţilor ardeleni. Concluzionând în legătură cu evoluţia ideologică şi organizatorică a social-democraţilor români în primele două decenii ale secolului XX, trebuie spus, aşa cum a arătat şi distinsul istoric american Heith Hitchins, că poziţia lor „de a sprijini unirea Transilvaniei cu România s-a dovedit a fi fost decisivă, deoarece a conferit respect socialismului la un popor care ajungea în sfârşit să-şi împlinească ţelurile naţionale. Prin acest act ei au refuzat să rupă socialismul de cele mai adânci aspiraţii ale neamului lor. În consecinţă, între cele două războaie mondiale, ei au fost în măsură să influenţeze mişcarea muncitorească din România Mare într-un fel diferit de cel al Partidului Comunist, care a rămas pe poziţia rigidă a internaţionalismului”.

Clujul din perspectivă istorică

2008-10-12T09:56:00.000-07:00

Nu multe localităţi din România îşi pot etala la actele de identitate o vârstă onorabilă şi un trecut milenar. Tocmai de aceea locuitorii urbei de pe Someş, concitadinii noştri clujeni, au un motiv în plus să se considere norocoşi şi să-şi afirme cu mândrie nedisimulată o atare descendenţă venerabilă. Oraşul Cluj-Napoca împreună cu împrejurimile sale se găseşte pe o străveche vatră de locuire atestată cu multe mii de ani înainte de vremurile noastre, vechime confirmată prin cercetările arheologice desfăşurate în ultimele două secole. Prima aşezare mai importantă pe aceste locuri a fost întemeiată de daci sub numele de Napuca (Napoca). Din păcate, după cucerirea Daciei (106 d.Chr.), romanii biruitori au distrus şi desfiinţat vechea Napuca şi au pus bazele unei alte aşezări pe malul drept al Someşului Mic, cam în zona centrală a oraşului de astăzi, aşezare pe care au denumit-o Napoca, preluând denumirea anterioară dacică, cu o mică modificare fonetică. Era, acest gest, un semn al dorinţei învingătorilor romani de a trăi şi coabita paşnic cu autohtonii, cu care să construiască împreună o nouă civilizaţie. În timpul împăratului Traian, aşezarea urbană Napoca a cunoscut o înflorire social-economică si politică remarcabilă, fapt care l-a determinat pe împăratul Hadrian, succesorul lui Traian, să confere localităţii statutul de municipium, în anul 118-119. Ceva mai târziu, pe timpul împăratului Marcus Aurelius, municipiul Napoca a fost ridicat la rangul de colonia, cel mai înalt statut urban din Imperiul roman, astfel că locuitorii săi s-au bucurat de drepturi şi importante avantaje materiale.
În perioada stăpânirii romane, cultura materială şi spirituală a coloniştilor romani s-a împletit cu modul de viaţă al populaţiei majoritare dacice, influenţându-l puternic, ceea ce a dus la romanizarea treptată a autohtonilor care şi-au însuşit limba latină şi au adoptat civilizaţia romană. Aceste elemente de civilizaţie au asigurat aici, după retragerea armatelor şi a oficialităţilor romane din Dacia în timpul împăratului Aurelian (271 e.n.) continuitatea de viaţă a unei populaţii deplin romanizate, daco-romane, care a reprezentat matricea etnică a poporului român. Mult mai târziu, fortificaţia de la Cluj-Mănăştur a făcut parte din sistemul de aşezări fortificate aparţinând formaţiunii politice condusă de românul Gelu, amintit la cumpăna secolelor IX-X în izvoarele narative maghiare. După înfrângerea lui Gelu, părţile din vestul Transilvaniei, printre care şi regiunea Clujului de astăzi, au intrat, la fel ca restul teritoriului intracarpatic, sub stăpânirea regatului ungar, în anul 1213 fiind amintită Cetatea Regală Castrum Cluj. Aşezarea din preajma cetăţii a crescut în urma colonizării germane, proces care a început la sfârşitul secolului al XII-lea şi a continuat în secolul următor. Iată deci că la începuturile Clujului medieval, alături de populaţia românească autohtonă, maghiarii şi mai cu seamă germanii şi-au adus o contribuţie importantă.
