miercuri, 21 octombrie 2009

Mi-a ajuns...

Nu am de gând să scriu că m-am săturat de România din mai multe motive: aş demonstra lipsă de inventivitate. Apoi, nu pot să scriu că m-am săturat de România fiindcă în viziunea mea România este mai mult decât o simplă realitate cotidiană palpabilă, este o stare de spirit care încoporează deopotrivă cadrul fizico-geografic (care este atât de armonios proporţionat încât puţine ţări se pot lăuda că îl au), trecutul milenar ce ne-a modelat identitatea, valorile spirituale şi personalităţile impuse în cultura mondială care au văzut lumina zilei în acest spaţiu etc.
Dar cu siguranţă pot afirma că mi-a ajuns cât am îndurat în statul român, care înseamnă în primul rând instituţii (compuse din oameni care le conduc…) care m-au adus la exasperare în ultima vreme şi nu cred că sunt singurul în această situaţie (mă refer aici la ultimii douăzeci de ani de democraţie, înţeleasă de fiecare după mărimea portofelului şi a grosimii obrazului). Da, pot spune acum că m-am săturat de statul român şi dacă aş avea 20.000 de Euro mi-aş lua o căsuţă modestă în Austria, sau Germania, sau altundeva unde aş trăi într-o comunitate de oameni normali unde instituţiile statului îi respectă pe cetăţeni, unde nesimţirea şi grobianismul ar fi imediat amendate atât de comunitate cât şi de autorităţi, unde m-aş simţi respectat ca om, ca simplu cetăţean...
De ce instituţiile abilitate ale statului român nu l-au reţinut pe Nati Meir cu ani în urmă când zeci de oameni simpli au fost traşi pe sfoară de acest individ care le-a promis locuri de muncă în Israel dar până la urmă le-a luat doar banii şi i-a lăsat cu ochii în soare. Abia acum când nişte manelişti au fost păcăliţi s-au sesizat şi instituţiile statului. Oamenii simpli nu au fost apăraţi de nimeni. Întâmplător sau nu această arestare a lui Nati Meir a avut loc şi în precampania prezidenţială? De altfel acum, în aceste zile aud tot felul de acuze la adresa unora sau altora dintre prezidenţiabili ori despre alţi oamnei politici că au afaceri oneroase şi că vom vedea ce dosare se vor ivi! Am auzit şi cu ocazia altor campanii electorale aceleaşi lucruri dar nu am mai văzut niciun „om greu” condamnat!!!
La instituţia unde lucrez cu cumul am avut parte în ultima vreme de altă experienţă care m-a făcut să fiu sceptic în legătură cu asanarea morală a oamenilor şi a instituţiilor statului. Un director de bancă şi-a croit prin curtea clădirii unde se află sediul instituţiei noastre (unde activăm împreună cu alte două instituţii publice) un drum pietruit, pentru a ajunge la garajul din curtea/grădina sa. Las la o parte faptul că atât noi cât şi ceilalţi ocupanţi ai sediului am fost împotriva acestei amenajări, ea s-a realizat cu sau fără acordul nostru. După câteva săptămâni în care am putut intra în curtea unde aveam sediul, de ceva zile dumnealui directorul a decis că drumul este Al LUI şi noi nu avem ce căuta pe el. Nota bene, noi parcam şi înainte în acea curte înainte de a fi amenajat acel drum de 20 m, şi nu ne-a deranjat nimeni. Fiindcă personajul nostru este director de bancă, a decis că putea să închidă cu lacăt o curte ce aparţine domeniului public, noi plătind chirie pentru sediul care îl ocupăm şi terenul aferent din curte. Aroganţa şi arbitrariul sunt la ele acasă la majoritatea celor care se văd cocoţaţi într-o funcţie publică. Cred că li se permite orice, că pot să facă tot ce vor muşchii lor. O colegă a sunat la poliţie să vină cineva să constate că o persoană fizică (domnul nostru director de bancă) a blocat accesul altor persoane pe domeniul public deşi nu deţine şi nu plăteşte niciun leu pentru acel teren pe care doar trece să ajungă la garajul lui. Când a venit poliţistul şi colega i-a explicat despre ce este vorba, domnul poliţist a primit un telefon...şi dus a fost. Am solicitat şi Primăriei Cluj-Napoca să vină să constate acest abuz. Deocamdată poliţiştii primăriei au avut în aceste zile alte lucruri mai urgente de făcut, decât să vină să constate un abuz pe domeniul public (probabil trebuiau să plimbe prin alte locuri mapele care le au de regulă sub braţ).
În aceste zile am avut parte din plin de ploaie. Deşi îmi place să cred că ploaia are farmecul ei dacă ai starea de spirit adecvată după cum nimeni nu contestă că este benefică pentru noi, am ajuns să urăsc din toată fiinţa mea ploaia. Aceasta deoarece obişnuiesc să umblu mult pe jos, iar în aceste zile ploioase sunt de câteva ori pe zi udat/stropit...din picioare până spre cap. De maşinile care trec pe carosabil şi la tot zece metri trec printr-o groapă plină de apă care apoi se revarsă pe pantalonii şi hainele trecătorilor. Clujul are în toate cartierele denivelări de teren şi diferenţe de nivel, vizibile cu ochiul liber bunăoară şi între Piaţa Păcii şi Piaţa Unirii. De aceea, ploaia ar trebui să se scurgă firesc la vale, dacă ar fi amenajate corespunzător rigolele, poziţia canaului de colectare a apei, dacă... la recepţia lucrării ar fi de faţă un profesionist sau cineva care merge de regulă pe jos şi ar fi deranjat să fie împroşcat de apă la trecerea maşinilor pe lângă el (nu mai vorbesc de gropile din trotuar - le puteţi găsi fără problele pe străzile Napoca, Eroilor, Piaţa Unirii şi evident şi în alte părţi). Voi ajunge oare să trăiesc într-un Cluj unde să nu mi se prăfuiască pantofii la câteva minute după ce ies din apartament (locuiesc în zona parcului într-o zonă oarecum „curată”), unde să nu fiu stropit din două în două minute pe trotuar de maşinile care gonesc pe lângă mine, unde să nu calc eu într-o groapă plină cu apă pe trotuar?
Ca să pună capac disperării mele, zilele trecute un inconştient a distrus în câteva secunde o întreagă familie. Este vorba de un îmbogăţit al tranziţiei noastre care, la volanul unui jeep, cu alcool bine amestecat în sânge şi cu viteză mult peste limita legală, a intrat în plin lângă hotelul Napoca într-o maşină ce se deplasa regulamentar. Tatăl şi fetiţa morţi, mama în comă. Iar neruşinatul nu a chemat la telefon ambulanţa ci a dat două telefoane la avocaţii săi şi a plecat de la locul accidentului. Acest nemernic a fost prins anul trecut în localitatea Gilău cu 78 Km pe oră şi a fost amendat pentru depăşirea vitezei legale. Nesimţitul, ştiindu-se cu bani şi tupeu, aşa cum avem din păcate exemple zilnic mediate de mass media, l-a dat în judecată pe poliţistul ce l-a amendat motivând că acesta nu avea aparatul radar verificat. O judecătoare i-a dat dreptate şi l-a achitat. Sper că acum doarme liniştită că individul „pur şi nevinovat” pe care l-a declarat nevinovat anul trecut a trimis în neant o familie de oameni nevinovaţi.
La slujbă ni se spune că nu vom primi lunile viitoare salariile integral, că este criză şi trebuie să înţelegem situaţia dificilă în care se află ţara. Înţeleg că este criză şi trebuie să strângem cureaua. Ce nu pot să înţeleg însă este de ce anumite ministere achiţionează pe bani publici în aceste vremuri mii de sticle de wisky, vinuri scumpe, de ce anumite ministere şi primării organizează concerte la malul mării sau aduc dansatoare de samba din Brazilia pentru atrage turiştii care oricum nu vin la noi ci merg la bulgari sau turci, de ce mai construim stadion scump în condiţiile în care oraşul dispune de unul situat la standarde UEFA?
Aş avea numeroase alte exemple din umila-mi existenţă care să le invoc în continuare. Ar fi prea obositor pentru cititorii mei. Ce este cert, sunt OBOSIT şi DEZAMĂGIT de statul român. Nu ştiu ce voi face în viitor dar în prezent sunt dezamăgit, dezgustat, furios şi nemulţumit de instituţiile statului român. De va fi să plec de aici, voi duce cu siguranţă cu mine în suflet România dar în niciun chip statul român!

