duminică, 26 aprilie 2009

Sunt românii liberi?

Interogaţia din titlu o purtam demult în mine, însă evenimente recente m-au făcut să o şi exprim în această formă scrisă. În primul rând, este vorba de cutremurul de pământ din seara zilei de 25 aprilie, şi mai ales de efectul mediatic declanşat de acest fenomen natural. După multele materiale prezentate, interviuri, talk-show-uri etc. pe care le-am urmărit, am rămas stupefiat de modul în care au reacţionat oamenii, de felul în care au înţeles majoritatea concetăţenilor noştri să-şi asigure viaţa. În acele momente mi-au venit în minte cuvintele lui Seneca despre libertate şi care reflectau poate cel mai bine crezul meu: „Întrebi ce e libertatea? A nu fi sclavul nici unui lucru, nici unei necesităţi, nici unei întâmplări, a coborî soarta până la tine”. Într-adevăr, românii, în cazul de faţă bucureştenii intervievaţi, nu au înţeles deloc că libertatea lor, siguranţa vieţii lor depinde numai de ei. Că nu trebuie să lase pe seama unei întâmplări, dacă un viitor cutremur le va spulbera nu doar locuinţa ci şi viaţa. Fără excepţie toţi au acuzat autorităţile că nu dau bani pentru consolidarea celor câtorva zeci de mii de imobile însemnate cu bulina roşie şi care avertizează locatarii asupra pericolului prăbuşirii acestor blocuri. Acuză pe nedrept autorităţile că nu fac nimic. Din păcate trebuie să-i contrazic, autorităţile au conceput şi executat cu ani în urmă o vastă operaţiune de expertizare a imobilelor expuse riscurilor seismice, în urma cărora pe multe blocuri s-a aplicat bulina roşie. Apoi, prin contribuţia autorităţilor au şi fost consolidate câteva clădiri. Multe, puţine, nu ştiu exact şi nici nu contează acum. Mă întreb însă câţi cetăţeni din asemenea imobile, câte asociaţii de proprietari/locatari au luat iniţiativa contractării unor credite bancare, câte asociaţii au solicitat autorităţilor locale sau centrale să suporte dobânda acestor credite luate pentru a-şi consolida imobilul în care locuiesc. Câte asociaţii au oferit unor firme de publicitate spaţiu în schimbul efectuării de către acestea a unor lucrări ample de consolidare. Cred că românii nu sunt astăzi pe deplin liberi fiindcă sunt în continuare dependenţi: de preşedinte, de premier, de primar etc. Ei trebuie să vină la faţa locului să le rezolve problemele, ei au obligaţia de a se implica în toate mărunţişurile vieţii noastre cotidiene. Românii (majoritatea relativă, ca să nu fiu nedrept cu unii concetăţeni) nu concep să se implice ei înşişi, să lanseze iniţiative, să-i mobilizeze pe vecinii mai apatici, să transpire pentru a edifica ceva. Nu, autorităţile trebuie să facă acest lucru.
Nu cu multă vreme în urmă am asistat la o admirablă lecţie de civism şi care are legătură directă cu tema eseului de faţă. O personalitate a vieţii publice şi economice româneşti povestea cum şi-a dezvoltat afacerea, una de succes, făcând şi educaţie civică în acelaşi timp. Ne-a arătat ce înseamnă eficienţa muncii în România în general şi în firma lui în special. Ne-a relatat cum i-a educat pe angajaţii săi în spiritul respectului faţă de muncă, faţă de lege, faţă de client, transformându-i în profesionişti în domeniul lor de activitate. Am reţinut şi mi s-a părut extrem de interesantă afirmaţia acestuia atunci când le-a spus angaţilor din firmă că ei sunt cu adevărat oameni liberi. Că pot alege, dacă părăsesc firma lui, pe o rază de 1 km de la locul lor de muncă, cel puţin alte 10 slujbe fiindcă angajatorii nu-i vor scăpa din mână auzind de la ce firmă provin. Aceşti potenţiali angajatori ştiu că muncitorii respectivi sunt nu numai profesionişti, ci şi promotorii unor principii şi valori deprinse în cadrul firmei pe care au abandonat-o: competenţă, onestitate, corectitudine. Într-adevăr, în această perspectivă, libertatea de care vorbea personalitatea evocată încorpora nu doar posibilitatea de a alege, ci însemna şi exerciţiul respectării legalităţii, a onestităţii, a respectului faţă de semeni etc.
Astăzi libertatea în sens kantian îşi păstrează cu siguranţă actualitatea, însă în acord cu evoluţia societăţii trebuie să încorporeze şi alte conotaţii. Între acestea, implicarea responsabilă în folosul propriu şi al comunităţii, respectarea legalităţii şi a instituţiilor statului, toleranţa faţă de cel diferit şi acceptarea diversităţii etc. Nicolae Iorga avea dreptate când spunea că „libertatea e ceva care se merită şi se cucereşte”, fiindcă noi românii trebuie să depăşim pasivitatea şi trebuie să ne cucerim cu adevărat libertatea. Nu mai trebuie să ne luptăm ca eroii în tranşee sau pe câmpul de luptă cu tătarii, turcii, ruşii, ungurii etc. pentru a ne cuceri libertatea, ci trebuie să luptăm cu noi înşine, cu propriile mentalităţi şi deprinderi care sunt în general marcate de apatie, nepăsare, intoleranţă, sfidarea legalităţii, dispreţul faţă corectitudine şi faţă de lucrul bine făcut, fiincă acestea toate înseamnă abandonarea comodităţii, multă muncă, implicare, angajare responsabilă. Cred că românii nu sunt încă liberi şi aşa cum generaţiile anterioare care au asigurat prin jertfele lor independenţa şi unirea românilor, tot aşa generaţiile actuale şi viitoare de români trebuie prin sacrificiile lor să asigure LIBERTATEA românilor.