La fel ca multe alte aşezări ale vremii, şi Clujul a ajuns, împreună cu o parte din împrejurimile lui, sub jurisdicţie episcopală, până în anul 1313 fiind considerat în continuare un sat. Într-adevăr, la începutul secolului al XIV-lea, agricultura continua să constituie principala ramură de activitate a clujenilor, dar o parte semnificativă a populaţiei (mai cu seamă saşii) s-a dedicat meşteşugurilor şi comerţului, taxele şi vămile plătite de ei devenind o sursă de venituri importantă pentru curtea regală maghiară. Regele Carol Robert la 19 august 1316, a emis un document prin care acorda privilegii speciale clujenilor şi îi elibera de sub stăpânirea episcopală. Prin acest act Clujul este ridicat la rang de oraş (civitas), ceea ce însemna un început de drept de autoadministrare pe plan economic, juridic şi bisericesc, reglementând, totodată, obligaţiile militare ale locuitorilor. Astfel, privilegiul regal din anul 1316 reprezintă unul din actele importante pentru istoria oraşului feudal Cluj, în curs de formare.
În cetate s-a dezvoltat şi viaţa culturală şi artistică, la sfârşitul secolului al XIV-lea fiind celebri sculptorii Martin şi Gheorghe din Cluj, care în 1373 au executat la Praga pentru regele-împărat Carol al IV-lea de Luxemburg, statuia Sfântului Gheorghe, monument ce se ridica la nivelul standardelor europene ale vremii. Statuia celor doi fraţi clujeni se încadrează printre lucrările de gen care vestesc sculptura Renaşterii pe plan european (aşa după cum se ştie, o copie târzie a statuii de la Praga se află la Cluj-Napoca pe actuala str. M. Kogălniceanu). De asemenea, o primă atestare despre începuturile învăţământului public din Cluj (şcoala orăşenească) datează din anul 1409, atunci fiind amintit "Caspar notarius et rector scholarum". Concomitent, în cetatea Clujului funcţiona o şcoală confesională (evident catolică), la care aveau acces nu numai locuitorii oraşului ci şi tineri din alte părţi ale Transilvaniei.
Regele Matia Corvin, care se pare că s-a născut în oraşul nostru în casa care azi îi poartă numele, a emis între 1458-1490 un număr de 41 de privilegii acordate localităţii, în urma cărora Clujul a devenit un important centru meşteşugăresc, şi a jucat un rol tot mai însemnat în producţia de bunuri de consum şi în comerţul european pe axa Est-Vest.
Oraşul nostru se leagă, cum altfel, şi de personalitatea marelui voievod unificator Mihai Viteazul. După înfrângerea lui la Mirăslău, nobilimea maghiară din Cluj s-a răzbunat cumplit pe oamenii lui Mihai Viteazul (căpitanul Baba Novac si alţii au fost prinşi şi arşi de vii, în piaţa Clujului, la 5 februarie 1601, punându-i apoi în ţepe pe drumul Feleacului, aproximativ în faţa Bastionului Croitorilor. Ca urmare a luptei de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul s-a întors victorios la Cluj cu armata sa şi cu generalul Basta, unde a stat câteva zile, între 11 şi 16 august. În memoria bravului şi credinciosului ostaş care a fost Baba Novac, domnul Mihai a pus un drapel mare pe locul unde a fost tras în ţeapă.
În secolul XVII, în cetatea Clujului s-au aşezat şi şi-au cumpărat case negustori greci şi români veniţi din Principatele Române. Înrudirile dintre boierimea Principatelor Române şi nobilimea din Ardeal au continuat, documentele atestând faptul că fete de boieri români şi de nobili unguri, dar şi băieţi, treceau prin căsătorie dintr-o ţară în alta. Elementul românesc în Cluj se înmulţeşte în secolul XVII şi în cel următor, dar preot şi biserică n-aveau în cetate fiindcă ortodocşilor nu li s-a permis să-şi construiască biserică de piatră, ei aparţinând în cele bisericeşti de preotul din Cluj-Mănăştur. Companiile de negustori "greci" (români macedoneni, dar şi greci) au pătruns în Cluj mai cu seamă după ce Habsburgii au ocupat la sfârşitul secolului al XVII-lea Ardealul, şi aveau nevoie de cât mai mulţi bani pentru scopurile militare şi culturale. Negustorii "greci", care plăteau taxe considerabile erau primiţi în cetăţi şi oraşe chiar şi fără acordul nobilimii maghiare sau al patriciatului săsesc. Citadela de pe Cetăţuie, s-a construit începând cu anul 1716, pentru încartiruirea armatei austriece şi supravegherea cetăţii. Habsburgii au încercat să atragă de partea lor oraşul şi să le cultive orgoliul, sediul Guberniului Transilvaniei aflându-se la Cluj între anii 1695-1696, 1719-1732 şi pentru o vreme mai îndelungată începând cu anul 1790, când Clujul a devenit capitala Ardealului, având pe atunci o populaţie de circa 11.000 locuitori. S-au construit o seamă de palate şi clădiri în stil baroc, reprezentativ fiind Palatul Banffy, actualmente sediul Muzeului de artă. Modernizarea oraşului devine încet, încet o