vineri, 16 octombrie 2009

Remember


A fost al patrulea membru al familiei noastre, cu drepturi depline. Am suferit alături de el când s-a întors rănit din „lupte” şi a trebuit să-i stau aproape la doctor pentru a-i repara ochiul, piciorul sau alte organe afectate. A suferit la rându-i alături de noi atunci când am avut probleme de sănătate şi a căutat să ia asupra lui o parte din durerile noastre. Ne-a vegheat somnul mai bine de 13 ani şi a anihilat energile negative din noi şi din casă. Am râs de el când era mic şi adorabil, dar am râs şi cu el şi alături de el după ce a devenit adult. Am trecut împreună prin vremuri grele dar şi prin momente bune şi cu siguranţă s-a bucurat şi el de împlinirile noastre. Ne-a aşteptat, în suferinţă, să ne încheiem cu bine problemele cu care ne-am confruntat în aceste ultime zile şi s-a mobilizat să nu ne afecteze programul extrem de încărcat din timpul conferinţei pe care am organizat-o. Împăcat parcă şi el că totul a ieşit bine, a încetat să mai lupte. A remarcat acest lucru şi doctorul care, după ce i-a administrat seria de injecţii, a zis alaltă seară (după ce conferinţa se încheiase şi oaspeţii au plecat), că Maurice jr. nu mai vrea să lupte pentru viaţă. Suferinţa îi era prea mare. Era momentul să se despartă de noi, să nu-l mai vedem şi să-l compătimim pentru suferinţa lui. A avut mândria lui...
A fost generos cu noi şi cu cei pe care-i simţea buni şi prietenoşi. A fost extrem de inteligent şi diplomat (cu siguranţă mulţi din cei ce ne conduc astăzi nu au profunzimea sentimentelor şi a inteligenţei cu care Creatorul l-a înzestrat). De astăzi, 14 octombrie, Maurice nu mai este fizic alături de noi, dar amintirea lui ne va însoţi atâtea zile câte ne va mai da Dumnezeu. Cei care l-au cunoscut şi ne cunos c îşi vor aduce şi ei aminte, cu siguranţă, de cel care ne-a luminat viaţa în ultimii treisprezece ani.