Despre identităţi locale, regionale şi naţionale

Obligaţiile profesionale, ştiinţifico-didactice, au făcut ca în ultimele luni să mă aflu pentru mai multe săptămâni în străinătate, cu precădere în Austria şi Germania (în fapt, aceste rânduri sunt scrise din München, capitala celui mai mare land al Germaniei, Bavaria). Mărturisesc că am vrut să-mi aştern aceste gânduri încă de acum mai bine de o lună, de pe vremea când vizitasem nu numai Viena ci şi Salzburg, însă primul impuls mi-a fost anihilat de timpul scurt avut la dispoziţie, şi care, din motive pragmatice, a trebuit să-l canalizez spre rezolvarea unor probleme imediate. Întors în ţară m-au luat prin surprindere unele evenimente care mi-au redus drastic timpul liber, aşa încât ideea a rămas suspendată. Fiind acum pentru câteva zile în capitala Bavariei, un oraş încântător şi cu oameni foarte calzi şi deschişi, în ciuda clişeelor şi a cosmopolitismului de care te loveşti la fiecare pas, intenţia de a scrie despre identităţi mi-a fost din nou stimulată aşa că nu m-am putut abţine să nu redau câteva din aceste gânduri care mă frământă de mai multă vreme.
Atât în Tirolul austriac cât şi în Bavaria germană am întâlnit pe stradă sute de oameni, deopotrivă bărbaţi şi femei, care erau îmbrăcaţi cu tradiţionalele lor costume. Fie că se aflau în restaurant sau la muzee, pe stradă sau în mijloacele de transport în comun, etalau pe ei, prin aspectul material al costumaţiei lor, semnele unei identităţi locale, în primul rând a unei identităţi regionale. Nu este cazul să descriu aici particularităţile pantofilor, ciorapilor, pantalonilor, cămăşilor, vestelor şi mantalelor, pălăriilor etc. fiindcă ele sunt îndeajuns de bine cunoscute (pot trimite prin email poze celor interesaţi). Vreau să vă spun că nu i-am văzut deloc stânjeniţi de faptul că, într-o mare de oameni, turişti, imigranţi sau localnici, costumaţi foarte pestriţ aşa cum era firesc, ei făceau notă discordantă. Una foarte plăcută însă. Tineri sau adulţi, copii sau bătrâni, se simţeau mândri să poarte costumele lor tradiţionale, să le afişeze fără ostentaţie ca un semn distinctiv al apartenenţei lor la o regiune sau alta. Aceasta, într-o lume mobilă, în care globalizarea nu va ocoli mai devreme sau mai târziu nici ultimul cătun, le conferea însă o identitate, îi făcea să se simtă că ei sunt la ei acasă, că au în sufletele şi conştiinţele lor sentimentul apartenenţei la o comunitate, locală, regională şi naţională.
Desigur, în unele sate din Maramureş sau în alte foarte puţine zone din România unde tradiţia nu a fost eliminată total, mai întâlnim persoane ce îşi etalează frumoasele costume tradiţionale româneşti, de regulă în croiala nealterată de tendinţele vestimentare moderne. Stau să mă întreb cum i-ar privi concetăţenii noştri pe cei care s-ar încumeta mâine să iasă la plimbare, ziua în amiaza mare, pe străzile Clujului sau Bucureştiului, Sibiului sau Sucevei, costumaţi în pantaloni albi sau gri de lână, ornaţi cu motive florale şi populare, femeile cu iile lor înflorate, bărbaţii cu mantale şi căciuli (dacă tot e sezonul rece) din aceeaşi lână care ar trebui să se găsească din belşug în ţara noastră mioritică, cu decoraţia specifică fiecărei zone etnografice. Cred că toate privirile s-ar întoarce spre ei, extrem de puţine însă admirative, iar cele mai multe priviri, ironice cu siguranţă, ar transmite un mesaj de genul “oamenii ăştia sunt bătuţi în cap”. În mod cert, doar puţini dintre concetăţenii noştri ar aprecia firesc, cu naturaleţe, gestul unor asemenea persoane care şi-ar afişa prin costumaţia lor apartenenţa regională şi naţională.
Până să dorească însă românii noştri să se îmbrace în costume care să le indice fără echivoc apartenenţa regională (nici producătorii de confecţii nu sunt pregătiţi pentru o atare provocare din păcate), trebuie să constat că în România contemporană sunt tot mai multe semne că românii sunt înclinaţi să renunţe la elementele care concurează la definirea propriei lor identităţi (nu mă refer aici la aşa-zisele produse gastronomice sau bachice: micii, mămăliguţa, sărmăluţele sau ţuica, fiindcă ele nu sunt specifice româneşti, oricât ne-ar plăcea să credem). Din păcate nici statul nu pare să se implice în cultivarea (sau măcar menţinerea) identităţii noastre naţionale. Plecând numai de la cvasidezinteresul faţă de restaurarea şi conservarea monumentelor istorice care jalonează trecutul nostru şi care sunt simboluri ale originii noastre daco-romane şi creştine (fie că ne referim la Cluj-Napoca, Munţii Orăştiei sau alte locuri) şi terminând cu sistemul nostru educaţional. Oprindu-ne doar la materiile de studiu care pot contribui la formarea şi dezvoltarea sentimentelor de apartenenţă naţională, la cultivarea dragostei faţă de naţiunea română (fără a induce în vreun fel sentimente xenofobe, ori a cultiva intoleranţa), constatăm că în ultimii ani s-au luat măsuri ce par a fi parcă voit îndreptate împotriva a tot ceea ce este specific pentru identitatea noastră.
Dacă până mai în deceniul trecut la literatura română orice absolvent de liceu parcurgea toate etapele istoriei literaturii române, aflând câte ceva despre literatura populară, cronicari, iluminişti, romantici, realişti, simbolişti etc., azi sunt tineri care în manualele lor alternative de literatură învaţă toate speciile şi genurile literare posibile şi care pot termina liceul fără ca la romanul psihologic să afle ceva despre Liviu Rebreanu, la romantism să nu audă de Nicolae Bălcescu sau Ion Heliade Rădulescu etc. Din postura de preşedinte la comisia de bacalaureat (în mai mulţi ani), am avut posibilitatea să întâlnesc tineri care nu ştiau niciun vers din Alecsandri sau Coşbuc, Goga sau Bacovia, n-au auzit de Budai-Deleanu sau Ienăchiţă Văcărescu etc. fiindcă în manualele lor alternative aceşti autori nu figurau!!! Cine este de vină că la sfârşitul unui ciclu important din pregătirea lor educaţională nu au o privire sintetică asupra tuturor curentelor literare şi asupra pricipalilor scriitori români. Să nu ne mirăm atunci că un fizician devenit peste noapte eseist, Horea Roman Patapievici, numit în ianuarie 2005 preşedintele Institutului Cultural Român, instituţie ce trebuie să răspândească în lume cultura noastră naţională (s-a văzut în scandalurile generate în ultima vreme de expoziţiile obscene din SUA şi Geermania ce înţelege domnul Patapievici prin cultura românească adevărată), a “decretat” că Mihai Eminescu este depăşit şi nu mai trebuie studiat, că istoria este nocivă şi nu mai trebuie publicate cărţi istorice!!!
Cât priveşte disciplina Istorie, aici lucrurile stau şi mai grav dintr-o privinţă. Dacă la literatură unde elevii au minim 3-4 ore pe săptămână şi mai pot afla prin străduinţa unor dascăli minunaţi despre toţi marii noştri scriitori, la istorie este foarte greu să-i faci pe elevi să cunoască tot ce este important din istoria noastră naţională având 1 oră pe săptămână (excepţie fac doar acele clase cu profil socio-uman). Predarea integrată a istoriei, decisă de minister în ultimii ani, a eliminat disciplina numită “Istoria patriei” care se preda în clasele a IV-a, a VIII-a şi a XII-a. Elevii, începând cu cei din clasa a IV-a, învaţă despre popoare în general (printre care şi despre români), despre personalităţi istorice (Alexandru Macedon, Octavianus, Iustinian, Carol cel Mare ş.a.) printre care se strecoară câteva informaţii şi despre Decebal, Gelu Românul, Mircea cel Bătrân etc. Şi aici, manualele alternative, elaborate de autori diferiţi cu viziuni proprii, pot ilustra diversele noţiuni istorice cu exemple luate preponderent din istoria universală, ceea ce poate conduce la transmiterea către elevi a foarte puţine cunoştinţe referitoare la istoria naţională. Nu am nimic împotriva manualelor alternative, dimpotrivă, cred că este benefic ca elevul şi dascălul să poată alege, dar cred că un numnăr de 3 manuale alternative, atent selecţionate din punct de vedere metodico-didactic şi informaţional, care să poată oferi tinerilor o viziune completă asupra trecutului României în primul rând, ar fi mai de dorit decât ceea ce avem astăzi. Apoi, mărirea numărului orelor de istorie la cel puţin 2-3 pe săptămână pentru toţi elevii, indiferent de specializare, ar fi în măsură să contribuie la o mai bună înţelegere de către toţi tinerii a identităţii lor naţionale. Teorema lui Pitagora sau formula lui Arhimede sunt identice la aplicare atât în ţară cât şi în Japonia, SUA sau Italia, unde destinul i-a împins pe mulţi dintre concetăţenii noştri, mai ales după 1989. Oriunde s-ar afla ei, civilizaţia materială are acelaşi limbaj şi înţeles, însă nu oriunde şi oricum românii pot să se identifice cu ceea ce este propriu doar lor: istoria, literatura română, cadrul natural inconfundabil al Carpaţilor şi Dunării. De aceea, creşterea imediată a numărului de ore de istorie, regândirea programelor pentru predarea literaturii române sunt câteva măsuri ce se impun a fi luate până nu este prea târziu, până ce nu creşte numărul românilor care nu ştiu cu ce se identifică altceva decât cu mici, mămăliguţă şi ţuică (ceea ce nu este rău pînă la un punct, dar este insuficient şi periculos). Aceşti oameni care nu ştiu că au un trecut glorios, că în spatelor lor sunt români ce au făcut cinste naţiei române în lume, pot fi cu uşurinţă manevraţi pe tabla de şah a globalizării ca simpli pioni, ca mercenari sau apatrizi. Nu cred că majoritatea românilor îşi doresc aşa ceva pentru ei sau copiii lor, de aceea pentru aceşti cetăţeni ai României care încă mai vibrează la cuvintele patriotism, istorie naţională, la numele unor scriitori şi artişti români celebri, statul trebuie să intervină cât mai rapid. O SCHIMBARE în abordarea acestor probleme, a necesităţii consolidării identităţii noastre prin materiile din planul de învăţământ, prin subvenţionarea de către stat a unor excursii pentru ca toţi elevii din România să cunoască mănăstirile unicat din nordul Moldovei, capitalele Ţării Româneşti şi ale Moldovei, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi vestigiile romane din Ţara Haţegului, Alba Iulia - cetatea dublei uniri a lui Mihai Viteazul şi a celei din 1918 etc. Altfel, consecinţele negative pe termen mediu şi lung nu pot fi decât bănuite acum.