realitate. În 1791 s-a început pietruirea străzilor, în 1798 s-a hotărât sistematizarea oraşului prevăzându-se ca orice construcţie nouă să fie obligată să aibă aprobarea consiliului orăşenesc. În 1792 a avut loc primul spectacol de teatru, reprezentaţiile teatrale permanentizându-se; în 1821 s-a construit clădirea teatrului orăşenesc, pe locul ei construindu-se în secolul XX Casa Universitarilor de azi. În 1827 s-a introdus iluminatul public pe timpul nopţii pe străzile oraşului, iar în 1828 s-a deschis primul Casino, cu întâniri literare, discuţii politice, artistice. La Liceul Piarist (vizavi de Universitatea “Babeş-Bolyai”) au învăţat nume ilustre ale românilor şi maghiarilor din Transilvania, între care şi simbolul revoluţiei paşoptiste româneşti, Avram Iancu.
Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania a lăsat urme adânci în relaţiile dintre români şi maghiari. Aici, la 28 martie 1848, s-a elaborat o petitie-manifest prin care se cereau recâştigarea libertăţii, egalităţii şi drepturi naţionale pentru români. Clujul, a devenit însă, la un moment dat, centrul reacţiunii nobiliare maghiare, prefectul Alexandru Bătrâneanu, tribunii Vasile Simonis şi Vasile Turcu, fiind executaţi de "Tribunalul de sânge" al revoluţiei maghiare, în hotarul localităţii Someşeni. La 11 mai 1849, din ordinul aceluiaşi "Tribunal" din Cluj este executat la poarta de nord a fortăreţei de pe Cetăţuie, eruditul profesor sas Stefan Ludwig Roth. Clujul a adăpostit tratativele lui Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, duse cu oficialităţile revoluţionare ungare pentru împăcarea revoluţiei maghiare (în frunte cu Kossuth Lajos) şi cea română (condusă de Avram Iancu). Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac au ajuns la 19 iulie 1849 la Cluj, fiind cazaţi la hotelul "Biasini" (pe str. Avram Iancu la intersecţia cu str. Universităţii), acolo unde fusese adăpostit şi poetul revoluţionar maghiar Petöfi Sándor, în periplul său transilvănean. Pentru împăcarea celor două revoluţii era însă prea târziu. După înfrângerea revoluţiei, Clujul şi-a pierdut din importanţa politică, capitala principatului fiind mutată la Sibiu, iar când Transilvania a fost anexată Ungariei prin pactul dualist din 1867, Clujul cunoaşte pentru câteva decenii o perioadă de decădere politică şi economică. Trebuie amintit şi faptul că în clădirea “Reduta” de pe str. Memorandului (actualmente sediul Muzeului Etnografic), fost han şi loc de întrunire al Dietei Transilvaniei în câteva rânduri, s-a desfăşurat în mai 1894 celebrul proces al memorandiştilor, în urma căruia mai mulţi fruntaşi ai românilor transilvăneni au fost condamnaţi la închisoare pentru curajul de a fi cerut drepturi pe seama naţiunii române din Transilvania.
După Unirea Transilvaniei cu România în anul 1918, pentru oraşul Cluj s-a deschis o nouă etapă de dezvoltare remarcabilă. Clujul devine în perioada interbelică sediul unor importante unităţi de învăţământ mediu şi superior (în 1919 s-a înfiinţat Universitatea românească), iar instituţiile spirituale, de cultură şi artă s-au imps pe plan naţional şi european. Şi din punct de vedere demografic oraşul începe să aibă o structură mai adecvată compoziţiei populaţiei din arealul învecinat sau conformă ponderii etniilor de bază la nivelul întregii Transilvanii. Creşte treptat numărul românilor, iar după al doilea război mondial se ajunge la inversarea proporţiei între români şi maghiari, în ultimele cinci decenii românii rămânând etnia majoritară, aşa cum era şi firesc într-o provincie unde elementul românesc autohton a deţinut de mai bine de un mileniu supremaţia din punct de vedere numeric. Oraşul Cluj s-a dezvoltat în urma proceselor de industrializare care au avut loc în secolul XX, sporind nu doar populaţia ci şi infrastructura corespunzătoare, ceea ce a determinat şi o schimbare vizibilă a ambientului arhitectural. Numeroase clădiri din zona centrală a oraşului, importante monumente de arhitectură, sunt mărturii elocvente ale înfloririi economice şi culturale din oraşul de pe Someş în cursul secolului recent încheiat, la care se adaugă văzând cu ochii noi clădiri din sticlă şi beton armat care, unele dintre ele se încadrează firesc şi completează zestrea urbanistică a Clujului.