luni, 13 aprilie 2009

George Cristian Maior, Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, cu un cuvânt-înainte de Chris Donnelly, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2009, 283 pagini


Predicţia lui A. Malraux că „Secolul XXI sau va fi religios, sau nu va mai fi defel” este poate încă discutabilă, însă după ce am citit cartea lui George Cristian Maior cred că trebuie să ne punem foarte serios problema, în aceeaşi termeni de predictibilitate, că secolul XXI sau va genera noi strategii şi politici de apărare, de securitate, respectiv noi relaţii internaţionale la nivelul întregului mapamond, sau nu va mai fi deloc!
Autorul cărţii de faţă este un nume mult prea cunoscut în România, şi nu numai, pentru a-i dedica o prezentare biografică amplă, totuşi nu mă abţin să nu invoc aici, cu satisfacţie şi deferenţă, faptul că el este unul dintre produsele reuşite ale provinciei, în speţă ale capitalei Ardealului, în raport cu centrul. George Maior s-a născut şi a fost educat la Cluj-Napoca (absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, unde dealtfel şi-a susţinut şi teza de doctorat în drept internaţional), desăvârşindu-şi apoi formaţia intelectuală şi profesională la prestigioase universităţi din SUA şi Europa, şi acumulând încă de la începutul anilor 90 o vastă experienţă în serviciul diplomatic al României.
Prezenta carte care reuneşte mai multe studii şi articole publicate în perioada 2001-2004, precum şi conferinţe, evaluări şi analize de securitate realizate (şi unele publicate) până în 2006, exemplifică cel mai bine, în opinia mea, ceea ce cunoscutul istoric şi politolog american Arthur M. Schlesinger Jr. a întruchipat pentru disciplina şi vremea sa, respectiv postura de „istoricul ca participant”. În cazul lui George Maior însă, sintagma ce i se potriveşte ar putea fi, şi trebuie să fie cu siguranţă alta, respectiv cea de „juristul şi diplomatul ca participant”. Într-adevăr, conţinutul cărţii reflectă cu prisosinţă ipostazele multiple în care s-a aflat mai bine de un deceniu autorul cărţii, atât în ţară cât şi în străinătate. Actor dar şi regizor în acelaşi timp în complexul efort de integrare a României în structurile euro-atlantice, George Maior a deţinut responsabilităţi care l-au plasat în prim plan nu numai pe scena vieţii politice interne, dar şi internaţionale: între anii 2001-2004, a fost secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare în cadrul Ministerului Apărării, având statutul de co-negociator pentru aderarea ţării noastre la NATO (2001-2003), între anii 2005-2006, a fost ales senator şi preşedinte al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională din Senatul României.
Structura lucrării evidenţiază o organizare coerentă a materialului atent selecţionat şi prelucrat, capitolele curgând logic şi dezvoltând progresiv tema centrală: politica de alianţe, locul dar şi rolul României în relaţiile internaţionale de la începutul secolului XXI. Nu întâmplător, credem noi, cartea debutează cu un prim capitol având titlul „Două viziuni asupra provocărilor lumii internaţionale în secolul XXI – Robert Cooper şi Robert Kaplan”, şi se încheie cu un ultim capitol intitulat „Regândind politica şi strategiile de securitate”. Armata secolului XXI”. În şi între aceste capitole, George Maior a simţit nevoia să-şi expună propria concepţie în materie de relaţii internaţionale, de securitate naţională şi internaţională, să puncteze principalele etape ale efortului naţional de integrare euroatlantică, care a însemnat o mobilizare exemplară nu doar a instituţiilor statului ci şi a societăţii civile, proces la care autorul, în dubla ipostază de actor şi regizor, şi-a adus o contribuţie esenţială. Astfel, în opinia lui George Maior „realităţile geopolitice actuale sunt rezultatul unei balanţe dintre puterea hard şi soft, dintre conceptul de naţiune în sens realist şi anumite evoluţii de securitate postmoderne. Mai mult, există o tranzacţionare continuă şi dinamică între elementele geopolitice, de putere, militare (realiste), şi cele diplomatice, morale, soft (postmoderne, de negociere şi asumare a rolurilor, de construcţie de identităţi şi legitimitate politică a statului), între care trebuie identificate un echilibru, o balanţă potrivită care să asigure puterea şi influenţa unui actor în relaţiile internaţionale din secolul XXI. În acest sens, cea mai bună caracterizare a concepţiilor mele este realizată de sinteza, aparent paradoxală, dintre realism şi postmodernism” (pag. 13-14).