Cele două Românii (II)

Scriam în primul material din această serie că din punctul de vedere al cadrului fizico-geografic şi urbanistico-arhitectural, avem actualmente, fără îndoială, două Românii. Acelaşi lucru îl putem sesiza şi în privinţa modului în care se exprimă azi românii (în comportament, în aspectul material al existenţei lor, în sfera vieţii politice şi publice etc.).
Astfel, putem opera pentru început o dihotomie clară în ceea ce priveşte intensitatea afirmării publice a românilor. Nu mai departe de faptul că la semafor, imediat ce apare culoarea verde, o seamă de şoferi se apucă să claxoneze ca şi când cei din faţă se pot teleporta într-o fracţiune de secundă de la apariţia culorii verde. Desigur, nu toţi şoferii se comportă în acest mod, dar vizibili sunt cei care acţionează zgomotos şi prin comportamentul lor îi irită şi stresează pe cei mulţi, tăcuţi şi cuminţi. Tot aşa, nu o dată mi-a fost dat să văd cum pe geamurile unor maşini (de multe ori chiar şi de lux) zburau mucuri de ţigări şi alte resturi, când toate maşinile sunt dotate cu scrumiere...
Poate cel mai vizibil în acest sens, al confruntării dintre cei tăcuţi şi cu bun simţ, cu cei gălăgioşi şi nesimţiţi, este modul în care înţeleg unii şoferi să-şi respecte semenii parcând în locuri interzise, blocându-i pe cei care parcaseră regulamentar etc. Deşi avem în oraş trei parcări supraterane cu locuri mai întotdeauna disponibile, în zonele aferente celor trei parcări te sufocă numărul maşinilor parcate pe trotuar care te obligă pe tine, pieton fiind, să rişti să te expui traficului de maşini pentru a-ţi continua drumul. Mai grav este faptul că nemernicii îşi lasă maşinile, de multe ori jeep-uri scumpe care nu au ce căuta în oraş, în locuri unde nici măcar oprirea nu este permisă. Bunăoară, pe strada Iuliu Haţieganu, care face legătura între strada Moţilor şi strada Clinicilor, banda din stânga pe sensul unic de mers este rezervată salvării, dată fiind densitatea de unităţi medicale de pe strada clinicilor unde trebuie să ajungă salvările cât mai repede pentru că uneori câteva secunde pot fi fatale pentru salvarea unei vieţi. Nu mai departe de zilele trecute, pe această bandă erau parcate foarte multe maşini iar o salvare cu girofarul pornit, ce transporta probabil un rănit sau un bolnav pentru care fiecare clipă era preţioasă, nu putea ajunge foarte repede pe strada Clinicilor deoarece banda din dreapta era aglomerată de maşinile ce voiau să iasă spre intersecţia cu Clinicilor, iar pe banda stângă unde ar fi trebuit să ajungă în câteva secunde la intersecţie, nu putea înainta din cauza maşinilor parcate ilegal, deşi la nici 5 minute de mers era parkingul suprateran de lângă Biblioteca Centrală Universitară. În acele momente mi-am dorit ca în salvare să se afle unul din acei indivizi care parchează neregulamentar (nu voiam cu niciun chip să i se întâmple ceva rău din cauza imposibilităţii salvării de a ajunge rapid la clinica unde trebuia transportat pacientul, dar voiam ca pacientul sau însoţitorul să realizeze cel puţin cât de mult poate conta 5 sau zece secunde...). Unde sunt poliţiştii comunitari, cei care trebuie să aplice legea? Stau cu mapele în mână pe lângă primărie sau pe strada Eroilor, sau câte trei-patru la un loc atunci când se ridică vreo maşină parcată în locuri neregulamentare. Dacă primăria nu poate rezolva problema cu angajaţii plătiţi deja în acest sens, să ofere studenţilor slujbe temporare, plătindu-i cu 25% din valoarea sumei care trebuie să o achite cetăţeanul care vrea să-şi deblocheze roata pentru a se deplasa din locul unde şi-a lăsat-o ilegal. În mod cert, după cîteva săptămâni în care tinerii ar găsi şi în gaură de şarpe maşini parcate neregulamentar (şi şi-ar rotunji astfel în mod onorabil, muncind, şi veniturile atât de necesare vieţii de student), lucrurile ar sta altfel. Singurii care ar putea schimba ceva sunt tinerii, au dinamism şi inteligenţă, şi dacă-i şi motivăm, atunci implicarea lor va fi totală. Nu le acordăm întotdeauna creditul de care au nevoie, ne temem parcă să-i lăsăm să se exprime în toată plenitudinea lor.
Nicăieri în lume cetăţeanul civilizat nu are pretenţa ca la coborârea din maşină să intre direct în biroul sau instituţia unde are probleme de rezolvat (desigur, există aşa ceva la mall-uri, supermarketuri sau la unele instituţii unde îşi desfăşoară activitatea). Dar în mod curent, cetăţeanul îşi lasă maşina într-o parcare aflată cel mai aproape de locul unde şi-a propus să ajungă, apoi la pas, în câteva minute, ajunge unde trebuie. Numai la noi nu se întâmplă aşa ceva. Lăsăm maşina cu avariile pornite în faţa clădirii unde trebuie să depunem o cerere, stăm câteva minute şi apoi la revenire ne mai şi răstim la şoferii (unii iritaţi) pe care în mod vizibil i-am încurcat lăsând maşina pe locuri neregu lamentare. Nu zic că este specific majorităţii şoferilor acest tip de comportament, dar din păcate este cel mai vizibil şi nociv pentru mai toţi cetăţenii corecţi. Şi asta nu este nici pe departe cel mai rău lucru din existenţa românilor...
Din păcate, cele două Românii sunt extrem de vizibile în ceea ce priveşte polarizarea societăţii noastre: circa 17% dintre români o duc bine şi foarte bine, iar 83% dintre concetăţenii noştri trăiesc prost şi foarte prost. Nu trebuie să faci mai mult de 10 minute pe jos în orice colţ al României (în capitală, în orice oraş sau sat al ţării) pentru a te convinge de acest lucru elementar, dureros de cele mai multe ori. Alături de locuinţele modeste de la bloc ale milioanelor de români, se ridică palatele celor îmbogăţiţi peste noapte care prin luxul lor sfidează orice bun simţ (unele asemenea proprietăţi au fost dotate şi cu piste pentru elicoptere). Pentru câţi dintre aceşti nababi avem la organele financiare de pe raza unităţilor administrative unde domiciliază acte contabile clare din care să rezulte legalitatea banilor care au fost investiţi în aceste construcţii, maşini de lux etc. Pe un cetăţean obişnuit care nu-şi poate plăti impozitul pe apartament sau casă, organele financiare îl duc la limita disperării, pe cei cu datorii de miliarde la bugetul de stat îi vedem zburdând în voie cu Ferrari sau Bugatti, sfindându-ne prin comportamentul lor. Câţi dintre aceşti români foarte bogaţi au devenit mecena pentru tinerii artişti care au nevoie de sprijin, câţi dintre aceşti miliardari în euro oferă constant (lăsăm la o parte cozonacii de Crăciun) celor ce au nevoie de ajutor o mică parte din câştigul lor? În mod cert, doar o mică parte dintre ei, mai cu seamă acei oameni bogaţi care şi-au câştigat cinstit averea după 1989, şi sunt negreşit şi români care au muncit 18 ore pe zi pentru a agonisi bani, ei meritând toată admiraţia noastră. Pe cât sunt de zgomotoşi în exterior aceşti miliardari (prin locuinţele şi maşinile lor, prin comportamentul copiilor lor care-i sfidează pe ceilalţi tineri în cluburile şi spaţiile de socializare), pe atât sunt de muţi în interiorul sufletului lor. Acolo sunt de piatră, nu le pasă de profunda nedreptate din jurul lor...
Zilele trecute am avut parte de una din cele mai mari decepţii din ultimii ani, respectiv umilirea de către guvern a unei categorii socio-profesionale din care şi eu fac parte. Aceasta în ciuda tuturor “gogoşilor” care ni le-au dat guvernanţii (pe gratis) în ultimii ani, spunându-ne că am avut o creştere economică spectaculoasă, cum alta n-a mai fost în istoria României. Guvernul a avut la îndemână fonduri să majoreze substanţial salariile magistraţilor, poliţiştilor, demnitarilor şi altor categorii de privilegiaţi ai sistemului care împreună însumează , dacă nu câteva sute de mii de persoane, atunci cel puţin mai multe zeci de mii. Dar pentru cadrele didactice (care au cele mai mici salarii în raport cu categoriile socio-profesionale care au beneficiat pe tăcute de majorări salariale) guvernanţii nu au găsit de cuviinţă să-i respecte şi să-i onoreze material cu o majorare care oricum va fi anihilată de creşterile de preţuri anunţate deja înainte ca PSD să introducă în Parlament legea măririi cu 50% a salariilor cadrelor didactice. De ce? Putem acuza de incompetenţă sau rea voinţă guvernul? Sau de ambele. Oricum, gestul preşedintelui Traian Băsescu, dincolo de orice interpretări ale unora mai cârcotaşi, arată foarte clar justeţea iniţiativei legislative a PSD. Preşedintele, iniţiatorul pactului naţional pentru educaţie, a confirmat prin gestul său de promulgare a legii victoria politică a PSD împotriva unui guvern care a demonstrat că dipreţuieşte nu numai cele câteva sute de mii de persoane active în sistemul de învăţământ (cadrele didactice), pe părinţii care-şi doresc o educaţie mai competitivă pentru copiii lor, dar şi pe beneficiarii direcţi ai actului educaţional: milioanele de tineri (preşcolari, elevi şi studenţi).
Dacă până acum au fost mai zgomotoşi guvernanţii, care s-au opus din răsputeri acestei legi, sper ca la 30 noiembrie, în cabina de vot, tinerii şi părinţii lor care au fost dispreţuiţi de guvernanţi, să se exprime, cu discreţie, dar cu fermitate, pentru schimbare. România anului 2008 are nevoie de SCHIMBARE ca de aer şi apă fără de care nu putem trăi, este monentul în care trebuie să apară oameni noi, să vedem mentalităţi şi practici de guvernare diferite de ceea ce am avut până în prezent. Români, avem o şansă peste câteva săptămâni să îndreptăm lucrurile, să ne apucăm de muncă şi în folosul celor mulţi. Să nu o irosim! Pentru că, aşa cum scria Marin Preda la sfârşitul unuia dintre celebrele sale romane, timpul nu mai are răbdare cu oamenii. Suntem în ceasul al doisprezecelea şi nu mai putem rata şansa schimbării la 30 noiembrie.