Propuneri de valorificare a potenţialului istoric al Clujului

Date fiind trecutul milenar al oraşului, credem că se impune organizarea unei ample serbări anuale sub semnul “Zilele municipiului Cluj-Napoca”, care să dureze o săptămână şi să fie plasată anual primăvara, în săptămâna cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe (patronul oraşului) de la 23 aprilie. Prin atare manifestare se poate valorifica plenar tradiţia multiculturală a oraşului. De exemplu:

Luni: Inaugurarea serbărilor; Ziua originilor dacice
Marţi: Ziua romanilor
Miercuri: Ziua românilor
Joi: Ziua maghiarilor
Vineri: Ziua germanilor
Sâmbătă: Ziua interculturalităţii (a tuturor etniilor fondatoare şi conlocuitoare ale oraşului Cluj)
Duminică: Clujul, oraş European. Închiderea serbărilor

Ca tipuri de activităţi pentru fiecare zi, se pot organiza:

-expoziţii tematice la muzeele, monumentele şi casele memoriale, la galeriile de artă etc. unde să fie valorizaţi artiştii clujeni (conscaraţi dar şi tineri ce bat la porţile afirmării)
-simpozioane ştiinţifice ale specialiştilor, studenţilor şi elevilor sub genericul “Istoria la ea acasă”, cu un grad ridicat de interactivitate
-vizionarea de filme istorice (artistice şi documentare) care să pună în valoarea şi trecutul oraşului
-parade, concursuri sportive şi scene în aer liber cu costume de epocă specifice zilei,
-concursuri culinare conform tradiţiilor multietnice ale oraşului
-serate muzicale şi spectacole de sunet şi lumină
-„Ziua porţilor deschise” fie la debut fie la închiderea serbărilor, la toate instituţiile politice, administrative şi culturale
-organizarea unui bal de caritate pentru acei cetăţeni ai Clujului defavorizaţi (fondurile adunate se donează anual unui scop bine precizat: copiii autişti, persoanele cu deficienţe psiho-motorii etc.)
-sensibilizarea agenţilor economici pentru donarea profitului dintr-o zi a acelei săptămâni a serbărilor Clujului pentru premierea unor tineri dotaţi care s-au remarcat la olimpiade naţionale, la universitate, în sport etc.

Modalităţi de mediatizare (înainte, în timpul şi după finalizarea serbărilor oraşului):

-publicitate prin mass-media şi pe internet
-bannere pe străzi, pe mijloacele de transport în comun, fluturaşi aruncaţi din elicopter etc.
-implicarea firmelor de turism locale, naţionale şi internaţionale
-emiterea de medalii comemorative şi serii filatelice
-publicarea anual a unui volum de comunicări ştiinţifice legate de istoria oraşului care în timp să constituie suportul pentru elaborarea unei monografii în câteva volume pe măsura importanţei Clujului
-pliante, afişe, fluturaşi ce se distribuie în oraş, la instituţii etc. pentru implicarea comunităţii

Rezultate

-crearea unui brand local care să impună şi să reprezinte Clujul pe plan naţional şi internaţional
-întărirea sentimentului de solidaritate comunitară şi conştientizarea de către toţi cetăţenii a unei identităţi proprii
-crearea de noi locuri de muncă (permanente şi sezoniere) prin dezvoltarea infrastructurii şi a reţelei de servicii adiacente manifestărilor consacrate săptămânii Clujului