În cuprinsul celorlalte 4 capitole sunt refăcute aspecte ce ţin de parcursul anevoios al României către o structură de securitate (Alianţa Euro-Atlantică) ce şi-a dovedit viabilitatea în lumea contemporană, şi pentru care raţiunea de a exista şi a se adapta la schimbările aduse de o dinamică nemaiîntânită până acum în arena internaţională reprezintă o provocare fără precedent în istorie. Cu o nedisimulată mândrie arată George Maior că aderarea României la NATO a însemnat, pentru prima dată în istoria alianţelor politico-militare din care ţara noastră a făcut parte în ultimul secol, libertatea de opţiune şi mai ales posibilitatea de a avea un cuvânt de spus la masa deciziilor. În acelaşi timp, integrarea ţării noastre într-o organizaţie aflată în plină schimbare strategică a adus o plus valoare alianţei, fiindcă România a devenit nu doar un factor de stabilitate regională, ci şi un membru implicat cu responsabilitate în efortul transformnării şi ameliorării capabilităţilor NATO de recţie şi răspuns la crizele survenite. Autorul evocă în acest sens două din domeniile fundamentale prin care România a contribuit la schimbările şi redefinirea identităţii alianţei: „pe agenda geopolitică şi pe agenda de transformare a NATO” (pag. 18).
Faptul că ţara noastră a militat cu ceva vreme înainte de aderarea la structurile euro-atlantice pentru definirea unei politici de securitate în zona Mării Negre este relevant pentru rolul activ asumat de România în procesul de creştere a democraţiei şi securităţii în regiune şi în prefigurarea problemei resurselor energetice, teme care au dobândit recent o importanţă deosebită. Nu lipsit de interes este un alt aspect care ţine tot de arhitectura geopolitică a spaţiului caspian şi al Mării Negre şi care ar trebui să stârnească dacă nu îngrijorare, cel puţin interogaţii la nivelul factorilor responsabili: factorul demografic. Să nu uităm că aceste teritorii au reprezentat de câteva ori în istorie „poarta” de intrare spre Europa a unor mase semnificative de oameni care au adus transformări masive la nivelul vechiului continent: indoeuropenizarea petrecută cu multe mii de ani înainte de Christos, prăbuşirea Imperiului roman la sfârşitul antichităţii şi construirea unei alte Europe la începutul Evului Mediu prin marea migraţie a popoarelor venite din stepele Asiei. Unii demografi avertizează de pe acum asupra pericolului producerii unei noi „migraţii” la nivelul continentului european, de astă dată mult mai amplă şi mai complexă prin urmări decât celelalte anterioare. Să nu uităm că astăzi mai bine de jumătate din populaţia globului se află la est de acest spaţiu, iar problemele rezultate de pe urma unei explozii demografice care nu şi-a epuizat încă resursele sunt numeroase. Tocmai de aceea, dincolo de pericolele descrise şi analizate de specialişti şi care sunt generate de statele premoderne şi cele moderne (în accepţiunea hărţii conceptuale şi strategice al lui R. Cooper), se impune a se acorda o atenţie cuvenită şi acestui factor de risc, respectiv cel demografic. O gestionare necorespunzătoare a riscurilor aduse de o populaţie explozivă atât la baza cât şi la vârful piramidei (tinerii tot mai numeroşi ce nu pot fi absorbiţi şi integraţi, bătrânii tot mai mulţi care nu pot fi asistaţi social şi medical etc.), poate însemna un pericol pentru securitatea statelor şi a structurilor politico-militare viitoare tot atât de grav precum terorismul sau încălzirea globală.
Pregătirea intelectuală dar şi experienţa politico-diplomatică acumulată de George Maior i-au permis o tratare echilibrată şi coerentă a problematicii relaţiilor internaţionale la începutul secolului XXI, din perspective multiple. Lucrarea de faţă, cu valoare atât documentară cât şi prospectivă, aspiră la o privire sintetică şi transparentă asupra principalelor provocări cu care se confruntă nu doar România ci şi lumea contemporană în materie de securitate şi apărare. Cu siguranţă, cartea se adresează nu numai istoricilor, politologilor şi diplomaţilor, ci şi celor pasionaţi de o altă viziune asupra prezentului şi viitorului relaţiilor internaţionale decât cea tradiţională, adică de cea a războaielor şi eroilor, a tratatelor de pace şi a culiselor diplomatice. Cu siguranţă diplomaţia secolului XXI este şi trebuie să fie diferită de ceea ce tratatele clasice de diplomaţie o prezentau. Este o carte scrisă accesibil, cu informaţii interesante şi interpretări provocatoare, o lectură cu adevărat utilă tuturor celor care se ocupă de strategiile geopolitice ale prezentului dar şi de cele ale viitorului. Numai şi pentru aceste valenţe, ea este fără îndoială o carte care va fi mult citită şi citată în anii care vin de un public larg şi variat.