Cele două Românii (I)

Este dincolo de orice îndoială că azi, ţara noastră oferă imaginea a două Românii. Începând cu peisajul şi cadrul fizico-geografic, terminând cu realităţile socio-economice, instituţionale şi morale. Am călătorit recent cu trenul pe Valea Prahovei şi am avut sentimente contradictorii. Pastelul cromatic al unei toamne frumoase scotea în evidenţă frumuseţea maiestuoasă a Carpaţilor noştri, a locurilor feerice din această parte de ţară (staţiunile montane, platoul Bucegilor, „Babele” de la Buşteni şi crucea de pe Caraiman, Castelul Peleş etc.). Contrastant însă cu aceste imagini care parcă te transpuneau pe alte tărâmuri, de-a lungul căii ferate se pot zări ruinele multor hale şi unităţi industriale ori staţii de extragere a balastului, cu clădiri pe jumătate dărâmate, cu instalaţii ruginite ori maşini abandonate, cu peturi zăcând prin văile ce brăzdează munţii ori în câte un luciu de apă. Într-un cuvânt, o altă Vale a Prahovei decât cea frumos prezentată în ofertele turistice deopotrivă pentru români şi străini. Una hidoasă care arată clar neputinţa noastră de a face ceva minunat până la capăt. Sindromul „capra vecinului” sau poate lipsa de responsabilitate a administraţiilor locale care nu au reuşit să concesioneze/vândă aceste spaţii pe 1 leu unor intreprinzători care să amenajeze corespunzător aceste colţuri de rai. De la agonie la extaz şi invers nu este decât o schimbare de imagini contrastante care se perindă prin faţa ochilor dintr-o clipă în alta. Îmi aduc aminte că în primăvara anului 2006 m-am aflat pentru câteva zile la Sinaia cu prilejul unei conferinţe. Între secţiunile de lucru, am decis să dau o fugă până la casa memorială George Enescu de la marginea oraşului. În anul 2005 s-au împlinit 50 de ani de la moartea genialului muzician şi mi-am zis că merită să văd locurile în care s-au creat opere perene ale muzicii româneşti şi universale. Până am ajuns la casa memorială, sentimente de dezamăgire dar şi de furie m-au încercat pe rând şi simultan. Pe lângă faptul că semnalizarea lăsa de dorit şi a trebuit să tot întreb pe unul sau pe altul despre locaţie, trotuarul către casa marelui Enescu arăta şi el pe alocuri ca după bombardament, iar bălăriile de la marginea pădurii invadau din când în când spaţiul carosabil. Cum a fost posibil ca autorităţile locale să tolereze asemenea traseu? La casa memorială au sosit cu siguranţă în tot cursul anului 2005 turişti şi specialişti nu doar cu maşina sau autocarul, ci şi mii de melomani din întreaga lume care au venit la Sinaia cu trenul, sau cazaţi fiind în staţiune au pornit-o pe jos spre casa lui Enescu!
Tot aşa, Sibiul mi-a creat la sfârşitul anului trecut sentimente contradictorii. În zona centrală, Sibiul s-a schimbat radical în bine de pe urma statutului de capitală culturală europeană. Bogăţia arhitecturală a acestui vechi burg ardelean a fost armonios pusă în valoare şi serviciile turistice aferente au fost la înălţimea aşteptărilor multora dintre cei care au ajuns în oraşul de pe malurile Cibinului. Şi totuşi, când am părăsit Sibiul cu trenul în octombrie 2007 (ajunsesem în oraş cu maşina unui prieten, sosind de la Bucureşti), tot entuziasmul şi bucuria acumulată în cele 3 zile petrecute în oraş s-au spulberat în câteva clipe. Gara, a cărei restaurare începuse încă din 2005 (!!!) prezenta o imagine contradictorie: mare parte din exterior fusese finisat, dar biletele se vindeau în afara gării într-o cabină metalică de şantier, în jurul căreia trebuia să calci foarte atent pentru a nu te accidenta în câte-o bară de fier beton ce răsărea din ciment, iar peroanele arătau asemănător după bombardamentele din timpul celui de al doilea război mondial. Mă întreb câţi din zecile de mii de turişti care au vizitat Sibiul în 2007 au sosit cu avionul, maşina sau autocarul? Probabil foarte mulţi. Dar tot mai rămân câteva mii care au ajuns în capitala culturală a Europei cu trenul şi au luat mai întâi contact cu realităţile apocaliptice din gară. Cu ce impresii au plecat aceştia din Sibiu? Cum a fost posibilă o atare lipsă de responsabilitate din partea celor îndreptăţiţi să ofere Sibiului o gară pe măsura importanţei evenimentului din 2007? Că este vorba de primărie, prefectură, consiliu judeţean, ministerul transporturilor, al culturii etc., nu mai contează, răul a existat (şi nici acum, în octombrie 2008 gara şi peroanele din Sibiu nu sunt pe deplin funcţionale şi la parametrii de civilizaţie adecvaţi). Cu care din cele două „mărci” de Sibiu au rămas românii şi străinii atraşi de mirajul capitalei culturale europene?

De ce candidez?

Într-o vreme în care mai toată lumea blamează clasa politică făcând-o vinovată de situaţia grea în care se află România, ar părea riscant şi inutil să se mai implice cineva în viaţa politică. Şi totuşi, sondajele de opinie şi mass media au arătat cu consecvenţă în ultima vreme că românii îşi doresc cu ardoare schimbarea clasei politice. Acuzarea aproape în unanimitate a politicienilor (parlamentari, miniştri, lideri ai administraţiei centrale şi locale etc.) este însoţită însă şi de clamarea nevoii de implicare în viaţa politică a unor oameni noi. Este bine că electoratul nostru şi-a mai conservat o porţie de speranţă, că încă mai crede că în România poate să se afirme şi o altă generaţie de oameni politici. Tineri sau mai puţin tineri, oameni cu experienţă politică mai mare sau cu una mai redusă, dar cu toţii corecţi şi competenţi, animaţi de dorinţa şi având putinţa de a face mai mult bine pentru comunitatea locală şi cea naţională. Nu întotdeauna vârsta este un barometru exact pentru un anume mod de a face politică.
Nu ştiu câţi dintre concetăţenii noştri realizează că 30 noiembrie 2008 va rămâne în istoria contemporană a României mai mult decât alte date care au marcat ciclurile electorale anterioare. Cred cu toată puterea că votul uninominal este un început de responsabilizare a parlamentarului faţă de angajamentele asumate în campania electorală. Nimeni nu se va mai putea prezenta în faţa electoratului cu promisiuni generoase dacă el nu s-a achitat de obligaţiile ce i-au revenit în mandatul pentru care a beneficiat deja de încrederea cetăţenilor. Cu siguranţă că electoratul îl va taxa corespunzător pe un asemenea politician demagog. În acelaşi timp, votul uninominal contribuie şi la responsabilizarea cetăţeanului care nu-şi va mai da votul pentru un partid anume doar fiindcă acesta are un lider charismatic. Alegătorul va avea posibilitatea să opteze pentru un candidat pe care să-l investească pe termen limitat (4 ani) cu încrederea sa, conştient fiind că prin votul său poate schimba cu adevărat clasa politică. Efectele vor fi vizibile însă abia peste două-trei cicluri electorale, când votanţii nu vor mai privi atât de mult la partide, cât la oameni.
De ce totuşi candidez? Unii dintre prietenii mei au primit ştirea că voi candida în colegiul senatorial nr. 1 din Cluj-Napoca cu bucurie, încurajându-mă şi asigurându-mă de tot sprijinul lor. Le mulţumesc din suflet pentru generozitatea lor şi pentru încrederea pe care mi-o acordă, transmiţându-le la rândul meu mesajul că mă voi strădui din răsputeri să nu-i dezamăgesc, aşa cum, cred că am reuşit până în prezent. Alţii, mai pesimişti de felul lor, s-au arătat sceptici că eu, cu o experienţă politică de doar câţiva ani şi fără să fi avut funcţii ori responsabilităţi răsunătoare, voi reuşi să răzbesc în hăţişul destul de întortocheat al vieţii politice din ţara noastră. Le mulţumesc şi lor pentru că au reacţionat corect, că au stat să se întrebe dacă merită cu adevărat să sacrific din timpul meu de studiu şi din proiectele profesionale pe care le cunoşteau, pentru a intra în lupta politică. Voi încerca să-i conving că niciun efort de implicare în slujba comunităţii nu poate fi considerat inutil, că trebuie să mai existe persoane (oameni politici sau reprezentanţi din societatea civilă) care să fie dispuşi oricând să sacrifice ceva (timp, resurse materiale, familie, prieteni etc.) fără să se întrebe dacă merită. În concluzie, calităţile mele care cred eu că mă recomandă pentru un mandat de senator sunt corectitudinea, capacitatea de a munci mult, competenţa profesională, comunicarea, disponibilitatea de a accepta diversitatea şi negocierea.

Contribuţia social-democraţilor ardeleni la Unirea Transilvaniei cu România

Unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918, prin hotărârile plebiscitare luate la Alba Iulia, după ce anterior s-au unit în acelaşi mod democratic Basarabia la 27 martie şi Bucovina la 28 noiembrie acelaşi an, a reprezentat încheierea procesului istoric de formare a statului naţional unitar român. Împlinirea acestui deziderat a fost deopotrivă rezultatul efortului întregii naţiuni române din provinciile aflate până la 1918 sub dominaţie străină, precum şi al clasei politice din Vechiul Regat, fără deosebire de apartenenţa partidistă a acesteia. Evenimentelor petrecute acum 90 de ani li s-a rezervat de către istorici, de-a lungului timpului, o atenţie pe măsură, bibliografiile generale şi cele speciale consemnând o producţie istoriografică mai mult decât considerabilă. Totuşi, la o analiză mai complexă a acestor cărţi, studii şi articole închinate importantului eveniment de la 1 Decembrie 1918, nu putem să nu remarcăm un oarecare dezechilibru în ceea ce priveşte studierea principalilor regizori şi actori. Dacă Partidului Naţional Român (PNR) din Transilvania şi liderilor acestora, precum şi acţiunii politico-diplomatice din Vechiul Regat li s-a acordat o atenţie sporită, social-democraţii români ardeleni au fost fie trecuţi în plan secund fie activitatea lor în planul emancipării naţionale a fost tendenţios prezentată într-o anumită perioadă de dogmatism istoriografic. Efectele sunt însă cam aceleaşi, fiindcă la nivelul percepţiei comune în România contemporană, Marea Unire de la 1918 este asociată cu nume precum Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu ş.a. Prea puţini concetăţeni şi pasionaţi ai istoriei ştiu că în „guvernul provizoriu” format de românii din Transilvania la sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie 1918 (intitulat Consiliul Naţional Român Central - CNRC), au intrat pe bază de paritate 6 social-democraţi şi 6 lideri ai PNR. Aceste 12 personalităţi şi-au riscat adeseori propria viaţă şi au înfruntat toate pericolele generate de sfârşitul Primului Război Mondial şi prăbuşirea monarhiei austro-ungare (prezenţa pe teritoriul provinciei a armatelor străine, acutizarea lipsei de autoritate şi înmulţirea actelor de violenţă socială, lipsa alimentelor şi a medicamentelor după 4 ani de război etc.). Şi trebuie spus că activitatea celor 6 reprezentanţi ai social-democraţilor ardeleni din CNRC nu a fost cu nimic mai prejos decât a celor 6 fruntaşi politici ai PNR. În egală măsură s-au implicat în toate problemele cu care se confrunta Transilvania în acea memorabilă lună noiembrie a anului 1918, în care la Arad s-a decis şi pregătit Unirea Transilvaniei cu România. Membrii Secţiei române a Partidului Social Democrat din Ungaria au demonstrat în toamna anului 1918 că înainte de a fi socialişti internaţionalişti sunt mai întâi români, acţionând în spiritul interesului naţional. Într-o perioadă în care nu numai în istoriografie dar şi în viaţa politică şi mai larg în societatea românească sunt tot mai prezenţi şi mai gălăgioşi demolatorii, cei care nu ştiu sau nu pot să zidească şi se opintesc din greu doar să distrugă ce au clădit prin muncă şi responsabilitate generaţii de istorici consacraţi sau oameni politici valoroşi, noi nu dorim să demolam sau să minimalizăm contribuţia liderilor PNR din Transilvania ori a fruntaşilor politici din Vechiul Regat. Ar însemna să reparăm o nedreptate istorică şi istoriografică generând altă mistificare, ceea nu este deloc în intenţia autorilor acestei lucrări. Dorim doar să aducem în faţa cititorilor câteva fragmente din istoria unui important segment social din cadrul naţiunii române din Transilvania de la începutul secolului XX, să oferim generaţiilor prezente şi modele de conduită în viaţa politică dar şi în viaţa cotidiană. Nu în ultimul rând, sperăm ca şi prin aceste rânduri să menţinem viu interesul concetăţenilor noştri pentru istoria naţională, pentru cel mai important eveniment al istoriei României contemporane, respectiv Unirea Transilvaniei şi încheierea procesului de formare a statului naţional unitar român.