duminică, 5 aprilie 2009

Istorie trăită, istorie scrisă*


* Ioan Rus, Tribut plătit speranţei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, 555 pag.

Acestui text i se potriveşte probabil foarte bine zicala „mai bine mai târziu decât niciodată”. Deşi am intrat în posesia cărţii şi am citit-o cu mult interes la sfârşitul lunii februarie, am tot amânat aşternerea pe hârtie a impresiilor din motive care ţin mai degrabă de subiectiv decât de altceva. Voiam în primul rând să descifrez sensurile profunde ale titlului cărţii lui Ioan Rus, să mă conving ce anume i-a inspirat o atare formulare. Apoi, mai era ceva în proria-mi stare de spirit care mă ţinea departe de însemnările fugare făcute la lecturarea celor câteva sute de pagini, ceva nedefinit ce mă împiedica să elaborez un text închegat. Se prea poate să fi fost cenuşiul predominant şi deprimant al unui oraş murdar într-o iarnă prea mult prelungită, mai ales că eu mă număr printre meteodependenţi. De câteva zile, soarele cald şi prietenos al unei primăveri întârziate şi care se grăbeşte parcă să recupereze frigul ce ne-a ţinut împresuraţi fizico-vestimentar şi psihic mai mult decât era firesc, precum şi revenirea la viaţă a naturii mi-au creat o dispoziţie propice reluării notelor despre această carte. Şi nu în ultimul rând, tocmai în martie-aprilie 2005, acum patru ani, într-o vreme asemănătoare cu cea din aceste zile senine de primăvară, s-a petrecut ceea ce presa a numit „Primăvara de la Cluj”, respectiv începutul unei transformări structurale a partidului din care făcea parte Ioan Rus. Această cheie de scriere a recenziei mele era mai mult decât necesară fiindcă în general eu sunt o fire optimistă, dar şi pentru că Ioan Rus a fost la rându-i un optimist, cel puţin în cei opt ani de experienţă politică pe care-i cuprinde prezenta lucrare. Şi cred că încă mai este un optimist, fiindcă în ultimele patru pagini ale cărţii a folosit de 14 ori cuvântul cred!
Revenind asupra titlului cărţii de faţă, primul lucru ca şi istoric, atunci când văd cuvântul tribut, este asocierea acestuia cu o lungă perioadă de timp din istoria medievală a românilor. Desigur, cuvântul tribut este mai vechi, de provenienţă latină, şi avea semnficaţia de dare, impozit. Însă la sfârşitul lucrării lui Ioan Rus nu am găsit nicio asemănare între ceea ce însemna tributul în antichitate sau în Evul Mediu în general, şi în cel românesc în special, respectiv obligaţia – de regulă în bani – pe care o putere cuceritoare (în cazul nostru Imperiul otoman) o impunea unui popor învins şi supus şi care se achita la date fixe. Domnii români plăteau tribut Înaltei Porţi pentru a răscumpăra pacea şi a-şi menţine stabilitatea domniei, pentru a conserva o realitate politică. Ioan Rus a plătit un tribut nu pentru a conserva ceva, dimpotrivă, pentru a schimba o realitate anacronică. Dacă domnii români şi apoi cei fanarioţi plătitori de tribut turcilor s-au complăcut în a menţine o stare de lucruri, Ioan Rus s-a ridicat împotriva comportamentelor fanariote şi a unui sistem instituţionalizat ce prelungea în viaţa politică din România practici şi cutume ce nu-şi mai aveau locul într-o ţară ce aspira să adere şi apoi să se integreze în structurile euro-atlantice. Aceasta este deosebirea funciară între cei care până mai ieri (sau poate că încă şi în prezent!) au plătit tribut pentru a se menţine la tron sau în funcţii, perpetuând slugărnicia şi umilinţa, incompetenţa şi iresponsabilitatea, şi Ioan Rus, care a plătit tribut (sacrificând suflet, energie, timp, chiar şi bani în campaniile electorale) pentru a schimba ceva în această ţară, pentru a promova valori precum demnitatea, onestitatea, competenţa. Paginile cărţii ne arată cum nu de puţine ori în cei opt ani descrişi în carte, Ioan Rus a pendulat între „speranţă şi disperare”, pentru a cita titlul unei documentate lucrări a lui Vasile Puşcaş, alt membru marcant al Grupului de la Cluj, la fel de implicat ca şi Vasile Dâncu în lupta dusă de Ioan Rus pentru schimbarea în bine a României. O arată fără echivoc autorul atunci când recunoaşte în mai multe rânduri că „diferenţa dintre vise şi dezamăgiri înseamnă viaţa cea reală, căreia îi plătim zilnic tribut” (pag. 40 şi 449).