În vara anului 1917, în condiţiile în care Primul Război Mondial generase suficiente nemulţumiri în rândul populaţiei din Transilvania, social-democraţii români au decis că este momentul să-şi reia activitatea în clandestinitate. Astfel, a fost elaborat un manifest intitulat „Către poporul muncitor român din Transilvania” şi s-a hotărât reluarea activităţii organizaţiilor social-democrate, paralel fiind iniţiată şi o campanie de adunare de fonduri pentru editarea ziarului Adevărul. În ciuda opoziţiei Partidului Social Democrat din Ungaria (PSDU), ziarul Secţiei Române a reapărut la 1 octombrie 1917 şi prin intermediul acestuia au fost susţinute până la Unire activităţile politice şi organizatorice ale social-democraţilor români transilvăneni. După eforturi prelungite, în 5 mai 1918, a fost organizat la Budapesta Congresul al IX-lea al Secţiei Române a PSDU şi a fost ales un nou Comitet Central în componenţa căruia au intrat Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Ion Mihuţ, Bazil Surdu etc. Acest lucru a fost pozitiv pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor din toamna anului 1918, deoarece social-democraţii români erau singura forţă politică românească organizată, în condiţiile în care liderii PNR nu beneficiau încă de un organism activ legal şi recunoscut, iar în condiţiile războiului, întâlnirile dintre fruntaşii PNR, cu excepţia câtorva care erau deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, au fost destul de puţine. De aceea, nu întîmplător chiar unii lideri ai PNR au menţinut legături cu social-democraţii, Aurel Vlad fiind unul dintre ei, acesta susţinând inclusiv financiar tipărirea ziarului Adevărul. La Congresul din mai 1918, social-democraţii români au afirmat fără echivoc faptul că între lupta de emancipare socială şi cea de eliberare naţională există o legătură indisolubilă, afirmând clar disponibilitatea Secţiei Române a PSDU de a colabora în viitor mult mai strâns cu PNR. Treptat, după acumulările din perioada anterioară războiului, viziunea social-democraţilor români transilvăneni în ceea ce priveşte problema naţională în Ungaria şi rezolvarea acesteia a cunoscut clarificări mergând până la afirmarea dreptului la autodeterminare al românilor.
În lunile august şi septembrie ale anului 1918, devenise evident faptul că monarhia austro-ungară urma să se dezintegreze la sfârşitul războiului, a cărui iminenţă era vizibilă pentru toţi observatorii atenţi ai evoluţiilor politico-militare şi socio-economice. În acest context istoric din toamna anului 1918, solidaritatea naţională a funcţionat impecabil şi la cel mai înalt nivel, prin înţelegerea între liderii PNR şi cei ai Comitetului Central al Secţiei Române a PSDU. Încă de la sfârşitul lunii septembrie, social-democraţii au luat în discuţie foarte serios problema colaborării operative cu liderii PNR în vederea organizării luptei de emancipare naţională a românilor din Transilvania. Pentru a tatona poziţia fruntaşilor PNR în legătură cu o colaborare pe bază de deplină egalitate cu social-democraţii, Enea Grapini a fost trimis la 6 octombrie să se întâlnească cu unii deputaţi ai PNR aflaţi în capitala Ungariei. La întâlnirea cu Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr şi Ştefan Cicio-Pop, Enea Grapini a lansat invitaţia social-democraţilor de a-şi uni forţele în perioada următoare. Propunerea acestuia a fost primită fără rezerve, iar la Oradea, la 12 octombrie 1918, Conferinţa Comitetului Executiv al PNR a adoptat nu numai o Declaraţie prin care se exprima dorinţa naţiunii române din Ungaria şi Ardeal de a-şi hotărî soarta în urma unei mari adunări naţionale (document prezentat în discursul lui Al. Vaida-Voevod în parlamentul de la Budapesta, în ziua de 18 octombrie 1918), ci şi o rezoluţie care oficializa reluarea legăturilor de colaborare cu social-democraţii români transilvăneni.
Din însărcinarea Comitetului Central al Secţiei Române a PSDU, o delegaţie formată din Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini şi Ion Mihuţ s-a întâlnit la 28 octombrie 1918 cu deputaţii PNR din parlamentul de la Budapesta şi au decis constituirea pe bază de paritate a unui organism care să coordoneze lupta de emancipare naţională a românilor din Ungaria. În componenţa Consiliului Naţional Român Central (CNRC) format, după cei mai mulţi specialişti, în noaptea de 30 spre 31 octombrie la Budapesta, au intrat şase reprezentanţi ai PNR (Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Aurel Lazăr) şi şase ai Secţiei Române a PSDU (Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu, Tiron Albani, Iosif Renoiu), organismul politic proaspăt creat fiind condus de Ştefan Cicio-Pop. La începutul lunii noiembrie, CNRC şi-a mutat sediul la Arad, în casa fruntaşului PNR Ştefan Cicio-Pop, devenind un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei. Pentru a avea eficienţă maximă, s-a decis ca doar câte 3 reprezentanţi ai celor două partide să rămână în Arad, ceilalţi urmând să activeze pe teren, în diferite zone ale Transilvaniei. Astfel, la Arad, în casa lui Ştefan Cicio-Pop şi-au desfăşurat activitatea 3 membri ai PNR (Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr) şi 3 ai social-democraţilor (Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini).
În cursul lunii noiembrie a avut loc un amplu proces de înfiinţare a consiliilor (sfaturilor) naţionale române pe întreg teritoriul Transilvaniei, paralel cu organizarea gărzilor naţionale militare, organe menite să introducă şi să protejeze noua administraţie românească din provincie. Deosebit de importantă pentru evoluţia evenimentelor a fost şedinţa din 9 noiembrie a celor 6 membri ai CNRC, unde s-a pus problema preluării de către CNRC a întregii administraţii pe teritoriul locuit de românii din Ungaria şi Transilvania. La propunerea lui V. Goldiş de a se adresa în acest sens un memorandum guvernului maghiar la care acesta să răspundă în termen de 15 zile, Enea Grapini şi ceilalţi doi social-democraţi au replicat că „s-a terminat cu epoca memorandumurilor” şi că românii fiind stăpâni pe situaţie trebuie să vorbească „de la egal la egal. Noi trebuie să adresăm o notă ultimativă” şi „în termen de 48 de ore să avem răspunsul la nota ultimativă”.
Consecinţa acestei note ultimative a fost desfăşurarea la Arad în 13-14 noiembrie 1918 a unor tratative româno-ungare, derulate după toate regulile diplomatice între parteneri egali, respectiv între CNRC şi guvernul revoluţionar maghiar. La sfârşitul acestor negocieri, CNRC şi-a afirmat dorinţa fără echivoc, aceea de a lăsa românilor să-şi decidă singuri soarta, în numele principiului şi dreptului la autodeterminare naţională. Poziţia social-democraţilor români a fost atât la Arad, cât şi câteva zile mai târziu la Budapesta, foarte fermă, în sensul necesităţii recunoaşterii dreptului naţiunii române majoritare în Transilvania de a-şi decide apartenenţa statală. La 16 noiembrie 1918, în faţa membrilor Comitetului Central al PSDU, Ion Flueraş a declarat fără nicio rezervă că „poporul român a suferit prea mult de la stăpânitorii imperiului pentru ca să mai poată fi oprit din calea realizării visului său de unire şi că socialiştii nu pot şi nici nu vor să-l împiedice, nici să-l lase sub stăpânirea acelora care l-au înrobit în trecut. Ei se vor situa în fruntea poporului, ca să-l conducă pe calea cea mai bună posibilă, până la înfăptuirea eliberării”.
În ciuda eforturilor persuasive ale socialiştilor maghiari de a-i convinge că Transilvania trebuie să rămână în cadrul Republicii Ungare, Ion Flueraş şi alţi lideri ai Secţiei Române a PSDU au rămas consecvenţi tezei că doar poporul român este în măsură să decidă asupra viitorului său printr-o adunare naţională reprezentativă. Desigur că social-democraţii români transilvăneni aveau rezerve în a accepta unirea cu România în mod necondiţionat, deoarece ei blamau regimul politic burghez din Vechiul Regat care se făcuse vinovat de reprimarea răscoalelor ţărăneşti la 1907, a multor mişcări revendicative muncitoreşti şi care era încă departe de a asigura un regim cu adevărat democratic (politic dar şi economico-social) în ţară. De aceea, până la proclamarea efectivă a Unirii la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, social-democraţii au susţinut cu consecvenţă ideea menţinerii unei autonomii provizorii pentru Transilvania, până când se vor regăsi toate condiţiile asigurării unui regim pe deplin democratic în statul român unitar. Poziţia acestora trebuie interpretată corect ţinând cont de convingerile lor politice, dar şi de maturitatea lor fiindca au pus pe primul plan naţionalul, implicându-se cu responsabilitate în pregătirea Unirii.
După eşuarea tratativelor de la Arad dintre CNRC şi delegaţia guvernului maghiar, pregătirile pentru unire au intrat în linie dreaptă. La 16 noiembrie, CNRC a dat publicităţii manifestul „Către popoarele lumii” prin care se aducea la cunoştinţa opiniei publice din întreaga lume intenţia naţiunii române de a înfiinţa pe teritoriul pe care locuia „statul său liber şi independent”. Apoi, la 20 noiembrie, a fost lansat apelul pentru convocarea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, în ziua de duminică, 1 decembrie 1918. Alegerea delegaţilor pe plan local s-a realizat în cadrul unor adunări populare, fiind aleşi reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale (profesori, învăţători, preoţi, ţărani, funcţionari, avocaţi, studenţi, militari etc.), care urmau să prezinte adeziunea la unirea cu România a locuitorilor din mii de localităţi de pe cuprinsul întregii Transilvanii, a delegaţilor unor organizaţii politice, societăţi şi instituţii bisericeşti, culturale, profesionale etc. În zilele care au urmat, între social-democraţii din componenţa CNRC şi fruntaşii PNR au existat mai multe dispute privind conţinutul Rezoluţiei de unire, între problemele sensibile discutate fiind cele legate de precizarea numelui structurii politico-statale cu care se unea Transilvania (social-democraţii au solicitat ca să fie trecută unirea cu România şi nu cu „Regatul Român” cum dorea PNR, deoarece „regatul poate fi trecător, dar România este veşnică”, apoi menţinerea autonomiei provinciei era limitată până la întrunirea Adunării Constituante aleasă pe baza votului universal etc.). Multe din punctele democratice din Rezoluţia de Unire au fost incluse ca urmare a poziţiei ferme a social-democraţilor ce intrau în componenţa CNRC, ne referim la prevederile privind reforma agrară radicală, asigurarea de drepturi şi avantaje pentru muncitori precum în ţările avansate din Apus ş.a.m.d.
La Alba-Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, cei 1.228 de delegaţi/deputaţi, de drept sau aleşi (între care şi 180 de delegaţi ai social-democraţiei româneşti transilvănene care număra peste 70.000 de muncitori organizaţi), au hotărât unirea pe vecie a Transilvaniei cu România. Ion Flueraş a fost ales vicepreşedinte al Adunării. Rezoluţia de Unire (o veritabilă sinteză între programul naţional şi cel social, între unirea necondiţionată şi cea condiţionată), citită de Vasile Goldiş, a fost votată în unanimitate de delegaţi, apoi decizia de unire cu România a fost primită cu un deosebit entuziasm de cei peste 100.000 de români prezenţi la Alba-Iulia. Maniera democratică în care s-a hotărât unirea, participarea masivă a populaţiei de pe întregul teritoriul unit cu România, conferă astfel o notă de specificitate istoriei românilor în anul 1918.
Redăm în continuare cele mai semnificative articole din Rezoluţia de Unire, pentru a evidenţia caracterul naţional dar şi profund democratic al acestui act la definitivarea căruia şi-au dat concursul în egală măsură atât fruntaşii PNR cât şi social-democraţii din cadrul Secţiei Române a PSDU:

„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie – 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România...
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională, pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât, cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Naţională dă expresiune dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale...”.

Din păcate, deşi social-democraţii români au fost direct implicaţi în conducerea Transilvaniei prin CNRC în cursul lunii noiembrie, organizând în colaborare cu PNR Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, după proclamarea unirii Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918, ei au fost treptat marginalizaţi şi li s-a rezervat un loc modest în perioada următoare în procesul de integrare a provinciei în statul român. Astfel, în Consiliul Dirigent format la 2 decembrie 1918 la Alba Iulia, un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei unite compus din 15 membri, doar Ion Flueraş a fost ales membru (am putea spune „ministru”) la Resortul Ocrotiri Sociale şi Igienă, iar Iosif Jumanca la Industrie, desfăşurând o activitate laborioasă. Tot la 1 decembrie 1918, s-a decis ca sediul Secţiei Române din cadrul PSDU să se mute de la Budapesta la Sibiu, schimbându-şi şi denumirea în aceea de Partidul Social Democrat din Ardeal şi Banat.
După ce o delegaţie în frunte cu Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, Miron Cristea, Iuliu Hossu, s-a deplasat la Bucureşti, pentru a prezenta regelui Ferdinand şi guvernului actul unirii, un Decret-lege publicat în Monitorul Oficial din 13/26 decembrie 1918, consfinţea actul memorabil de la Alba-Iulia: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României”. Foarte dificile au fost tratativele de la Conferinţa Păcii de la Paris pentru Tratatul cu Ungaria, ţară care nu recunoştea şi nu accepta Hotărârea de la Alba-Iulia şi nici concluziile experţilor internaţionali privind fixarea graniţei. Prezenţa şi activitatea politico-diplomatică a lui Ion Flueraş la Paris a fost apreciată inclusiv de Alexandru Vaida-Voevod, cel care a preluat de la Ion I. C. Brătianu conducerea delegaţiei României la tratativele de pace. Finalmente, la 4 iunie 1920, delegaţii României, dr. I. Cantacuzino şi N. Titulescu, semnau la Trianon Tratatul cu Ungaria, prin care era recunoscută unirea de la Alba-Iulia, eveniment la care au luat parte şi reprezentanţi ai social-democraţilor ardeleni. Concluzionând în legătură cu evoluţia ideologică şi organizatorică a social-democraţilor români în primele două decenii ale secolului XX, trebuie spus, aşa cum a arătat şi distinsul istoric american Heith Hitchins, că poziţia lor „de a sprijini unirea Transilvaniei cu România s-a dovedit a fi fost decisivă, deoarece a conferit respect socialismului la un popor care ajungea în sfârşit să-şi împlinească ţelurile naţionale. Prin acest act ei au refuzat să rupă socialismul de cele mai adânci aspiraţii ale neamului lor. În consecinţă, între cele două războaie mondiale, ei au fost în măsură să influenţeze mişcarea muncitorească din România Mare într-un fel diferit de cel al Partidului Comunist, care a rămas pe poziţia rigidă a internaţionalismului”.