Lucrarea este concepută în mai multe capitole, inegale ca şi cantitate dar la fel de egale ca şi relevanţă, semnificaţie. Simpla lor enumerare evidenţiază poziţia bivalentă în care s-a aflat timp de mai mulţi Ioan Rus, respectiv cea de actor dar şi regizor în viaţa publică din România: Toleranţă zero, Vise şi vize, Statul cetăţenilor, Lângă inima Transilvaniei, Grupul de la Cluj, Programe Politice, Agenda integrării europene şi euro-atlantice, Articole de presă, Epilog. Deşi materia primă a acestor capitole este variată (interviuri, articole în diverse publicaţii, declaraţii de presă, discursuri, materiale de analiză şi bilanţ, programe politice etc.), ea învederează o implicare totală a lui Ioan Rus în activităţile ce au decurs din îndeplinirea unor înalte responsabilităţi administrative şi politice: ministru de interne, vicepreşedinte al PSD, lider al curentului reformist din acelaşi partid ş.a. Fie că s-a angajat pe drumul greu al reformării Ministerului de Interne unde cel mai mare succes l-a reprezentat demilitarizarea poliţiei, fie că a vrut şi a reuşit să redea românilor demnitatea negociind cu partenerii europeni ridicarea vizelor, fie că a gândit şi orchestrat alegerea în mod cu adevărat democratic (şi pentru prima dată într-o asemenea manieră) a unui preşedinte al PSD, ceva l-a însoţit în permanenţă pe Ioan Rus. Ceva care trăda o personalitate ce i-a impresionat până şi pe cei ce se declaraseră împotriva stângii. O mărturisea foarte bine în iunie 2004, într-un editorial, şi regretatul Octavian Paler: „Fără să-l cunosc pe fostul ministru al Administraţiei şi Internelor, bazându-mă strict pe «impresii», nu l-am putut aşeza, mental, niciodată în galeria tipăteştilor, caţavencilor şi farfurizilor din PSD şi guvern. Ceva din aerul său serios, auster, din reţinerea foarte ardelenească, aş zice...m-a împiedicat să mi-l închipui sărind să-i ia o scamă de pe rever primului-ministru...Cineva care n-a vrut să linguşească pentru a face carieră la Bucureşti, într-o vreme în care slugile, trepăduşii, mercenarii şi papagalii abundă, dă semne că ar avea ceva foarte rar astăzi: caracter” (pag. 540).
Pentru toate acestea, câte le-a imaginat, exprimat şi materializat, Ioan Rus a plătit tribut. Fiindcă am plonjat la începutul materialului prin câteva comparaţii în istorie, putem remarca din aceeaşi istorie că mai mulţi domni români au decis la un moment dat stoparea plăţii tributului şi au încercat să se răzvrătească faţă de Poartă, unii reuşind pentru scurt timp să-şi impună poziţia în detrimentul turcilor. Chiar dacă au fost înfrânţi la un moment dat, faptele lor au rămas pentru posteritate drept un imbold pentru generaţiile viitoare. Mihai Viteazul a devenit chiar un simbol al luptei românilor în epoca modernă pentru realizarea statului naţional român. Cartea, şi implicit o perioadă lungă din viaţa lui Ioan Rus este o sursă de cunoaştere şi un suport important pentru înţelegerea timpului politic de la începutul mileniului trei; ele oferă modele ce nu trebuie neaparat copiate sau imitate, dar de la care trebuie pornit pentru a evolua şi dezvolta viitorul. Poate că optimismul l-a cam părăsit la finele cărţii pe Ioan Rus, poate că a obosit să lupte cu morile de vânt, sau poate că pur şi simplu a simţit nevoia să se retragă deliberat şi temporar din istorie pentru a supravieţui, ca să folosesc o expresie dragă lui Lucian Blaga. Dar pentru a rămâne la termenii blagieni, este nevoie (şi aşteptată în acelaşi timp) revenirea în istorie a unui om care poate da un alt curs realităţilor politice viitoare. La sfârşit dar nu în cele din urmă, amintesc că un condensat şi emoţionant text, intitulat “În loc de prefaţă” îi aparţine lui Vasile Dâncu, iar ediţia de faţă a fost îngrijită de Ancuţa Abrudan, doi apropiaţi ai lui Ioan Rus care i-au rămas alături dincolo de orice încercări pe care viaţa le-a aşezat înaintea lor. De ce am făcut această menţiune, simplu, atitudinea celor doi este simptomatică pentru o altă valoare pe care Ioan Rus a aşezat-o la temelia construcţiei sale: loialitatea. O carte document dar şi o carte formativă deopotrivă, Tribut plătit speranţei merită să fie citită de toţi cei care-i suntem contemporani lui Ioan Rus pentru că în ea ne regăsim parţial fiecare dintre noi.