Clujul din perspectivă istorică

Nu multe localităţi din România îşi pot etala la actele de identitate o vârstă onorabilă şi un trecut milenar. Tocmai de aceea locuitorii urbei de pe Someş, concitadinii noştri clujeni, au un motiv în plus să se considere norocoşi şi să-şi afirme cu mândrie nedisimulată o atare descendenţă venerabilă. Oraşul Cluj-Napoca împreună cu împrejurimile sale se găseşte pe o străveche vatră de locuire atestată cu multe mii de ani înainte de vremurile noastre, vechime confirmată prin cercetările arheologice desfăşurate în ultimele două secole. Prima aşezare mai importantă pe aceste locuri a fost întemeiată de daci sub numele de Napuca (Napoca). Din păcate, după cucerirea Daciei (106 d.Chr.), romanii biruitori au distrus şi desfiinţat vechea Napuca şi au pus bazele unei alte aşezări pe malul drept al Someşului Mic, cam în zona centrală a oraşului de astăzi, aşezare pe care au denumit-o Napoca, preluând denumirea anterioară dacică, cu o mică modificare fonetică. Era, acest gest, un semn al dorinţei învingătorilor romani de a trăi şi coabita paşnic cu autohtonii, cu care să construiască împreună o nouă civilizaţie. În timpul împăratului Traian, aşezarea urbană Napoca a cunoscut o înflorire social-economică si politică remarcabilă, fapt care l-a determinat pe împăratul Hadrian, succesorul lui Traian, să confere localităţii statutul de municipium, în anul 118-119. Ceva mai târziu, pe timpul împăratului Marcus Aurelius, municipiul Napoca a fost ridicat la rangul de colonia, cel mai înalt statut urban din Imperiul roman, astfel că locuitorii săi s-au bucurat de drepturi şi importante avantaje materiale.
În perioada stăpânirii romane, cultura materială şi spirituală a coloniştilor romani s-a împletit cu modul de viaţă al populaţiei majoritare dacice, influenţându-l puternic, ceea ce a dus la romanizarea treptată a autohtonilor care şi-au însuşit limba latină şi au adoptat civilizaţia romană. Aceste elemente de civilizaţie au asigurat aici, după retragerea armatelor şi a oficialităţilor romane din Dacia în timpul împăratului Aurelian (271 e.n.) continuitatea de viaţă a unei populaţii deplin romanizate, daco-romane, care a reprezentat matricea etnică a poporului român. Mult mai târziu, fortificaţia de la Cluj-Mănăştur a făcut parte din sistemul de aşezări fortificate aparţinând formaţiunii politice condusă de românul Gelu, amintit la cumpăna secolelor IX-X în izvoarele narative maghiare. După înfrângerea lui Gelu, părţile din vestul Transilvaniei, printre care şi regiunea Clujului de astăzi, au intrat, la fel ca restul teritoriului intracarpatic, sub stăpânirea regatului ungar, în anul 1213 fiind amintită Cetatea Regală Castrum Cluj. Aşezarea din preajma cetăţii a crescut în urma colonizării germane, proces care a început la sfârşitul secolului al XII-lea şi a continuat în secolul următor. Iată deci că la începuturile Clujului medieval, alături de populaţia românească autohtonă, maghiarii şi mai cu seamă germanii şi-au adus o contribuţie importantă.
La fel ca multe alte aşezări ale vremii, şi Clujul a ajuns, împreună cu o parte din împrejurimile lui, sub jurisdicţie episcopală, până în anul 1313 fiind considerat în continuare un sat. Într-adevăr, la începutul secolului al XIV-lea, agricultura continua să constituie principala ramură de activitate a clujenilor, dar o parte semnificativă a populaţiei (mai cu seamă saşii) s-a dedicat meşteşugurilor şi comerţului, taxele şi vămile plătite de ei devenind o sursă de venituri importantă pentru curtea regală maghiară. Regele Carol Robert la 19 august 1316, a emis un document prin care acorda privilegii speciale clujenilor şi îi elibera de sub stăpânirea episcopală. Prin acest act Clujul este ridicat la rang de oraş (civitas), ceea ce însemna un început de drept de autoadministrare pe plan economic, juridic şi bisericesc, reglementând, totodată, obligaţiile militare ale locuitorilor. Astfel, privilegiul regal din anul 1316 reprezintă unul din actele importante pentru istoria oraşului feudal Cluj, în curs de formare.
În cetate s-a dezvoltat şi viaţa culturală şi artistică, la sfârşitul secolului al XIV-lea fiind celebri sculptorii Martin şi Gheorghe din Cluj, care în 1373 au executat la Praga pentru regele-împărat Carol al IV-lea de Luxemburg, statuia Sfântului Gheorghe, monument ce se ridica la nivelul standardelor europene ale vremii. Statuia celor doi fraţi clujeni se încadrează printre lucrările de gen care vestesc sculptura Renaşterii pe plan european (aşa după cum se ştie, o copie târzie a statuii de la Praga se află la Cluj-Napoca pe actuala str. M. Kogălniceanu). De asemenea, o primă atestare despre începuturile învăţământului public din Cluj (şcoala orăşenească) datează din anul 1409, atunci fiind amintit "Caspar notarius et rector scholarum". Concomitent, în cetatea Clujului funcţiona o şcoală confesională (evident catolică), la care aveau acces nu numai locuitorii oraşului ci şi tineri din alte părţi ale Transilvaniei.
Regele Matia Corvin, care se pare că s-a născut în oraşul nostru în casa care azi îi poartă numele, a emis între 1458-1490 un număr de 41 de privilegii acordate localităţii, în urma cărora Clujul a devenit un important centru meşteşugăresc, şi a jucat un rol tot mai însemnat în producţia de bunuri de consum şi în comerţul european pe axa Est-Vest.
Oraşul nostru se leagă, cum altfel, şi de personalitatea marelui voievod unificator Mihai Viteazul. După înfrângerea lui la Mirăslău, nobilimea maghiară din Cluj s-a răzbunat cumplit pe oamenii lui Mihai Viteazul (căpitanul Baba Novac si alţii au fost prinşi şi arşi de vii, în piaţa Clujului, la 5 februarie 1601, punându-i apoi în ţepe pe drumul Feleacului, aproximativ în faţa Bastionului Croitorilor. Ca urmare a luptei de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul s-a întors victorios la Cluj cu armata sa şi cu generalul Basta, unde a stat câteva zile, între 11 şi 16 august. În memoria bravului şi credinciosului ostaş care a fost Baba Novac, domnul Mihai a pus un drapel mare pe locul unde a fost tras în ţeapă.
În secolul XVII, în cetatea Clujului s-au aşezat şi şi-au cumpărat case negustori greci şi români veniţi din Principatele Române. Înrudirile dintre boierimea Principatelor Române şi nobilimea din Ardeal au continuat, documentele atestând faptul că fete de boieri români şi de nobili unguri, dar şi băieţi, treceau prin căsătorie dintr-o ţară în alta. Elementul românesc în Cluj se înmulţeşte în secolul XVII şi în cel următor, dar preot şi biserică n-aveau în cetate fiindcă ortodocşilor nu li s-a permis să-şi construiască biserică de piatră, ei aparţinând în cele bisericeşti de preotul din Cluj-Mănăştur. Companiile de negustori "greci" (români macedoneni, dar şi greci) au pătruns în Cluj mai cu seamă după ce Habsburgii au ocupat la sfârşitul secolului al XVII-lea Ardealul, şi aveau nevoie de cât mai mulţi bani pentru scopurile militare şi culturale. Negustorii "greci", care plăteau taxe considerabile erau primiţi în cetăţi şi oraşe chiar şi fără acordul nobilimii maghiare sau al patriciatului săsesc. Citadela de pe Cetăţuie, s-a construit începând cu anul 1716, pentru încartiruirea armatei austriece şi supravegherea cetăţii. Habsburgii au încercat să atragă de partea lor oraşul şi să le cultive orgoliul, sediul Guberniului Transilvaniei aflându-se la Cluj între anii 1695-1696, 1719-1732 şi pentru o vreme mai îndelungată începând cu anul 1790, când Clujul a devenit capitala Ardealului, având pe atunci o populaţie de circa 11.000 locuitori. S-au construit o seamă de palate şi clădiri în stil baroc, reprezentativ fiind Palatul Banffy, actualmente sediul Muzeului de artă. Modernizarea oraşului devine încet, încet o realitate. În 1791 s-a început pietruirea străzilor, în 1798 s-a hotărât sistematizarea oraşului prevăzându-se ca orice construcţie nouă să fie obligată să aibă aprobarea consiliului orăşenesc. În 1792 a avut loc primul spectacol de teatru, reprezentaţiile teatrale permanentizându-se; în 1821 s-a construit clădirea teatrului orăşenesc, pe locul ei construindu-se în secolul XX Casa Universitarilor de azi. În 1827 s-a introdus iluminatul public pe timpul nopţii pe străzile oraşului, iar în 1828 s-a deschis primul Casino, cu întâniri literare, discuţii politice, artistice. La Liceul Piarist (vizavi de Universitatea “Babeş-Bolyai”) au învăţat nume ilustre ale românilor şi maghiarilor din Transilvania, între care şi simbolul revoluţiei paşoptiste româneşti, Avram Iancu.
Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania a lăsat urme adânci în relaţiile dintre români şi maghiari. Aici, la 28 martie 1848, s-a elaborat o petitie-manifest prin care se cereau recâştigarea libertăţii, egalităţii şi drepturi naţionale pentru români. Clujul, a devenit însă, la un moment dat, centrul reacţiunii nobiliare maghiare, prefectul Alexandru Bătrâneanu, tribunii Vasile Simonis şi Vasile Turcu, fiind executaţi de "Tribunalul de sânge" al revoluţiei maghiare, în hotarul localităţii Someşeni. La 11 mai 1849, din ordinul aceluiaşi "Tribunal" din Cluj este executat la poarta de nord a fortăreţei de pe Cetăţuie, eruditul profesor sas Stefan Ludwig Roth. Clujul a adăpostit tratativele lui Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, duse cu oficialităţile revoluţionare ungare pentru împăcarea revoluţiei maghiare (în frunte cu Kossuth Lajos) şi cea română (condusă de Avram Iancu). Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac au ajuns la 19 iulie 1849 la Cluj, fiind cazaţi la hotelul "Biasini" (pe str. Avram Iancu la intersecţia cu str. Universităţii), acolo unde fusese adăpostit şi poetul revoluţionar maghiar Petöfi Sándor, în periplul său transilvănean. Pentru împăcarea celor două revoluţii era însă prea târziu. După înfrângerea revoluţiei, Clujul şi-a pierdut din importanţa politică, capitala principatului fiind mutată la Sibiu, iar când Transilvania a fost anexată Ungariei prin pactul dualist din 1867, Clujul cunoaşte pentru câteva decenii o perioadă de decădere politică şi economică. Trebuie amintit şi faptul că în clădirea “Reduta” de pe str. Memorandului (actualmente sediul Muzeului Etnografic), fost han şi loc de întrunire al Dietei Transilvaniei în câteva rânduri, s-a desfăşurat în mai 1894 celebrul proces al memorandiştilor, în urma căruia mai mulţi fruntaşi ai românilor transilvăneni au fost condamnaţi la închisoare pentru curajul de a fi cerut drepturi pe seama naţiunii române din Transilvania.
După Unirea Transilvaniei cu România în anul 1918, pentru oraşul Cluj s-a deschis o nouă etapă de dezvoltare remarcabilă. Clujul devine în perioada interbelică sediul unor importante unităţi de învăţământ mediu şi superior (în 1919 s-a înfiinţat Universitatea românească), iar instituţiile spirituale, de cultură şi artă s-au imps pe plan naţional şi european. Şi din punct de vedere demografic oraşul începe să aibă o structură mai adecvată compoziţiei populaţiei din arealul învecinat sau conformă ponderii etniilor de bază la nivelul întregii Transilvanii. Creşte treptat numărul românilor, iar după al doilea război mondial se ajunge la inversarea proporţiei între români şi maghiari, în ultimele cinci decenii românii rămânând etnia majoritară, aşa cum era şi firesc într-o provincie unde elementul românesc autohton a deţinut de mai bine de un mileniu supremaţia din punct de vedere numeric. Oraşul Cluj s-a dezvoltat în urma proceselor de industrializare care au avut loc în secolul XX, sporind nu doar populaţia ci şi infrastructura corespunzătoare, ceea ce a determinat şi o schimbare vizibilă a ambientului arhitectural. Numeroase clădiri din zona centrală a oraşului, importante monumente de arhitectură, sunt mărturii elocvente ale înfloririi economice şi culturale din oraşul de pe Someş în cursul secolului recent încheiat, la care se adaugă văzând cu ochii noi clădiri din sticlă şi beton armat care, unele dintre ele se încadrează firesc şi completează zestrea urbanistică a Clujului.