joi, 2 aprilie 2009

Din inimă pentru minte

Câţiva oameni cu inimă, au dăruit din tot sufletul pentru ca o elevă să poată beneficia de un ajutor pentru...minte, pentru a se descurca şi a învăţa la nivelul anului 2009. Prin contribuţia dezinteresată şi voluntară a câtorva persoane - şi am să-i pomenesc pe toţi în ordine alfabetică (Sorina Paula Bolovan, Ovidiu Crişan, Ştefan Damian, Raveca Divricean, Ciprian Lar, Remus Lăpuşan, Ioan Aurel Pop, Robert Preda, Marcela Sălăgean) – o tânără ce suferă de o boală incurabilă şi are şi o situaţie socială delicată, a primit un „iepuraş”: un calculator, o cameră web şi un ajutor material pentru ca Sfintele Paşti care se apropie să o găsească un pic mai fericită decât până acum. Un celebru filosof a surprins în câteva cuvinte bucuria gestului nostru colectiv (dăruind vei dobândi) şi care mi-a creat astăzi, în ciuda vremii mohorâte, o stare de bine şi împlinire. Ochii tinerei au însemnat pentru mine mai mult decât cuvintele rostite de ea sau de mama ei. Se spune că ochii refelectă cel mai bine starea de spirit (chiar şi pisicile – prietenii ştiu de ce – au în priviri o expresivitate care nu lasă nicio îndoială asupra stării lor de spirit). Într-adevăr, în ochii ei am văzut lumina şi soarele care ne-au cam lipsit astăzi, am văzut reaprinsă o luminiţă. Stă în puterea noastră să aprindem cât mai multe asemenea luminiţe pentru semenii noştri care sunt în nevoie. Şi din păcate sunt mulţi oameni care au nevoie şi aşteaptă o mână întinsă de la noi. Să profităm de apropierea Sfintelor Paşti şi să aprindem cât de multe luminiţe se poate.
Sărbători Pascale Fericite!