Propuneri de valorificare a potenţialului istoric al Clujului


Date fiind trecutul milenar al oraşului, credem că se impune organizarea unei ample serbări anuale sub semnul “Zilele municipiului Cluj-Napoca”, care să dureze o săptămână şi să fie plasată anual primăvara, în săptămâna cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe (patronul oraşului) de la 23 aprilie. Prin atare manifestare se poate valorifica plenar tradiţia multiculturală a oraşului. De exemplu:

Luni: Inaugurarea serbărilor; Ziua originilor dacice
Marţi: Ziua romanilor
Miercuri: Ziua românilor
Joi: Ziua maghiarilor
Vineri: Ziua germanilor
Sâmbătă: Ziua interculturalităţii (a tuturor etniilor fondatoare şi conlocuitoare ale oraşului Cluj)
Duminică: Clujul, oraş European. Închiderea serbărilor


Ca tipuri de activităţi pentru fiecare zi, se pot organiza:

-expoziţii tematice la muzeele, monumentele şi casele memoriale, la galeriile de artă etc. unde să fie valorizaţi artiştii clujeni (conscaraţi dar şi tineri ce bat la porţile afirmării)
-simpozioane ştiinţifice ale specialiştilor, studenţilor şi elevilor sub genericul “Istoria la ea acasă”, cu un grad ridicat de interactivitate
-vizionarea de filme istorice (artistice şi documentare) care să pună în valoarea şi trecutul oraşului
-parade, concursuri sportive şi scene în aer liber cu costume de epocă specifice zilei,
-concursuri culinare conform tradiţiilor multietnice ale oraşului
-serate muzicale şi spectacole de sunet şi lumină
-„Ziua porţilor deschise” fie la debut fie la închiderea serbărilor, la toate instituţiile politice, administrative şi culturale
-organizarea unui bal de caritate pentru acei cetăţeni ai Clujului defavorizaţi (fondurile adunate se donează anual unui scop bine precizat: copiii autişti, persoanele cu deficienţe psiho-motorii etc.)
-sensibilizarea agenţilor economici pentru donarea profitului dintr-o zi a acelei săptămâni a serbărilor Clujului pentru premierea unor tineri dotaţi care s-au remarcat la olimpiade naţionale, la universitate, în sport etc.

Modalităţi de mediatizare (înainte, în timpul şi după finalizarea serbărilor oraşului):

-publicitate prin mass-media şi pe internet
-bannere pe străzi, pe mijloacele de transport în comun, fluturaşi aruncaţi din elicopter etc.
-implicarea firmelor de turism locale, naţionale şi internaţionale
-emiterea de medalii comemorative şi serii filatelice
-publicarea anual a unui volum de comunicări ştiinţifice legate de istoria oraşului care în timp să constituie suportul pentru elaborarea unei monografii în câteva volume pe măsura importanţei Clujului
-pliante, afişe, fluturaşi ce se distribuie în oraş, la instituţii etc. pentru implicarea comunităţii


Rezultate

-crearea unui brand local care să impună şi să reprezinte Clujul pe plan naţional şi internaţional
-întărirea sentimentului de solidaritate comunitară şi conştientizarea de către toţi cetăţenii a unei identităţi proprii
-crearea de noi locuri de muncă (permanente şi sezoniere) prin dezvoltarea infrastructurii şi a reţelei de servicii adiacente manifestărilor consacrate săptămânii Clujului